Slăvitul şi sfinţitul mărturisitor al lui Hristos, Policarp, era prin naştere şi creştere fiu al cetăţii Efesului. Părinţii lui erau bine credincioşi, foarte bogaţi şi milostivi. Tatăl lui se numea Pangratie, iar mama sa Teodora. Fiind pîrîţi la stăpînitorul Efesului, ce se numea Marcion, că sînt credincioşi, a trimis îndată ostaşi şi i-a adus la el. Teodora era atunci însărcinată cu Sfîntul Policarp şi a zis Marcion: "Pentru ce nu ascultaţi voi poruncile împărăteşti, ci defăimaţi pe marii zei şi vă închinaţi lui Hristos?" Părinţii sfîntului au răspuns fără nici o temere: "Noi, stăpînitorule, ne-am învăţat de la sfinţii apostoli să credem Domnului nostru şi să ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul, Domnului nostru Iisus Hristos, întru al Cărui nume ne-am botezat şi pe Care Îl mărturisim şi Îl propovăduim că este Dumnezeu adevărat, iar de la idolii cei neînsufleţiţi şi nesimţitori pe care îi aveţi voi în loc de dumnezei, noi ne întoarcem şi-i defăimăm".
Stăpînitorul auzind acestea şi mîniindu-se, a poruncit ostaşilor de i-au aruncat la pămînt şi i-au bătut foarte tare. Apoi i-au băgat în temniţă, unde au petrecut multă vreme lipsiţi de ajutorul omenesc, tiranizîndu-i şi omorîndu-i cu foamea, cu setea şi cu toate celelalte pătimiri rele. Acolo, în temniţă, a născut fericita Teodora pe sfîntul. Bunul Dumnezeu, Care cunoaşte toate mai înainte, văzînd că stăpînitorul voieşte să ia pruncul şi să-l crească, apoi să-l înveţe rătăcirea şi păgînătatea lui, a trimis pe îngerul Său în temniţă, care a tămăduit pe părinţii pruncului de rănile pe care le aveau din bătăile cele pentru mărturisirea lui Hristos şi i-a împuternicit mai înainte spunîndu-le că stăpînitorul vrea să-i omoare, dar să nu se teamă de moartea cea pentru Hristos, căci au să se încununeze cu cununa mărturisirii şi să moştenească Împărăţia cerurilor. După aceea, a luat pruncul şi l-a dus la o femeie bătrînă, foarte bogată şi creştină, cu numele Calista, şi l-a dat ei ca să-i fie fiu de suflet, poruncindu-i să-l boteze şi să-l crească cu toată purtarea de grijă şi sîrguinţa, dar să nu spună nimănui taina aceasta. După aceea s-a făcut nevăzut.
Atunci Marcion cel fără de lege, căutînd pruncul şi cercetînd multe zile, dar negăsindu-l, s-a aprins cu totul de mînie, a torturat aspru şi fără de omenie pe părinţii sfîntului, iar mai pe urmă, văzînd statornicia lor şi că nu se lasă cu nici un chip de Hristos, i-au hotărît spre moarte. Apoi a poruncit ostaşilor să-i scoată afară din cetate, într-un deal, şi le-a tăiat capetele acolo, lăsîndu-i să-i mănînce fiarele. Dar în zadar s-a ostenit pierzătorul, că nici o fiară nu s-a apropiat de cinstitele moaşte ale sfinţilor mucenici. După acestea, s-au dus în taină creştinii şi i-au îngropat cu evlavie, precum se cădea.
