Sfântul Dositei, Mitropolitul Zagrebului a fost canonizat de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe a Serbiei în mai 2000, împreună cu alţii Sfinţi Martiri ai Serbiei. Ei au suferit în mijlocul secolului al XX-lea, fiecare primind martiriul din mâinile ustaşilor croaţi sau din cauza groaznicei campanii comuniste. Barbariile la care au fost supuşi Mucenicii Bisericii Serbiei sunt asemenea celor întâmplate în Biserica Rusă în ultimul secol.

După înfrângerea Iugoslaviei, în 1941, Zagrebul a fost proclamat ca stat croat independent. După război, teritoriul său a fost populat cu aproximativ 5 milioane de romano-catolici, în special croaţi, cu aproximativ 2 milioane de sârbi ortodocşi şi în jur de 750.000 musulmani.

După intrarea trupelor germane în Zagreb, pe data de 13 aprilie 1941, liderul ustaşilor croaţi fascişti, Ante Pavelic, a fost întâmpinat cu flori şi ovaţii. În ziua următoare, el a primit vizita Arhiepiscopului catolic Aloysius Stepinac, care l-a salutat şi binecuvântat pentru că a venit în fruntea noului stat.

La acel timp, ziarele locale au publicat instrucţiuni prin care se aducea la cunoştinţa populaţiei ortodoxe sârbe că trebuie să părăsească Croaţia în 12 ore, iar dacă cineva va ascunde ortodocşi va fi arestat. De Paşte, în anul 1941, Arhiepiscopul catolic Stepinac al Zagrebului l-a binecuvântat pe Ante Pavelic în numele Vaticanului, spunându-i: „Vă felicit sincer, în calitate de Întâistătător al statului independent croat. Ne rugăm pentru ca Dumnezeu să trimită asupra voastră, conducătorul poporului nostru, binecuvântarea Sa.”

Sprijinul Vaticanului a fost foarte important pentru Pavelic. Pe data de 18 mai 1941, el a mers la Roma cu o delegaţie mare de ustaşi, pentru a dărui - cu binecuvântarea Vaticanului - coroana Croaţiei lui Tomislav al II-lea. Papa Pius al XII-lea a primit delegaţia, ţinând o lungă conversaţie cu Pavelic, care s-a întâlnit apoi cu Mussolini.

Încă din prima zi a existenţei statului croat independent, au avut loc bătăi, arestări şi deportări ale sârbilor din oraş care au fost duşi în lagăre de concentrare.

Odată cu sosirea lui Pavelic în Zagreb, campania de teroare contra sârbilor a luat un aspect „legal”. După 20 de zile după venirea sa în Zagreb, Pavelic a dat instrucţiuni ca alfabetul chirilic să fie interzis.

Pe 3 iunie 1941, toate şcolile sârbe, instituţiile educaţionale şi orfelinatele au fost desfiinţate. Sârbii ortodocşi din Zagreb şi din celelalte oraşe au fost obligaţi să poarte o bandă cu litera latină „R” inscripţionată pe ea. Numele fiecărui oraş şi sat care conţinea cuvântul „sârb” a fost schimbat, adăugându-se în locul acestuia cuvântul „croat”.

Toate proprietăţile care aparţineau Bisericii Sârbe din Sremski Karlovsty au fost expropriate în numele statului. Pe 18 iunie 1941 se pusese în circulaţie afirmaţia că nu mai este acceptat termenul de „credinţa ortodoxă sârbă” de către structura noului stat, iar în viitor se va folosi termenul „credinţa răsăriteană greacă”. Acestea şi alte măsuri aspre au fost publicate de către liderii ustaşi şi de activiştii statului. Unul dintre ei a declarat public că în Parlamentul Zagrebului o treime din sârbi va fi anihilată, o treime deportată, iar cealaltă treime va fi făcută romano-catolică şi astfel sârbii vor fi asimilaţi de croaţi.

Despre această perioadă, Episcopul Atanasie Yevtich a scris: „Biserica Ortodoxă Sârbă, la fel ca întregul popor sârb, a fost în acest timp proscrisă. Unica lege cu privire la sârbi a fost aceea a anihilării totale. Aderenţii şi avocaţii ideologiei ustaşe au înţeles foarte bine importanţa Bisericii Ortodoxe pentru poporul sârb.” Binecunoscutul scriitor sârb Marko Markovich a confirmat pe drept că „nimic nu ar fi putut altera convingerea ustaşilor că Biserica Ortodoxă Sârbă este primul lucru care trebuie distrus şi dezrădăcinat de pe teritoriul Croaţiei lui Pavelic”

Printre primele victime ale ustaşilor a fost şi Mitropolitul ortodox al Zagrebului Dositei, care a fost ales în 1932. El a adus cu sine bogata sa experienţă de Episcop.

