La o petrecere, Alina, o fată de vârsta majoratului, a fost convinsă de prietenele ei să se drogheze. Ei nici prin cap nu îi trecuse până atunci să ia droguri. Era foarte mirată că ele fac asa ceva, dar, pentru a nu fi mai prejos decât celelalte, a luat o primă doză. Încetul cu încetul a devenit dependentă de prafuri. Bani avea destui, de la tatăl ei care lucra la guvern. Numai că patima aceasta îi tortura sufletul.
De fiecare dată, după ce îsi revenea din starea de extaz, mergea la biserica de lângă casă si se ruga cu lacrimi în ochi:
- Doamne, fie-Ti milă de mine, nu mă lăsa să fiu distrusă de droguri. Ajută-mă să mă ridic. Si dacă vreau, si dacă nu vreau, vindecă-mă de boala mea, nu mă lăsa.
Dar până a doua zi Alina uita totul, si iar se droga. Îi era rusine să se spovedească, pentru că la acelasi părinte se spovedise si după ce îsi pierduse fecioria. Părintele o sfătuise cu multă dragoste să nu mai cadă în cursele diavolilor, ci să se lupte pentru a rezista ispitei. Si de atunci nu mai căzuse în păcatul desfrânării. Dar dependenta de droguri o tiraniza mult mai tare decât o apăsa ispita de a se culca cu băietii care îi plăceau.
Într-o zi, crezând că e singură în biserică, pentru că pe femeia de la pangar o văzuse iesind în fata bisericii, Alina a început să plângă si să se roage cu voce tare:
- Te rog, Doamne, nu mă lăsa. Vezi că drogurile mă distrug din ce în ce mai tare. Ajută-mă să scap de ele, Doamne, ajută-mă. Fie-Ti milă de mine, Doamne.
Părintele era în altar si citea pomelnice. Când a auzit-o, a deschis usa altarului si, cu o voce blândă, a întrebat-o:
- Alina, ai venit să te spovedesti?
Mirată că părintele îi mai tinea minte numele si mirată de faptul că, desi îi auzise păcatul, părintele nu îi vorbise cu asprime, fata a văzut în aceasta mâna lui Dumnezeu. A hotărât să se spovedească.
A fost cea mai zguduitoare spovedanie pe care o ascultase părintele. Desi spovedise si criminali, nimeni altcineva nu suferea atât de mult din cauza lanturilor cu care îl legaseră patimile.
Noaptea, când s-a apucat să facă Paraclisul Maicii Domnului, fata a văzut în cameră un înger care i se arăta când se droga. Îngerul s-a transformat într-un diavol înfricosător:
- Nu e drept, Doamne, nu e drept ca această ticăloasă să ceară ajutorul Maicii Tale. Nu e drept să fie miluită, după ce atâta vreme mi-a slujit mie. Dacă o vei ierta pe ea, unde este dreptatea Ta? Atunci nu ai decât să îi ierti pe toti criminalii si pe toti desfrânatii. Oare ce vei face, îi vei primi la Tine pe toti ticălosii? Tu nu esti Drept Judecător si dreptatea Îti este străină.
Văzându-l pe diavol, care era înfricosător, Alina si-a scos crucea de la gât si o tinea cu putere în mâini.
Si s-a auzit un glas zicând:
- Oare tie îti voi da socoteală? Sau oare tu l-ai făcut pe om, ca să Îmi spui cum să îl judec? Sau oare tu ai fost răstignit pe cruce? Pentru păcătosi M-am răstignit, nu pentru drepti. O, de s-ar pocăi toti păcătosii cum se pocăieste această fată... O, de ar plânge toti cu lacrimile ei, atunci nimeni nu ar mai ajunge la tine, în chinurile iadului.
Diavolul sta si asculta, tremurând.
- Si de ce zici că sunt nedrept? Nedrept eram dacă, asa cum am îngăduit să fie ispitită de tine, nu i-as fi întins o mână de ajutor, ca să se ridice din cădere. Si pocăinta ei am primit-o, si lacrimile ei M-au făcut să fiu îndurător cu ea. Pentru aceasta, nu o voi mai lăsa să se lupte cu tine, ci o voi chema la odihna vesnică. Ca ea să se bucure si tu să fii făcut de rusine.
Si, în acel moment, fata si-a dat duhul.

Un frate, biruindu-se de curvie, în toate zilele se afla săvârsind păcatul si în toate zilele îl îmblânzea pe Stăpânul său cu lacrimi si cu rugăciuni. Si asa făcând, amăgindu-se de obiceiul cel rău, săvârsea păcatul. Apoi iarăsi, după săvârsirea păcatului, se ducea la biserică. Si văzând Cinstita Icoană a Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca înaintea ei cu amare lacrimi, zicând: "Miluieste-mă, Doamne, si ridică de la mine această vicleană ispită, că mă trudeste cumplit si mă răneste cu amărăciunea dezmierdărilor! Că nu am obraz, Stăpâne, a căuta si a vedea Chipul Tău cel sfânt si mai strălucit decât soarele, ca să se îndulcească inima mea si să se veselească".