Acea preacucernică văduvă, primind pruncul, l-a botezat şi l-a numit Pangratie, după numele tatălui său, crescîndu-l ca pe un adevărat şi firesc fiu al ei. După ce a venit pruncul în vîrsta cea primitoare de învăţături, l-a dat la şcoală şi a învăţat în scurt timp toată rînduiala cea bisericească. Avînd de la început cugetele bătrîneşti, nu se îndeletnicea cu jucării copilăreşti, ca ceilalţi copii, ci petrecea împreună cu bărbaţii înţelepţi şi îmbunătăţiţi, făcîndu-se ascultător şi următor al tuturor învăţăturilor şi pildelor celor bune şi de suflet folositoare. Ca un fiu de mucenici se sîrguia cu toată osîrdia să urmeze după putere, întru dragostea lui Dumnezeu în toate faptele bune. Apoi se nevoia a avea dragoste pentru toţi, smerenie, blîndeţe, înfrînare şi înţelepciune, precum şi tot felul de fapte bune, dar mai cu osîrdie iubea milostenia, încît din acea pricină s-a şi numit Policarp. Deci, ascultaţi ca să vă minunaţi:
Femeia aceea iubitoare de Dumnezeu, care a crescut pe sfîntul, era foarte bogată, după cum am zis, şi avea hambare pline cu grîu şi cu toate felurile de roade ale pămîntului. Dar, fiind fericitul Pangratie foarte milostiv şi mult îndurat, dădea cu îndestulare săracilor, pe ascuns de maica sufletească, pînă ce a deşertat de roduri toate hambarele ei. Într-una din zile a mers maica sa la hambare şi aflîndu-le goale s-a minunat. Însă a înţeles că Pangratie le-a deşertat, că îi ştia voia lui cea bună şi milostivirea lui către săraci. Cu toate acestea s-a întors de la hambare mîhnită şi privea la dînsul cu căutătură sălbatică. El, cu faţa veselă, a zis: "Doamnă, să mergem împreună la hambare, ca să le vedem". Însă dînsa nu a voit să meargă, fiindcă le văzuse puţin mai înainte deşarte.
Sfîntul s-a dus singur şi a făcut rugăciune către Dumnezeu şi, o, minune! îndată s-au umplut toate hambarele de toate felurile de roduri şi, chemînd pe maică-sa, cu bucurie a zis ei: "Vino, doamna mea, la hambare ca să vezi puterea şi darul lui Dumnezeu". Venind femeia şi văzînd hambarele pline de roade şi încă şi toate chiupurile (vasele) pline cu untdelemn şi vin, a preamărit cu glas mare pe Dumnezeu, Marele dăruitor. După aceea, sărutînd pe fericitul Pangratie, a zis: "Fiul meu prea iubit, de astăzi înainte dă cît voieşti săracilor. De acum nu voiesc să te numesc Pangratie, ci Policarp". Astfel a luat acest nume sfîntul, adică Policarp. Fericitul Policarp avînd libertate, împărţea cu îndestulare săracilor roadele şi cu dumnezeiască milă hambarele nu se goleau, nici nu se împuţinau vreodată, căci Dumnezeu, văzînd socoteala cea bună a sfîntului, le înmulţea.
În acea vreme s-a făcut o foamete mare în acea parte a Efesului şi atunci vrednicul Policarp a arătat mare milostivire şi îndurare nu numai la săraci, dar şi către cei bogaţi. Mulţi, deşi aveau bogăţie mare, neavînd de unde să cumpere cele de nevoie pentru hrana vieţii, erau ameninţaţi de foamete, iar sfîntul le dădea grîu cu îndestulare şi, pe scurt, toţi cîţi erau la strîmtoare, ziceau: "Să mergem la milostivul Policarp". Aşa se duceau la dînsul în fiecare zi o mulţime de săraci şi de bogaţi şi pe nimeni nu lăsa niciodată să se întoarcă deşert, ci pe toţi îi primea cu milostivire şi făcea fiecăruia după nevoia lui.
Cînd sfîntul a ajuns la vîrsta de 20 de ani, a auzit că Sfîntul Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, propovăduia Evanghelia în alte părţi ale Asiei. Avînd mare dorinţă să-l vadă, a cerut voie şi binecuvîntare de la maica sa şi s-a dus la Cuvîntătorul de Dumnezeu, cu care era împreună şi purtătorul de Dumnezeu Ignatie şi fericitul Vucol. Împreună cu dînşii a urmat şi dumnezeiescul Policarp, umblînd din loc în loc, din ţară în ţară şi, avînd mari pătimiri, sufereau de foame, sete, goliciune şi multe alte strîmtorări, ca să propovăduiască cuvîntul Evangheliei lui Hristos, ca şi un apostol.
Petrecînd multă vreme în acest fel de nevoinţe, a venit poruncă de la Domiţian, împăratul Romei, ca Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu să fie surghiunit în ostrovul Patmos, căci se auzise că el întoarce pe slujitori de la idoli, la credinţa în Hristos. Vrînd el să se ducă în surghiun, a hirotonisit pe fericitul Vucol arhiereu al Smirnei şi i-a dat pe Sfîntul Policarp, ca să-l aibă ajutor al său. Apoi, sărutîndu-i apostolul, a luat cu dînsul pe Prohor şi s-a dus în Patmos.
