Pomenirea Sfântului Cuvios Macarie Romanul din Novgorod în Rusia (+ 1550)

Sfântul părinte Macarie s-a născut la sfârşitul veacului al XV-lea într-o familie înstărită din Roma. Părinţii săi îl crescură în evlavie creştinească şi îi dădură o educaţie aleasă. Aceştia doreau pentru dânsul o carieră înaltă, însă el nu se simţea împlinit de onorurile şi slava lumii acesteia, în locul acestora căutând să afle cum îşi poate mântui sufletul.

În vremea sa, Apusul creştin era zguduit de reforma protestantă. Pe când cei din preajma sa se lăfăiau în bunăstare şi plăceri trupeşti, el se adâncea în studiul Sfintei Scripturi şi în scrierile Sfinţilor Părinţi. Sfântul Macarie era îndurerat să vadă atât de mulţi oameni întunecaţi de păcat şi de deşertăciunile lumeşti, şi era tulburat de conflictele din sânul Bisericii din Apus. Vărsând lacrimi amare, ceru Domnului să îi arate calea de mântuire pentru sufletul său, iar rugăciunile sale fierbinţi nu rămaseră fără răspuns, căci curând înţelese că va afla liman de mântuire în Biserica Ortodoxă.

Sfântul părinte părăsi Roma în taină şi se îndreptă spre Rusia neluând cu sine bani şi purtând o haină veche. După multe pătimiri întâmpinate în drumul său, ajunse la Novgorod, unde se umplu de bucurie când văzu mulţimea de biserici şi mănăstiri. Una dintre ele era întemeiată de sfântul Antonie Romanul (3 august), de un neam cu el.

Sfântul părinte ajunse pe malul râului Svir, unde cuviosul Alexandru de Svir (17 aprilie şi 30 august) ridicase mănăstirea Sfânta Treime. Sfântul Alexandru îl boteză şi îl tunse monah. Inima sfântului Macarie era cuprinsă se dorul vieţuirii singuratice. Se mută pe o insulă aflată pe râul Lezna, la 45 de mile de Novgorod, unde petrecu în asceză şi rugăciune neîncetată.

Acolo iernile erau aspre, iar verile călduroase şi umede. Pământul mlăştinos atrăgea mulţi ţânţari care îl tulburau pe sfânt, însă el răbda această strâmtorare slăvind pe Dumnezeu pentru toate. Hrana sa era săracă constând în fructe de pădure, rădăcini şi ierburi. Uneori se apropiau urşi care îi îngăduiau să îi atingă.

Însă lumina vieţuirii sale nu putea rămâne ascunsă. Într-o noapte ploioasă cineva ciocăni la uşa colibei sale, cerându-i să deschidă. Uimit de vederea sfântului şi de lumina dumnezeiască de pe chipul său, cei care rătăciseră drumul îi cerură binecuvântare, spunându-i că veniseră în pădure pentru a vâna şi rătăcind drumul numai prin rugăciunile sfântului reuşiseră să îl afle.

Acesta însă le spuse:

– Nu din pricina rugăciunilor mele neputincioase, ci harul lui Dumnezeu v-a călăuzit până aici.

După ce le puse înainte hrană din cele ale sale, le arătă calea de ieşire din locul mlăştinos. Sfântul părinte se temea ca liniştea sa nu fie tulburată de acum înainte, iar acest lucru se întâmplă căci mulţi oameni îl căutau pentru îndrumare şi rugăciuni.

Astfel, sfântul nevoitor părăsi coliba sa adâncindu-se în pustie, alegând pentru vieţuire un loc înalt de pe malul stâng al râului Lezna. Şi acum însă nu putu să se ascundă multă vreme. Uneori noaptea se vedea un stâlp de foc ce se ridica deasupra locului său de nevoinţă, iar în unele zile harul Domnului se făcea văzut în chip de abur cu bună mireasmă. Călăuziţi de aceste semne, locuitorii ţinutului îl aflară din nou.

Unii dintre cei care îl cercetară, îl rugară stăruitor să le îngăduie să vieţuiască sub îndrumarea sa. Văzând în aceasta voia lui Dumnezeu, primi şi binecuvântă ridicarea de chilii, iar acesta fu începutul mănăstirii sale.

În 1540, ridicară o biserică de lemn închinată Adomirii Maicii Domnului. Sfântul părinte primi harul preoţiei de la episcopul Macarie al Novgorodului, care mai apoi deveni mitropolit al întregii Rusii. Acesta îl numi pe cuvios egumen al mănăstirii.

Sfântul Macarie era pildă pentru fraţi şi fu dăruit de Dumnezeu cu darul străvederii şi cu darul facerii de minuni. Se ostenea în muncă şi priveghere, încurajând pe fraţi să nu se împuţineze cu inima în nevoinţele lor.

După ani îndelungaţi, încredinţă ocârmuirea mănăstirii unuia dintre ucenici şi se întoarse pe insula unde îşi începuse nevoinţele pustniceşti. Acolo îşi dădu sufletul în mâinile Domnului la 15 august 1550. Ucenicii îi înmormântară trupul lângă biserica Adormirii Maicii Domnului.

Schitul sfântului Macarie nu avut niciodată obşte numeroasă sau bunăstare materială, însă a devenit vestită pentru înălţimea vieţuirii duhovniceşti. În veacul al XVII-lea, în vremea invaziei sudezilor, multe mănăstirii din preajma Novgorodului fură prădate. Schitul sfântului Macarie fu incendiat în 1615 când unii dintre vieţuitori fură răpuşi de sabie.

În veacul al XVIII-lea, schitul deveni metoc al lavrei sfântului Alexandru Nevski din Sankt Petersburg. Împărăteasa Ecaterina îl închise în anul 1764, aşa cum făcuse şi cu alte mănăstiri, numindu-l biserică de parohie. Chiar dacă pelerinii veneau să cinstească după cuviinţă sfintele moaşte ale cuviosului părinte şi ziua de prăznuire, clădirile schitului se ruinară.

La mijlocul veacului al XIX-lea, unii binefăcători refăcură cele două biserici şi fântâna de la izvorul tămăduitor pe care însuşi sfântul o săpase. În acea vreme în biserică slujea un preot bătrân care nu a încetat a face aceasta până la adormirea sa. În 1894, mănăstirea îşi reluă viaţa o dată cu venirea iermonahului Arsenie care puse rânduiala athonită. Mănăstirea fu distrusă de sovietici în 1932.

Cuviosul părinte Macarie Romanul este pomenit în zilele de 15/28 august (ziua adormirii sale, în anul 1550) şi 19 ianuarie/1 februarie (ziua sa de nume).