S-a născut şi a crescut în Belgrad; după ce a terminat seminarul în 1900, a câştigat o bursă la Academia Teologică din Kiev. În 1904, ieromonahul Dositei a primit diploma Academiei şi a obţinut şi titlul de doctor. După aceea, viitorul episcop a mers în Germania unde a studiat teologia şi filozofia vreme de 2 ani la Universitatea din Berlin, iar apoi încă 2 ani în Leipzig. S-a reîntors în Serbia în 1907 şi a predat la Seminarul Sfântul Sava din Belgrad. Primind o bursă din partea Ministerului Educaţiei din Belgrad în 1909, a plecat spre Franţa, unde a studiat filozofie şi ştiinţe sociale la Şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale din Sorbona. În 1910 a plecat la Elveţia, unde a trăit până în timpul izbucnirii Primului Război Balcanic, în toamna anului 1912. Ieromonahul s-a întors în Serbia şi s-a dedicat cauzei de libertate şi unitate a poporului sârb.

În mai 1913, Sinodul Episcopilor Regatului Serbiei l-a ales ca Episcop de Niş. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, tinerii episcopi au sprijinit spiritual soldaţii şi s-au trudit ajutându-i pe cei refugiaţi şi pe cei orfani. Când armata sârbă s-a retras, el nu şi-a părăsit reşedinţa, iar când Nişul a fost ocupat, a fost reţinut de către forţele de ocupaţie bulgare. El a reuşit să se întoarcă în scaunul său episcopal abia în 1918. Sănătatea i-a fost afectată serios în perioada în care a fost întemniţat. La întoarcere, a ridicat orfelinate şi a lucrat foarte mult cu tinerii în fundaţiile de caritate. A ridicat un orfelinat pentru copiii orbi într-o Mănăstire din Episcopia sa. Datorită eforturilor sale, s-au ridicat câteva monumente în memoria eroilor naţiunii, care şi-au sacrificat vieţile pentru libertatea patriei lor.

După Primul Război Mondial, a luat fiinţă noul stat al Iugoslaviei şi condiţiile au fost favorabile pentru reunirea Episcopiilor şi Mitropoliilor într-o singură Biserică. Episcopul Dositei a luat parte la negocieri împreună cu Patriarhia Constantinopolului privind reconstituirea Patriarhiei Serbiei. Aceste negocieri au avut succes, iar pe data de 12 septembrie 1920, reunirea Bisericilor Sârbe şi reconstituirea Patriarhiei au fost proclamate solemn în Sremski Karlovtsy.

La 1 decembrie 1920, Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe a decis să îl trimită pe Episcopul Dositei în Cehoslovacia ca răspuns la repetatele cereri ale carpato-ruşilor, cehilor şi slovacilor. La 21 august 1921, Episcopul Dositei a mers în Rusia subcarpatică şi a vizitat centrul ortodox din acea zonă, satul Iza, unde a fost întâmpinat cu bucurie. După aceea, Vlădica a mai vizitat alte câteva sate unde a şi slujit. Vizitând oraşul Velikie Luchki, Vlădica a primit trei profesori uniţi în Biserică, convertindu-i. A avut loc o întrunire prezidată de Episcop la care delegaţii din şase sate ortodoxe au discutat priorităţile organizării Bisericii Ortodoxe Carpato-Ruse. Această întrunire s-a terminat prin rugămintea delegaţilor către Episcopul Dositei de a nu părăsi Biserica Ortodoxă Carpato-Rusă până când nu se va lua o hotărâre canonică definitivă privind Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Carpato-Rusia. O constituţie a noii Biserici a fost redactată şi Episcopul Dositei a mers la Praga pentru ca aceasta să fie aprobată la al II-lea Sinod al Bisericii din Cehoslovacia ţinut pe 28 şi 29 august 1921.

Când acest Sinod s-a sfârşit, Vlădica a mers în Serbia şi a luat parte la Sinodul Episcopilor la care a vorbit despre situaţia Ortodoxiei în Cehoslovacia şi Rusia Subcarpatică. Episcopul Dositei a avut un rol important în renaşterea şi organizarea Bisericii Ortodoxe de pe teritoriul cehoslovac. În 1932, el a fost ales Episcop al nou-înfiinţatei Episcopii a Zagrebului. Între timp, Vlădica nu şi-a uitat turma din Cehoslovacia. În 29 septembrie 1935, ziua sărbătoririi Sfântului Wenceslav, ocrotitorul Cehiei, Mitropolitul Dositei a luat parte la sfinţirea Catedralei Sfinţii Chiril şi Metodie din Praga. El s-a reîntors în Cehoslovacia în 1939 şi a luat parte la sfinţirea noii Catedrale Ortodoxe din Olomouc.