Ducîndu-se în Smirna, Sfîntul Vucol, împreună cu dumnezeiescul Policarp, l-a hirotonisit preot, cu toate că nu voia cu nici un chip, zicînd că nu este vrednic. Dar Sfîntul Vucol, văzînd faptele cele bune ale lui şi dumnezeieştile isprăvi, l-a suit încă şi la dregătoria îngrijirii de săraci. Apoi fericitul atît era de smerit cugetător, încît niciodată n-a voit nici o întîietate, nici în adunările preoţilor nu şedea mai sus, după rînduiala şi starea lui, ci şedea mai jos decît toţi, ca un om simplu.
Dumnezeu, văzînd smerenia lui cea mare, l-a înălţat şi l-a slăvit, după cum s-a făgăduit. Dumnezeiescul Vucol mai înainte cunoscîndu-şi moartea sa, a adunat pe toţi episcopii eparhiei, tot clerul şi pe toţi creştinii şi le-a arătat sfîrşitul său, spunîndu-le că a hotărît ca diadoh (urmaş) al său pe Policarp, pe care toţi l-au primit cu mare bucurie, episcopii, clericii şi tot poporul. Cînd era să moară Sfîntul Vucol, Policarp, stînd alături de dînsul, Sfîntul Vucol i-a luat dreapta şi, lipind-o de pieptul său, i-a încredinţat păstoria oilor cuvîntătoare zicînd: "Slavă Ţie, Dumnezeule". Şi a adormit în pace.
Apoi, adunîndu-se mulţi episcopi la îngroparea Sfîntului Vucol şi la sfinţirea lui Policarp, s-au făcut minunate vedenii la mulţi, pentru că, începîndu-se sfinţirea, a strălucit o lumină dumnezeiască pe toţi în biserică şi unii din cei vrednici au văzut un porumbel alb, strălucind ca fulgerul şi zburînd împrejurul capului Sfîntului Policarp. Alţii vedeau pe Sfîntul Policarp îmbrăcat ostăşeşte şi încins cu brîu ostăşesc, înarmat ca la război. Altora li se părea îmbrăcat cu porfiră împărătească şi cu faţa strălucind. O femeie l-a văzut mai înalt cu statura, îndoit decît era şi cu veşmintele lui înroşite pe umărul drept. Cînd Sfîntul Policarp şi-a plecat genunchii la sfinţire, a văzut înaintea sa picioarele Domnului Hristos, Care stătea nevăzut acolo la sfinţirea lui. Astfel, sfinţindu-se de Hristos şi de Sfîntul Duh, ocîrmuia apostoleşte Biserica lui Dumnezeu, suferind multe dureri şi osteneli pentru mîntuirea sufletelor omeneşti şi făcînd minuni mari.
Deci, era Policarp om preaales în vremurile noastre, episcop al soborniceştii Biserici a Smirnei şi învăţător următor al apostolilor şi prooroc sfînt; pentru că toate cele grăite de dînsul se împlineau.
Odată, s-a întîmplat că Sfîntul Policarp era într-o cetate din aceeaşi ţară, care se numea Teos, fiind aproape de apele cele calde ce se numeau Levedia, şi a găzduit la episcopul cetăţii aceleia, cel cu numele Dafnu - pe care Sfîntul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, îl pomeneşte în epistola sa către smirneni. Văzînd Sfîntul Policarp lipsa şi neajunsurile care existau în casa episcopului aceluia, s-a rugat lui Dumnezeu pentru dînsul, ca să se binecuvînteze casa lui. Din ceasul acela s-a îndestulat episcopul Dafnu cu toată îmbelşugarea. Ţarinile şi grădinile lui, care mai înainte erau neroditoare, s-au îndestulat neobişnuit şi s-au făcut foarte bine roditoare. La acelaşi episcop, sfîrşindu-se vinul în poloboc, sfîntul l-a înmulţit prin rugăciune, cu îndestulare.
Întorcîndu-se spre Smirna, cetatea sa, s-a abătut la o gazdă ce se întîmplase în cale, ca să se odihnească - pentru că era seara tîrziu - şi, luînd puţină hrană cu diaconul său, cu care călătorea, s-au culcat şi au adormit. La miezul nopţii îngerul Domnului, lovindu-l în coastă, l-a strigat: "Policarpeţ". El a răspuns: "Ce este, Doamne?" Grăit-a îngerul: "Scoală-te şi ieşi degrabă din casa aceasta, că va cădea îndată". Căci în casa aceea nu era cunoscut Hristos Dumnezeu şi se săvîrşeau într-însa multe fărădelegi.
