O femeie care fusese prostituată s-a hotărât să trăiască pentru Dumnezeu. A început să vină la biserică si, desi ea se gândea să se călugărească, un credincios a cerut-o de nevastă.
Femeia s-a sfătuit cu preotul, care i-a spus că, dacă bărbatul nu se scârbeste de trecutul ei, îi va cununa.
Desi a rămas socat când a auzit care era trecutul femeii cu care vroia să se unească în fata lui Dumnezeu, bărbatul a acceptat situatia. Cei doi s-au căsătorit si nu după multă vreme femeia a rămas însărcinată. A primit pruncul ca pe un dar de la Dumnezeu, pentru că făcuse multe avorturi si îi era teamă că nu va mai putea fi mamă.
A născut o fată căreia i-au pus numele de Teodora, care înseamnă chiar "darul lui Dumnezeu". Femeia a făcut tot ce i-a stat în putintă pentru a-i da o educatie ideală. Întrucât sotul ei avea un salariu destul de mare, ea stătea acasă si se ocupa de fată si de gospodărie.
Fata era cuminte, nu le făcea nici un fel de probleme. Învătătoarea si mai târziu diriginta ei aveau numai cuvinte de laudă la adresa ei. În fiecare an lua premiul întâi. Nu mergea la petreceri, nu se uita deloc la televizor, ci tot timpul stătea si citea sau învăta pentru scoală. Îsi dorea să urmeze avocatura.
Singura nemultumire a mamei era că fata nu vroia să vină la duhovnicul ei, care avea biserica în alt cartier, ci se spovedea numai la un duhovnic care nu se prea pricepea să conducă suflete. Din cauza unor povete nepotrivite, unii ucenici ai săi se îndepărtaseră chiar de Biserică. Dar mama se gândea că, din moment ce fata îsi păstra fecioria si nu se gândea la distractii, avea tot timpul să îsi găsească un alt duhovnic.
Dar, chiar după împlinirea vârstei de optsprezece ani, înainte să dea la facultate, fata a fost lovită de o masină si a murit.
Părintii au suferit foarte mult, dar se mângâiau cu gândul că fata lor a ajuns în Împărătia Cerurilor.
Înainte de a săvârsi însă parastasul de patruzeci de zile pentru fată, cu lacrimi în ochi duhovnicul fetei le-a spus părintilor:
- Vai mie, nevrednicului. Că am visat-o pe fată chinuindu-se în focul iadului, si am zis către Dumnezeu: "Unde este dreptatea Ta, Doamne? Nu era fata aceasta fecioară? Nu se păzea ea curată, si nu dispretuia poftele trupesti? Înseamnă că toti oamenii se vor duce în iad. Si atunci pentru ce Te-ai mai răstignit? Pentru ce ne mai ceri să ne luptăm cu păcatul, dacă tot în chinurile iadului vom ajunge?". E primul vis de felul acesta pe care îl am, desi sunt bătrân, continuă preotul. Si am auzit o voce care mi-a zis: "Dar smerenia de ce nu ai învătat-o, părinte? Oare ai citit undeva că fecioria este de ajuns pentru mântuire? Nu, că orice virtute îmbibată de mândrie îsi pierde plata. Mama fetei, de teamă ca fiica să nu o ia pe drumul păcatului, a încercat să o păzească de curvie, si a reusit. Ar fi trebuit să o învete si să fie smerită, dar nu a făcut-o. Tu însă, ca duhovnic, de ce nu ai avut grijă să o povătuiesti cum trebuie? Că dacă ai fi învătat-o să fie smerită, atunci ar fi dobândit sfintenia, si acum s-ar fi desfătat în Împărătia Cerurilor...". Si, după ce am auzit aceste cuvinte, m-am trezit din somn. Vai mie, că nu am avut grijă de ea, că îmi era de ajuns că si-a păstrat fecioria. Vai mie, că îmi e teamă că voi fi osândit de Dumnezeu pentru că am pierdut un suflet. Să ne rugăm cât de mult putem pentru ea, si eu si voi, spuse preotul mâhnit. Si începu slujba.
De atunci si până la sfârsitul vietii sale părintele s-a rugat mult pentru sufletul fetei si pentru sufletele tuturor ucenicilor cărora nu le dăduse călăuzirea potrivită.
Un sihastru oarecare trăia în pustie si avea un frate mirean la tară, într-un sat. Iar după câtăva vreme a murit fratele lui, si i-a rămas un copilas de trei ani. Iar sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers acolo, a luat pruncul si l-a dus cu sine în pustie la chilia lui, hrănindu-l cu finice si cu alte verdeturi din pustie. Si n-a văzut copilul nici un om, decât pe bătrânul sihastru care îl hrănea - de când l-a dus în pustie - nici muieri, nici sat, nici pâine n-a mâncat, nici n-a stiut ce este si cum este viata lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu bătrânul, postind, rugându-se si lăudând pe Dumnezeu. Si asa a petrecut optsprezece ani si a murit apoi copilul.
Iar după îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu ca să-i descopere lui pentru acel copil, în care ceată de sfinti este pus? Si i-a arătat Dumnezeu, căci după multă rugăciune cu osârdie ce a făcut, a adormit si a văzut în vis un loc întunecat si plin de toată scârba si în mijlocul acelui loc era copilul aruncat, zăcând în mare scârbă si supărare nespusă. Aceasta văzând bătrânul, s-a mirat si a început a grăi către Dumnezeu, zicând: "Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Au doară nu era curat acest copil de toate spurcăciunile trupesti si necurătiile lumesti? El, care în toate zilele si noptile Te preamărea si Te lăuda pe Tine, postea, priveghea si se ostenea si cu nici un păcat lumesc nu era atins! Dar acum ce este aceasta, de-l văd la acel loc de scârbă pedepsit? Iar noi, care suntem născuti, crescuti si îmbătrâniti în păcate, ce nădejde de mântuire o să avem? O, amar si vai mie!". Acestea si mai multe cu plângere si cu tânguire grăindu-le bătrânul, a stat înaintea lui îngerul Domnului si a zis: "Ce plângi asa, bătrâne, si te tânguiesti pentru acel copil care cu adevărat de păcatele cele trupesti si lumesti neatins a fost si l-ai învătat a posti, a priveghea si a se ruga. Dar smerenia, adică a se smeri, pentru ce nu l-ai învătat? Că avea mândrie mare si înăltare în inima sa, socotindu-se pe sine pentru curătenia si viata lui cea neatinsă de lume că este om mare si sfânt, mai vârtos decât toti cei din lume si cu acea gândire înaltă în inimă a si murit. Deci să cunosti că nu este nedreptate la Dumnezeu, căci tot cel ce se înaltă pe sine cu gândul său, necurat este înaintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul".
Acestea zicând lui îngerul, s-a făcut nevăzut. Iar bătrânul si-a venit în fire si în cunostintă si a tot plâns neîncetat pentru pieirea copilului, până la sfârsitul vietii sale. (16-327)