În capitala croată, unde sârbii ortodocşi erau o minoritate, Vlădica a avut probleme cu intoleranţa naţională şi religioasă. De aceea, liderul religios şi politic al Carpato-Rusiei Alexis Gerovsky avea să spună despre aceasta: „Catolicii au fost foarte nemulţumiţi când Vlădica Dositei a fost numit Episcop al Zagrebului. Numele lui fusese deja trecut pe lista neagră, deoarece el i-a făcut pe carpato-ruşi ortodocşi prin propaganda sa, aşa cum poate fi citit în volumele suplimentare ale Enciclopediei Catolice oficiale, publicate de cardinalul Spellman în New York. Când, după câţiva ani a izbucnit cel de-al II-lea Război Mondial, Vlădica mi-a spus că a fost ales la Zagreb. Atunci l-am îndemnat să nu accepte, deoarece nu a fost niciodată acolo şi nu este la curent cu fanatismul religios al croaţilor din Zagreb. Printre altele, i-am spus despre Stepinac, care era deja cunoscut pentru intoleranţa sa şi l-am avertizat că ar putea avea o mulţime de probleme acolo. I-am spus: Stepinac a petrecut 7 ani în Seminarul iezuit din Roma şi ar putea fi jignit de prezenţa unui Mitropolit Ortodox în capitala sa. L-am sfătuit să îi convingă pe membrii Sinodului să trimită un Episcop care s-a născut înainte de Primul Război, care a crescut în Imperiul Austro-Ungar şi care este deja familiar cu oamenii de speţa lui Stepinac. Dar Vlădica a răspuns că este de datoria sa să asculte de Patriarh şi să meargă în Zagreb.

Când, după câteva luni, l-am întâlnit pe Vlădica în Belgrad, mi-a spus că am avut dreptate. Fusese deseori insultat pe stradă. Câteodată îi spărgeau noaptea ferestrele, aruncau chiar şi pietre în camera sa. L-am întrebat dacă a anunţat poliţia. Mi-a răspuns că nu se cade ca un Episcop să sune la poliţie. Dar când i-am spus că în cazul în care nu o va face, duşmanii săi vor crede că îi este frică de ei şi vor deveni chiar mai insolenţi, Vlădica mi-a spus: Nu, ei ştiu că nu mă tem de ei. Când ei mă scuipă sau mă înjură, eu doar îi binecuvântez cu mâinile. ”

Vlădica a fost foarte, foarte activ în Zagreb. Printre altele, el a ctitorit o Mănăstire închinată Sfintei Parascheva. Cu toate acestea, imediat după ce a fost proclamat statul independent croat, el a fost arestat de ustaşi. Din acea zi a căzut bolnav şi a zăcut la pat.

Pe jumătate îmbrăcat, el a fost aruncat în stradă în faţa unei mafii de catolici, care, care târându-l pe străzile Zagrebului, îşi băteau joc de el şi îl loveau. La un moment dat a fost luat la spital, fiind aproape în stare de inconştienţă. La spitalul la care Vlădica a fost luat lucrau călugăriţe catolice. Spitalul a devenit pentru el nu un loc de tratament, ci o adevărată închisoare. În loc de a-i oferi îngrijirea cuvenită, călugăriţele catolice îşi băteau joc de el. Aproape în fiecare zi îi smulgeau fire de păr din barbă. După un timp, grav bolnav, el a fost luat la Belgrad.

După spusele unuia dintre doctorii din acea închisoare, într-o zi, două gărzi din Serviciul de Securitate, în uniformă, au luat din cabinetul medical al închisorii un om îmbrăcat în zdrenţe, care respira cu greu şi era incapabil să vorbească. Corpul său era acoperit de julituri şi hemoragii. Germanii au spus că l-au găsit într-o celulă a poliţiei din Zagreb şi descoperind că este Episcop sârb au decis să-l aducă la Belgrad.

La insistenţele Guvernului Sârb, Episcopului Dositei i s-a dat drumul din spital. Foarte bolnav, el a ajuns în Belgrad şi a primit tratament medical constant. Cu toate acestea, el a murit pe data de 14 ianuarie 1945 din cauza torturilor la care a fost supus şi a fost îngropat în cimitirul Mănăstirii „Întâmpinării” din Belgrad.

Ierodiaconul Ignatie (Shestakov)

[1] Pavelici era conducătorul mişcării ustaşilor 1889-1959, care a luptat alături de Hitler în 1941.

traducerea si adaptarea Leontie monahul