Sculîndu-se, sfîntul a îmboldit pe diaconul său, poruncindu-i să se scoale. Diaconul, fiind cuprins de mult somn, nu voia să se scoale şi se mîhnea zicînd: "Sfinte părinte, n-a trecut încă nici întîiul somn şi unde să mergem? Tu, gîndind neîncetat la dumnezeieştile Scripturi nu dormi şi nici pe alţii nu-i laşi să se odihnească". Sfîntul Policarp a tăcut. Dar, arătîndu-se îngerul şi a doua oară, îi poruncea să iasă afară. Sfîntul, deşteptînd iarăşi pe diacon, îi zise că o să cadă casa. Diaconul zise: "Cred în Dumnezeu, că nu va cădea casa, atîta timp cît tu eşti într-însa, părinte". Grăit-a părintele: "Şi eu cred în Domnul, dar nu cred zidirii acesteia de piatră".
Arătîndu-se îngerul Domnului a treia oară şi aceleaşi spunîndu-i, abia a înduplecat pe diacon de s-a sculat. Şi, cînd au ieşit amîndoi, îndată a căzut casa din temelie şi a ucis pînă la unul pe toţi care erau într-însa. Sfîntul Policarp, stînd şi căutînd spre cer, a zis: "Doamne Dumnezeule, Atotputernice, Părinte al lui Iisus Hristos, al binecuvîntătorului Tău Fiu, Cel ce mai înainte ai spus ninevitenilor, prin Iona, proorocul, pieirea cetăţii lor şi milostivindu-Te i-ai cruţat, cu adevărat Te binecuvîntez, că prin mîna îngerească ne-ai scos şi ne-ai izbăvit de moartea aceasta, neaşteptată, precum ai scos pe Lot din Sodoma; pentru că Tu păzeşti pe robii Tăi, totdeauna, de tot răul, fiind bun şi milostiv în veci".
După aceasta în cetatea Smirna, fiind necredincios stăpînitorul cetăţii, în casa lui, într-o noapte, s-a cuprins de duhul rău una din slugile sale, făcînd gîlceavă mare; şi s-a tulburat toată casa stăpînitorului, de frică şi de cutremur. Făcîndu-se ziuă, au mers iudeii, vrînd să izgonească pe diavol. Acela, repezindu-se spre dînşii, fiind mulţi, pe toţi i-a ucis şi nici unul nu putea să-l biruiască, nici să se izbăvească din mîinile lui. Apoi, atît de rău îi bătea, încît abia îi lăsa vii, fiind goi şi însîngeraţi, pentru că toate hainele de pe dînşii le rupea şi trupurile lor cu dinţii le muşca.
În casa stăpînitorului era un creştin, care a zis către stăpînitor: "De vei porunci, stăpîne, eu voi chema un om care, fără osteneală, va tămădui pe robul tău". Şi, poruncindu-i stăpînul, a plecat omul acela şi a chemat pe Sfîntul episcop Policarp, care, încă neintrînd în casa stăpînitorului, diavolul a început a striga: "Vai mie, că Policarp vine la mine şi voi fugi, chiar nevrînd, de aici". Intrînd sfîntul, îndată diavolul tremurînd a ieşit şi a fugit din sluga stăpînitorului. Văzînd acesta, s-a mirat mult.
După minunea aceea s-a întîmplat că, într-o noapte, pe cînd toţi dormeau, s-a aprins foarte rău cetatea Smirna şi ardea o bună parte a oraşului. Atunci era gîlceavă mare, plîngere şi frică şi strigare şi tot poporul se ostenea să stingă focul, dar nu putea să oprească nimic, focul luînd mai multă putere. Adunîndu-se iudeii cei ce farmecă focul şi aceia au rămas deşerţi. Aducîndu-şi aminte stăpînitorul de Sfîntul Policarp, a zis către învăţătorii curţii şi sfetnicilor săi: "Nimeni nu va putea să stingă focul acesta decît numai învăţătorul creştinilor, Policarp, care nu de mult a tămăduit pe robul meu de îndrăcire". Şi, trimiţîndu-i, l-a chemat şi l-a rugat să ajute cetăţii în primejdia aceea. Sfîntul, ridicîndu-şi înaintea lor mîinile sfinte, spre cer, a făcut rugăciunile sale către Hristos Dumnezeu şi îndată focul s-a stins, ca şi cum ar fi fost ape multe şi arderea a încetat. Poporul socotea că Sfîntul Policarp este unul din dumnezei, iar el, propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în ceruri, le spunea că el este rob al lui Dumnezeu şi pe mulţi îi încredinţa şi îi împreuna cu Biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost odată secetă mare şi foamete şi tot poporul, cu stăpînitorul şi începătorii cetăţii au rugat pe sfînt ca să-i miluiască şi să ceară ploaie pentru pămînt de la Dumnezeul său. Atunci, rugîndu-se, îndată a plouat mult şi adăpîndu-se pămîntul din destul au fost în acel an mai multe roade decît în alţi ani.