Acestea zicând si iesind din biserică, cădea în noroi, dar nu se deznădăjduia de mântuirea sa. Căci de la păcat întorcându-se la biserică, striga către iubitorul de oameni Dumnezeu, zicând: "Pe Tine, Doamne, Te pun chezas că de acum nu voi mai face păcatul acesta! Numai iartă-mi mie, Prea Bunule, cele ce dintru început si până în ceasul acesta Ti-am gresit!". Si, după ce făcea el aceste înfricosate făgăduinte, iarăsi se afla întru acel păcat rău. Si se vedea iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea prea dulce si nemărginita Lui bunătate, că suferea în toate zilele călcarea si necunostinta fratelui cea neîndreptată si rea. Din multa milă căuta si astepta pocăinta si întoarcerea lui. Că nu un an a făcut aceasta, nici doi, nici trei, ci zece ani si mai mult. Vedeti, fratilor, răbdarea cea nemăsurată si iubirea de oameni cea nemărginită a Stăpânului, cum totdeauna îndelung rabdă, suferind fărădelegile si păcatele noastre cele cumplite! Că de acel lucru trebuie să ne înspăimântăm si să ne minunăm: de îndurările cele bogate ale lui Dumnezeu, că, făgăduindu-se fratele că nu va mai face altădată păcatul, se afla mincinos.
Deci, într-una din zile, făcând fratele păcatul, a alergat la biserică, plângând, suspinând, tânguindu-se si silind îndurările Prea Bunului Stăpân ca să se milostivească spre dânsul, să îl scape de noroiul înversunării. Si cum Îl ruga el pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, văzând începătorul răutătii si pierzătorul sufletelor noastre, diavolul, că nimic nu foloseste, ci cele ce el prin păcat alcătuia, fratele prin pocăintă le risipea, nerusinându-se, i s-a arătat de fată, căutând în obrazul lui si strigând către cinstita icoană a Domnului nostru Iisus Hristos:
"O, ce-mi este mie si Tie, Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemărginită mă biruieste si mă surpă, căci primeste pe acest curvar, care în toate zilele minte înaintea Ta, defăimând stăpânirea Ta! Pentru ce nu-l arzi, ci îndelung rabzi si suferi? Căci Tu vei judeca pe curvari, pe preacurvari si pe toti păcătosii o să-i pierzi. Cu adevărat, nu esti Drept Judecător, ci, unde vrea stăpânirea Ta, treci cu vederea, si pe mine, pentru o mică călcare a înăltării, din ceruri m-ai aruncat jos, iar acestui mincinos fiind si curvar, fiindcă zace înaintea Fetei Tale, usor îi dăruiesti blândetea Ta. Pentru ce, dar, Te numesc pe Tine Judecător Drept? Precum văd si Tu primesti făpturi din multa Ta bunătate si treci cu vederea dreptatea". Si acestea zicea diavolul, iutindu-se de multă amărăciune si pară de foc scotând din nări, apoi a tăcut.
Si s-a făcut glas ca de la jertfelnic, zicând: "O, balaure prea viclean si pierzătorule, nu te-ai săturat de socoteala ta cea rea, că ai sorbit lumea, iar pe cel ce a venit la mila cea nespusă te silesti să-l hrănesti si să-l sorbi? Ai atâtea greseli ca să pui si să tragă întocmai cu Sângele cel scump pe care l-am vărsat pe Cruce pentru el? Iată, junghierea Mea si moartea Mea a afundat fărădelegile lui. Când păcătuieste, nu îl gonesti, ci îl primesti cu bucurie si nu-l opresti, nădăjduind să-l dobândesti, si Eu, Cel atât de milostiv si iubitor de oameni, care am poruncit verhovnicului Meu, lui Petru apostolul, să ierte celui ce greseste în fiecare zi până la saptezeci de ori câte sapte, oare nu îl voi ierta pe el, oare nu-l voi milui? Asadar, cu adevărat, de vreme ce aleargă la Mine, nu Mă voi întoarce de la el până ce îl voi mosteni. Căci pentru păcătosi M-am răstignit si preacuratele Mele palme pentru ei le-am întins, ca cel ce va voi să se mântuiască, să alerge si să se mântuiască. De la nimeni nu mă întorc, pe nimeni nu alung, măcar de va gresi de nenumărate ori într-o zi si de tot atâtea ori va veni către Mine, nu va iesi afară scârbit. Căci nu am venit să chem pe cei drepti, ci pe cei păcătosi la pocăintă". Si auzindu-se glasul acesta, diavolul sta tremurând si neputând să fugă.
Apoi iarăsi s-a făcut glas, zicând: "Ascultă, amăgitorule, pentru ce zici că sunt nedrept? Căci Eu cu toti sunt drept. În ceea ce aflu pe cineva, în aceea îl judec. Iată deci, pe acesta l-am aflat stând înaintea picioarelor Mele si biruitor peste tine arătându-se. Îl voi lua si-i voi mântui sufletul, fiindcă n-a deznădăjduit de mântuire. Iar tu vezi cinstea lui si crapă de zavistie si rusinează-te".
Fratele, stând cu fata în jos si tânguindu-se, si-a dat duhul. Si îndată urgie mare ca focul a căzut peste satana si l-a mistuit.
De aici să cunoastem, fratilor, milostivirea si iubirea de oameni cea nemăsurată a lui Dumnezeu si niciodată să nu deznădăjduim de mântuirea noastră. (2-388)