Un preot le spunea credinciosilor:
"Un terorist a pus o bombă la o bancă ce ocupa parterul si primul etaj al unui bloc învecinat cu blocul în care locuiesc eu. Bomba a explodat si blocul a căzut la pământ. Nu au fost multe victime, căci locatarii erau plecati în concediu. Dar au rămas fără locuinte. Când s-au întors din concediu, văzând că s-a ales praful de apartamentele lor, majoritatea au căzut în deznădejde. Îi priveam din când în când pe geam. Iesind să cumpăr ceva, m-am întâlnit cu un vecin care locuise în blocul care explodase. Mi-a spus:
- Părinte, Îi multumesc lui Dumnezeu că nu eram acasă. Eram la socri cu familia.
Credinta lui m-a mirat. Nu era un om cu multi bani, deci încercarea prin care trecea era cu atât mai mare.
- Nu ai avut gânduri de deznădejde?
- Deznădejde? Nu, părinte. V-am spus: I-am multumit lui Dumnezeu că suntem întregi. Cu casa, se va rezolva până la urmă. Nu ne lasă Cel de sus. Pentru noi nu e atât de greu cum e pentru cei care si-au pierdut un sot, o mamă sau un copil în această nenorocire.
Toti erau deznădăjduiti, numai el nu. Iată ce înseamnă să ai credintă puternică. Putea să cârtească, dar nu a făcut-o. Si a luat plata răbdării sale".
Povestit-a unul din părinti, zicând: "Fiind eu în Exorinho, au venit frati săraci acolo sâmbătă seara să ia milostenie si, când dormeam noi, unul dintr-însii, având numai o rogojină din care jumătate era pe deasupra lui si jumătate dedesubt, îngheta de frig, căci era ger mult. Deci eu iesind pentru trebuinta udului, l-am auzit când se chinuia si tremura de frig, cum se mângâia pe sine si zicând lui Dumnezeu: "Multumesc, Tie, Doamne, pentru toate bunătătile Tale pe care le faci cu mine, căci câti sunt acum în fiare, iar altii cu picioarele băgate în butuc si nici udul lor nu pot să si-l facă, iar eu ca un împărat îmi întind picioarele". Eu, auzindu-l, am povestit acestea fratilor spre zidirea si folosul lor". (14-344)