Cu nişte minuni ca acestea făcute de Sfîntul Policarp, apoi prin tămăduirile făcute de toate bolile şi prin punerea mîinilor lui, mulţi s-au întors la Hristos Dumnezeu şi din zi în zi creştea Biserica lui Hristos. Iar urîta închinare idolească se împuţina în cetatea Smirna - în care prin apostoleasca poruncă a luat Sfîntul Policarp slujirea cuvîntului -, precum mărturiseşte despre aceasta, zicînd: "Policarp, nu numai că este ucenic al apostolilor, prieten şi împreună vorbitor al multora care au văzut cu ochii pe Hristos, dar şi în Asia a fost trimis de dînşii, ca acolo să primească, după Sfîntul Vucol, episcopia Bisericii din Smirna, pe care Sfîntul Policarp şi noi - zice Sfîntul Irineu -, fiind în vîrstă tînără, l-am cunoscut, pentru că era de mulţi ani şi foarte bătrîn. Apoi învăţa cele ce singur le învăţase de la apostoli şi dădea Bisericii învăţăturile cele adevărate. Toţi episcopii Bisericii Asiei, care au fost după Policarp, mărturisesc că era cu adevărat mărturisitor al dreptăţii, mai vrednic de credinţă şi mai statornic decît mulţi alţi învăţători ai Bisericii şi înţelepţi propovăduitori ai cuvîntului Sfintei Evanghelii. Acest fericit Policarp, în timpul lui Anichit, papă al Romei, mergînd în Roma, pe mulţi i-a întors de la eresurile marcioniţilor şi i-a adus la adevărata credinţă, apoi a propovăduit pe faţă adevărul cel primit de la apostoli".
Sînt unii din cei ce au auzit de la dînsul că Ioan, ucenicul Domnului, mergînd în Efes, la baie, l-a văzut, spălîndu-se, pe ereticul Herint. Sfîntul a ieşit îndată de acolo şi-i îndemna pe alţii care erau cu dînsul, zicîndu-le: "Să fugim degrab de aici, ca nu cumva să cadă baia în care se află Herint, vrăjmaşul dreptăţii lui Dumnezeu". Pe acelaşi Policarp, întîmpinîndu-l Marcion, ereticul, i-a zis: "Mă cunoşti oare?" El i-a răspuns: "Te ştiu că eşti cel întîi născut al diavolului". Pentru că apostolii şi ucenicii lor se păzeau de eretici, încît nici nu voiau să vorbească cu dînşii, căci se sîrguiau să înşele adevărul cu cuvintele lor cele meşteşugite şi mincinoase, precum învaţă şi Sfîntul Apostol Pavel: "De omul eretic, după întîia şi a doua întrebare, să te lepezi, ştiind că s-a înrădăcinat unul ca acela şi greşeşte; pentru care este osîndit". Apoi mai este şi epistola lui Policarp, cea scrisă cu multă socoteală către Filipeni, în care, cei ce voiesc şi se îngrijesc de mîntuirea lor, pot să vadă credinţa lui şi propovăduirea adevărului.
După ce Antonin, împăratul, a trăit 22 de ani de la împărăţie şi Marc Aureliu, împreună cu ginerele său, Lucie, au ajuns împăraţi în acea vreme, fiind mare prigonire în Asia, Sfîntul Policarp s-a sfîrşit muceniceşte, pentru a cărui pătimire şi sfîrşit se scrie în epistola Bisericii din Smirna, la care a fost episcop Sfîntul Policarp: "Biserica lui Dumnezeu din Smirna scrie Bisericii care este în Filomelia şi tuturor sfintelor soborniceştilor Biserici, care sînt în toate limbile, mila, pacea şi dragostea lui Dumnezeu, a Tatălui şi a Domnului nostru Iisus Hristos, să fie cu voi. Am scris vouă, fraţilor, despre alţi mucenici şi despre Sfîntul Policarp, care a stins focul prigonirii cu sîngele său mucenicesc. Mulţi sfinţi mucenici au arătat atunci bărbăţie nebiruită. Unii atît de mult au fost bătuţi, încît toate vinele şi alcătuirile s-au rupt într-înşii şi cele dinlăuntru ale lor se vedeau. Alţii erau tîrîţi pe hîrburi ascuţite şi pe pietre şi toate cele mai amare chinuri, în multe chipuri scornite de chinuitori, iar ei le răbdau cu mărime de suflet. Alţii erau daţi fiarelor spre mîncare. Păgînii, privind la o pătimire bărbătească ca aceea a sfinţilor, se minunau".
