Un tânăr a venit la părintele Ioan să se spovedească. S-a întors după două săptămâni:
- Părinte, ori sfaturile sfintiei voastre nu sunt bune, ori dracii au pornit război crunt împotriva mea, ori m-a biruit duhul trândăviei.
- De ce spui asta, frate?
- Vin la biserică de doi ani de zile. M-am spovedit o singură dată, la început. Mi-am făcut o pravilă de rugăciune foarte serioasă: dimineata - două catisme din Psaltire, după-masa - Paraclisul Maicii Domnului, seara - Acatistul Preadulcelui Iisus. Făceam zilnic trei sute de metanii si ziceam aproape tot timpul rugăciunea lui Iisus. Nu stiu câti crestini se nevoiau ca mine si nici câti erau râvnitori ca mine. Dar de când m-am spovedit la sfintia voastră, abia termin cele trei catisme din Psaltire si abia fac o sută de metanii. Părinte, nu e bine, ce credeti că se întâmplă cu mine?
- E foarte bine ce se întâmplă cu tine, esti pe drumul cel bun.
- Cum, părinte, nu vedeti de unde am plecat si unde am ajuns?
- Nu, nu văd, eu văd doar că ai pus început bun.
- Ce început bun, părinte, unde mai e nevointa mea?
- Eu te-as întreba altceva: oare unde mai e mândria ta că nu mai e nimeni ca tine, că nu mai e nimeni atât de sfânt ca tine?
- Părinte, nu ziceam că sunt sfânt...
- Să stii că ortodoxia nu e fariseism, cine face mai multe metanii e campion, cine zice mai multe catisme la Psaltire e mai sfânt. Sfintii nu au strălucit numai prin sute de metanii, ci mai ales prin smerenie, prin dragoste de Dumnezeu. Nevointa nu este scop în sine, este mijloc. Cine face nevointă fără smerenie nu are plată. Înainte te mândreai cu nevointa ta, si mândria îti dădea putere. Dar, după ce te-ai spovedit si ai primit canon, si nu mai făceai ce-ti trecea prin cap, ci ceea ce trebuia să faci, atunci puterile ti-au slăbit.
De demult, un pustnic a tinut un post foarte aspru, mândrindu-se. Cum a întrerupt postul, a văzut că diavolul mândriei a plecat de la el. Asa si tu: ce făceai de capul tău, fără binecuvântarea unui duhovnic, îti hrănea mândria. Cum ai primit canon, cum au început dracii să îti dea luptă. Abia acum începi să întelegi cât de greu este războiul duhovnicesc. Nu te gândi că ai slăbit, gândeste-te cât de slăbit erai înainte, când te vedeai mai râvnitor si mai nevoitor decât altii.
Să stii că mai mult Îi place lui Dumnezeu cel care face un canon mai mic smerindu-se decât cel care face canon mare pentru a-si hrăni iubirea de sine. Asta nu înseamnă că Biserica nu a avut mari nevoitori, ci doar că acestia au pus la temelia ostenelii lor smerenia. Să dea Dumnezeu să mergi si tu pe acelasi drum. Si nu numai că vei ajunge să faci aceleasi nevointe ca înainte, ci poate vei face unele mai mari. Dar vor fi nevointe încununate de Dumnezeu.
Întelegându-si greseala, tânărul îi spuse părintelui:
- Da, părinte, asa este, nevointele îmi hrăneau iubirea de sine. Stiu că sunt mândru, dar vreau să scap de mândrie. Cât mai repede.
- Usor, usor, că nu e usoară lupta cu această patimă. De multe ori nu ne dăm seama cum trebuie să luptăm împotriva mândriei. Dar un sfat este sigur: caută să dobândesti smerenia. Smerenia goneste mândria.
- Si dacă nu reusesc?
- Nu poti reusi de capul tău. Dar, spovedindu-te des, Dumnezeu te va ajuta să reusesti.
- Vă multumesc mult, părinte. Simt că mi s-a usurat sufletul. Parcă mi s-ar fi luat o ceată de pe minte.
Un frate a mers la muntele Feremului, la un oarecare bătrân mare cu viata si foarte iscusit cu fapte bune. Închinându-se după obicei, l-a întrebat zicând: "Ce voi face, părinte, căci îmi piere sufletul?". Bătrânul a zis: "Pentru ce îti piere sufletul?". Fratele i-a răspuns: "Când eram în lume, în viata mirenească, foarte mult posteam, rugăciuni si privegheri făceam si multă râvnă sufletească, umilintă si lacrimi aveam, iar dacă m-am lepădat de lume si m-am făcut călugăr, nici una din acele bunătăti nu o văd în mine".
Bătrânul i-a zis: "Să mă crezi, fiule, că acele bunătăti pe care mi-ai spus că le făceai când erai mirean, toate pentru mândria si lauda oamenilor le făceai, căci aveai îndemnător spre ele pe cel ce în taină se lupta cu tine si acele fapte ale tale nu erau primite de Dumnezeu. Pentru aceea diavolul nu te băga în seamă, nici nu îti sta împotrivă cu război, ca să ia sporirea ta. Acum vede că ai iesit ca la război asupra lui si pentru aceea si el se înarmează asupra ta. Mai plăcut si mai primit este lui Dumnezeu un psalm pe care îl vei citi acum cu smerenie, decât o mie de psalmi pe care-i citeai în viata mirenească cu mândrie".
Zis-a iarăsi fratele: "Eu, părinte, acum nici să postesc nu pot si toate lucrurile si faptele bune s-au luat de la mine". Bătrânul i-a zis: "Frate, îti ajunge ce ai, rabdă cu multumire si te vei folosi". Iar el tinea tot una, zicând: "Cu adevărat, părinte, pierdut este sufletul meu". Atunci bătrânul a început a-i zice lui asa: "Crede-mă, frate, că nu voiam să-ti zic cele ce ti-am zis, ca să nu-ti slăbească gândul, căci te văd foarte înselat de vrăjmasul diavol si esti aruncat în trândăvie si în deznădăjduire; ci ascultă sfatul meu si lasă părerea pe care o ai că vietuiai si făceai bine când erai în viata mirenească, de vreme ce toate acele fapte ale tale din viata mirenească erau pentru mândrie, precum si a fariseului aceluia căruia pentru bunătătile lui cele cu multă mândrie i se părea că este mai plăcut lui Dumnezeu decât toti oamenii, si cu acea părere, a mândriei, si-a pierdut toate ostenelile. Iar tu acum, smerindu-te înaintea lui Dumnezeu si părându-ti-se că nu faci nici o faptă bună înaintea Lui, această smerenie, fiule, îti ajunge pentru mântuirea sufletului, ca si vamesul care nici o bunătate nu făcuse si cu o smerenie ca aceasta s-a îndreptat. Că mai plăcut lui Dumnezeu este omul păcătos si lenes, si cu inima înfrântă si smerită, decât cel ce face multe bunătăti si se înaltă în gândul său, socotindu-se că mai plăcut este înaintea lui Dumnezeu".
Acestea auzind fratele, a luat mare folosintă si multă mângâiere sufletului său si s-a închinat bătrânului până la pământ, zicând: "Să stii, părinte, că astăzi mi-ai mântuit sufletul". Si asa s-a dus, multumind lui Dumnezeu.