Nasa le spuse finilor:
- De când m-am măritat, niciodată nu am căutat numai sporirea mea duhovnicească, fără să tin cont de sotul meu. Ci întotdeauna am căutat să fie el folosit, si apoi am tinut cont de mine.
- Cum adică? întrebă finul.
- Când cumpăram vreo carte duhovnicească, nu o citeam eu prima, ci îl lăsam pe el să o citească mai întâi. Pentru că dacă doi oameni se iubesc, bucuria lor este să vadă că celuilalt îi este bine. Si sotul meu s-a purtat la fel cu mine. Dacă în vreo sâmbătă seara mai era treabă de făcut în casă, nu pleca singur la vecernie, lăsându-mă pe mine să muncesc. Ci mă ajuta la treabă, si plecam împreună. Sau, dacă din când în când îsi dorea ca într-o sâmbătă seara să mergem la o piesă de teatru, în loc să mergem la vecernie, îi făceam pe plac, desi as fi preferat să merg la slujbă. Dar la fel se întâmpla când îl rugam să mergem la vreun concert, si, desi el ar fi preferat vecernia, venea cu mine. Duhovnicul nostru ne-a spus că, nefiind vorba de liturghie, la care mergem în fiecare duminică, la vecernie putem lipsi din când în când.
- Dar e mai important teatrul decât vecernia?
- Nu, în nici un caz. Când putem vedea piesa duminică seara, sâmbăta venim la vecernie. Dar concertele nu se prea repetă.
- Si de ce vă lasă părintele?
- Pentru că vrea să ne ferească de ispita formalismului în care cad unii care vin la slujbă ca la armată si o ascultă ca niste soldati. Slujba e un moment de comuniune cu Dumnezeu. Or, comuniunea are nevoie si de libertate, altfel se ajunge la rutină. Si după osteneala unei săptămâni, ne prinde bine un moment de respiro. Părintele ne-a spus că în timp s-ar putea să iubim atât de mult vecernia, încât să nu ne mai trebuiască nici teatru, nici concerte. Dar nu ne-a impus nimic. Nu despre asta vroiam să vorbesc, că oricum nu de multe ori lipsim de la vecerniile de sâmbătă. Ci despre faptul că în viata de familie, în care cel mai important lucru este sporirea duhovnicească a sotilor, fiecare trebuie să tină seama si de starea celuilalt. Nu îti poti duce sotul sau sotia în cârcă, cum ai duce un cadavru. Ci trebuie ca amândoi să privească urcusul duhovnicesc ca pe comoara cea mai de pret.
Zis-a un bătrân oarecare: "Fiilor, din tineretile mele, eu niciodată n-am vrut să mă folosesc numai pe mine, iar pe fratele meu să-l las nefolosit. Totdeauna m-am silit, după putinta mea, ca să-l folosesc pe fratele meu întâi si apoi pe mine, stiind că folosul fratelui meu este roada mea". (9-349)