Între alţi răbdători de chinuri un tînăr, anume Ermanic, cu ajutorul lui Dumnezeu, a arătat aleasă bărbăţie, cu nefricoasă inimă şi cu nebiruită minte mergînd la moarte, care fireşte pentru toţi este înfricoşătoare. Pe acela îl sfătuia mult judecătorul să-şi cruţe tinereţile şi să nu piardă cu aşa amară moarte viaţa asta dulce. El, cînd a văzut slobozite fiarele asupra sa, îndată s-a repezit la dînsele, zădărîndu-le ca să-l mănînce.
Un oarecare din Frigia, anume Ţuint, văzînd fiarele şi înfricoşata torturare, s-a temut şi a căzut din mîntuirea sa. De aici este arătat că el nu cu socoteală, nici cu inimă dreaptă, ci din minte uşoară, ca şi cum s-ar goni de un grabnic vînt, a mers la judecata păgînească şi a îndrăznit a se da la chinuire. Astfel s-a făcut altora pildă ca la un lucru atît de mare să nu îndrăznească a se da chinuirii, fără socoteală. Policarp, auzind de acele chinuri şi ştiind că poporul elin cel necredincios priveşte spre chinuirea altor mucenici, striga asupra judecătorului: "Caută pe Policarp şi să pierzi pe cei fără de Dumnezeu". Policarp, auzind de aceasta, deşi voia să rămînă în cetatea Smirnei pînă ce va fi prins, acum, fiind rugat de creştini, a ieşit din cetate şi s-a ascuns într-un sat şi se ruga ziua şi noaptea pentru pacea Bisericii, după obiceiul său.
Mai înainte cu trei zile de a fi prins de păgîni, a văzut în vis că s-ar fi aprins perna lui şi a ars. Apoi, îndată deşteptîndu-se din somn a zis către ceilalţi care erau cu dînsul: "Voi fi ars în foc, pentru Domnul nostru, Iisus Hristos". După trei zile, au venit în satul acela, de la ighemon, trimişii săi, pentru căutarea lui Policarp. Aceştia, prinzînd pe doi copii, i-au bătut cu vergi ca să le spună unde este Policarp şi l-au arătat într-o cămară în foişor, de unde el putea să fugă, dar n-a voit, zicînd: "Fie voia Domnului Dumnezeului meu". El, auzind pe slujitori venind la dînsul, a ieşit pe trepte în întîmpinarea lor, apoi, cu faţa luminoasă şi cu dragoste, le-a urat sănătate. Slujitorii, fiindcă nu-l cunoşteau, priveau la cărunteţele lui, la blîndeţea şi la luminarea cinstitei lui feţe şi, mirîndu-se, au zis între dînşii: "Era drept să suferim atîta osteneală şi sîrguinţă pentru căutarea bătrînului acesta?" Apoi, Policarp a poruncit să gătească îndată de masă şi-i rugă să mănînce şi să bea, ospătîndu-se, iar lui să-i dea un ceas de rugăciune.
El se rugă fierbinte către Dumnezeu, dîndu-i mulţumire pentru toate dumnezeieştile purtări de grijă ce i s-au făcut din tinereţele lui, încredinţîndu-I Sfînta Biserică, cea răsădită de Dumnezeu prin toată lumea. După multa lui rugăciune, luînd slujitorii pe bătrîn, l-au pus pe un asin şi l-au dus în cetatea Smirna, în ziua de Sîmbătă cea mare. Doi cinstiţi senatori, Irod şi Nichita, l-au întîmpinat în cale şi, luîndu-l în careta lor, îl sfătuiau ca la judecată să se lepede de credinţă, numai cu cuvîntul. Oare mare lucru este a zice: "Stăpîne, cezarule, voi jertfi? Şi aşa te vei izbăvi de moarte". La aceasta, Policarp tăcea şi după ce l-au supărat mult le-a răspuns: "Niciodată nu voi face ceea ce mă sfătuiţi voi". Ei, mîniindu-se şi ocărîndu-l, l-au aruncat din caretă şi, căzînd, bătrînul şi-a sfărîmat fluierele picioarelor, însă nu băga în seamă durerea.
Fiind dus la judecată, poporul păgîn a strigat, bucurîndu-se că Policarp este prins. Sfîntul a auzit din cer glasul Domnului nostru Iisus Hristos, zicînd: "Îmbărbătează-te, Policarpe, şi te nevoieşte cu mărime de suflet". Acel glas l-au auzit şi alţii din ai noştri, cum grăieşte epistola. Apoi a întrebat judecătorul: "Tu eşti Policarp?" El a răspuns: "Eu sînt." Grăit-a judecătorul: "Cruţă-ţi bătrîneţele tale; leapădă-te de Hristos şi jură-te norocului împăratului". Grăind acestea, judecătorul şi alte asemenea i-a zis: "Vino-ţi în simţire, Policarpe, şi zi: Pierde pe cei fără Dumnezeu".
Atunci Policarp cu cinstită faţă şi-a ridicat mîinile spre cer şi, întinzîndu-le spre necuratul popor, a zis către Dumnezeu: "Pierde pe cei fără de Dumnezeu". Judecătorul zise: "Leapădă-te de Hristos, vorbeşte-L de rău şi te voi lăsa liber". Grăit-a Policarp: "De 86 de ani slujesc lui Hristos şi nu mi-a făcut nici un rău. Cum să-L hulesc cu cuvinte necinstite pe Împăratul meu, Care pînă acum bine m-a păzit?" Judecătorul zise: "Voi slobozi asupra ta fiare cumplite". Policarp răspunse: "Slobozeşte, căci nu-mi voi schimba gîndul meu cel bun, pe cel mai rău". Judecătorul zise: "Te voi da spre ardere". El răspunse: "Mă îngrozeşti cu focul care se stinge, iar pe cel nestins nu-l ştii, în care vor arde în veci cei fără de Dumnezeu şi necredincioşii. Nu zăbovi mai mult şi fă degrab ceea ce ai să faci".
Atunci judecătorul a poruncit crainicului să strige către popor că Policarp mărturiseşte că este creştin. Auzind acestea, elinii şi iudeii au strigat cu glas mare: "Acesta este răsturnătorul a toată Asia, acesta este tatăl creştinilor, acesta este stricătorul zeilor noştri. Să-l arzi de viu". Deci stăruia poporul cu iudeii, ca Policarp să fie ars. Fiind pregătită mulţime mare de lemne şi vreascuri, Policarp şi-a lepădat brîul şi s-a dezbrăcat de haine. Scoase şi încălţămintea din picioare, iar chinuitorii pregăteau fiarele şi piroanele ca să-l pironească pe Policarp, ca nu cumva să scape din foc. Sfîntul a zis către dînşii: "Nu se cade să mă pironiţi, pentru că Cel ce are să-mi dea răbdare în văpaia focului, Acela îmi va da şi bărbăţie ca să nu mă mişc din loc sau să mă întorc în vreo parte".
Deci nu l-au pironit, ci numai l-au legat şi au pus pe bătrîn pe lemne, ca pe un berbec ales din turmă, legat pentru jertfa lui Dumnezeu, spre miros cu bună mireasmă. Şi se ruga Sfîntul Policarp, zicînd: "Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeule, că, împreună cu mucenicii şi mărturisitorii Tăi, ai binevoit a mă rîndui să beau paharul patimilor Hristosului tău şi să fiu părtaş al durerilor Lui, precum şi la învierea vieţii veşnice. Primeşte-mă ca pe o jertfă aleasă şi plăcută ochilor Tăi, pe care Tu singur ai văzut-o mai înainte şi ai aşezat-o aşa cum ai săvîrşit-o, Dumnezeule adevărat, pe Care eu Te slăvesc, Te laud, precum şi pe Iisus Hristos, Fiul Tău, Arhiereul cel veşnic, cu Care se cuvine Ţie şi Sfîntului Duh toată cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin".
După ce a zis "Amin", slujitorii au pus foc dedesubt şi, aprinzîndu-se lemnele împrejur, s-a ridicat o vîlvătaie mare şi s-a făcut tuturor o minune. Văpaia, împrejmuind pe sfînt şi înălţîndu-se peste capul său, nu se atingea de el, ci ca o pînză a corabiei suflată de vînt, aşa umflîndu-se împrejurul lui, se împreuna deasupra capului, în înălţime. Deci stătea Sfîntul Policarp în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curăţindu-se ca aurul în ulcea. Şi am mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieşea din focul acela şi care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare. Păgînii, văzînd aceasta, au strigat către speculator ca, apropiindu-se cu arma, să-l ajungă prin văpaie şi să-l ucidă. Alergînd speculatorul, l-a împuns cu o suliţă lungă şi a ieşit din rană sînge neobişnuit, căci curgînd ca un rîu din izvor a stins focul cu totul şi toată mulţimea poporului se mira de aceea, cunoscîndu-se cîtă deosebire este între credincioşi şi cei necredincioşi.
După aceasta, iudeii au rugat pe judecător ca să nu dea creştinilor trupul lui Policarp, pentru că, ziceau ei, îl vor avea pe dînsul ca dumnezeu, ca şi pe Cel Răstignit. Nu ştiau ticăloşii că nu se poate să fie aceasta, ca să se depărteze de Hristos Domnul, Cel ce pe cruce a murit pentru mîntuirea noastră, şi pe altul oarecare să-l aibă dumnezeu. Pentru că Lui, ca adevăratului Fiu al lui Dumnezeu, Îi dăm dumnezeiască cinste, iar pe mucenicii şi următorii lui Hristos, care pentru dragostea cea mare a lor către El au pătimit pentru Dînsul, după vrednicie îi cinstim cu dragoste, noi, cei ce întru dreapta credinţă dorim să le fim următori şi părtaşi pentru veşnica slavă.
Sutaşul, prin porunca judecătorului celui rugat de iudei, a ars trupul lui Policarp, după obiceiul elinesc şi cel ce, fiind viu, de foc nu s-a vătămat, acela, fiind mort, s-a supus focului. Iar noi, zic smirnenii, oasele lui cele mai curate decît aurul şi mai scumpe decît pietrele cele de preţ, adunîndu-le din cenuşă, le-am păzit la un loc cinstit, unde ziua pătimirii lui cu veselie o vom prăznui, întru pomenirea unei nevoinţe ca aceasta, a celor ce pentru Hristos au pătimit şi întru întărirea celor ce prin o moarte ca aceasta vor mărturisi şi vor preamări pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru.
Aceasta am trimis-o vouă prin fratele Marcu şi, după ce o veţi citi, să trimiteţi epistola aceasta şi la ceilalţi fraţi risipiţi, ca şi aceia să preamărească pe Domnul, Cel ce ne-a arătat un vas ales ca acesta dintre robii Săi, Care poate ca şi pe noi toţi să ne umple de darul Său, şi să ne ducă în veşnica Sa împărăţie, prin Fiul Său, Unul Născut, Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea şi mărirea, în veci. Amin.Sărutaţi pe toţi sfinţii, iar pe voi vă sărută toţi cei ce sînt cu noi şi Evarest, cu toată casa sa. Vă sărută pe voi cel ce a scris epistola aceasta. Apoi s-a săvîrşit pomenirea Sfîntului Policarp, în al şaptelea calend al lui Mai - adică în luna Aprilie, în 25 de zile -, în Sîmbăta cea mare, la opt ceasuri din zi, pe vremea marelui arhiereu Filip, ighemon fiind Tralian şi împărăţind în veci Iisus Hristos. Vă dorim să fiţi sănătoşi, cei ce umblaţi întru vestirea cuvîntului lui Iisus Hristos, cu care toată slava lui Dumnezeu se cuvine, pentru mîntuirea sfinţilor celor aleşi, precum a săvîrşit pătimirea şi Sfîntul Policarp, căruia şi noi moştenitori ne facem, întru împărăţia lui Hristos.
Toate acestea le-a scris Cais, de pe cărţile cele de piele ale Sfîntului Irineu, ucenicul Sfîntului Policarp. De la dînsul le-a prescris Socrat, cel din Corint. Apoi eu, Pionie presbiterul, le-am luat de la cei mai înainte numiţi şi le-am urmat cu descoperirea ce mi s-a făcut de la Sfîntul Policarp, care în vedenie mi s-a arătat. Şi, scriindu-le, am înnoit cele ce erau şterse prin vechime ca şi pe mine să mă primească Domnul nostru Iisus Hristos, cu aleşii Săi, în cereasca Sa împărăţie, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.