Pomenirea Sfântului Cuvios Macarie din Jeltovodsk-Ujensk în Rusia (+1444)

 Plăcutul lui Dumnezeu, Macarie, cel numit cu numele fericirii, s-a născut în cetatea Novgorodului de Jos, din părinţi dreptcredincioşi şi temători de Dumnezeu. Tatăl său se numea Ioan, iar mama sa, Maria. El era vrednic de mirare, încă de cînd era la pieptul maicii sale; căci, fiind mic, cînd suna clopotul bisericii la Utrenie, se deştepta din aşternutul său şi plîngea ca un prunc înţelept şi, prin lacrimi - de vreme ce nu putea vorbi -, îşi arăta dorinţa, ca să-l ducă în biserică. El nu plîngea numai la Utrenie, ci şi la toată cîntarea bisericească cînd suna clopotul, iar în vremea cealaltă era blînd. Părinţii la început, neînţelegînd pricina plîngerii pruncului, se întristau. Dar odată, fiind un praznic oarecare şi sunînd clopotul de Utrenie, pruncul a început să plîngă foarte tare, după obicei. Părinţii, voind să se ducă la biserică, ziceau între ei: "Dacă pruncul nostru n-ar plînge la sfînta biserică, l-am duce totdeauna la cîntările bisericeşti".

    Deci, luîndu-l, l-au dus cu ei şi, îndată, cînd au intrat cu dînsul în biserică, pruncul a încetat a plînge. Sfîrşindu-se cîntarea bisericească, pruncul se bucura foarte mult şi zîmbea către maica sa. Căci, precum de demult, glasul Preacuratei Fecioare, venind spre Sfînta Elisabeta, a umplut de bucurie pe pruncul ce se purta în pîntecele maicii, pe Sfîntul Ioan Înaintemergătorul - precum zice Scriptura: Glasul închinării tale fiind în urechile mele, saltă pruncul de bucurie în pîntecele meu - tot asemenea era şi cu acest fericit prunc. Căci, imediat cum auzea glasul cîntării bisericeşti în urechile lui, plîngerea i se schimba întru bucurie; astfel, din acea vreme părinţii lui, înţelegînd pricina plîngerii pruncului, au poruncit, ca la fiecare cîntare bisericească, să-l ducă în biserică. Dacă vreodată nu-l duceau în biserică, iarăşi plîngea nemîngîiat, iar dacă îl duceau, se bucura; iar cînd se întorcea de la biserică, era vesel. Din aceasta au cunoscut părinţii lui, că în prunc este o dumnezeiască rînduială.

    Venind el în vîrstă, a fost dat la învăţătura cărţii, în care, sporind degrabă cu darul lui Dumnezeu, s-a făcut foarte priceput, nu după măsura anilor săi tineri, ci mai presus, covîrşind pe vîrstnicii săi şi asemănîndu-se bărbaţilor celor mai desăvîrşiţi. Pentru că în anii săi copilăreşti, se arăta cu mintea şi obiceiul bărbatului celui mai desăvîrşit, nedîndu-se la jucăriile copilăreşti, ci în tăcere şi blîndeţe, lua aminte la învăţătura ce îi stătea înainte. Apoi în toate dimineţile umbla la biserică şi cu dulceaţă, ascultînd citirile şi cîntările bisericeşti, se aprindea cu duhul de dragostea lui Dumnezeu, din tinereţile sale deprinzîndu-se la obiceiul cel bun şi plăcut lui Dumnezeu. Pentru aceea el era iubit de toţi şi toţi spuneau pentru dînsul cîte un cuvînt proorocesc, cum că copilul acela avea să fie un bărbat plăcut lui Dumnezeu. Părinţii lui se bucurau de dînsul, ca de un mare dar dumnezeiesc şi mulţumeau lui Dumnezeu.

    Copilul, văzînd rînduiala monahicească, o dorea foarte mult, Duhul Sfînt aprinzîndu-se în inima lui. Nespunînd nimănui dorinţa şi scopul său, a ieşit în taină din casa părintească şi s-a dus la o mînăstire de pe malul rîului Volga, care se numea Pecersca, şi care era la o depărtare de cetate ca la trei stadii. Ajungînd la sfînta mînăstire, a rugat pe arhimandrit să-l primească în rînduiala monahicească.

    Pe atunci era arhimandrit Dionisie, care după aceea a fost episcop al cetăţii Suzdal. Acela, văzînd pe copil tînăr, l-a întrebat de unde este şi din ce neam. Dar el spunea că este din altă cetate, fără neam, orfan şi sărac şi că doreşte să slujească lui Dumnezeu. Arhimandritul, văzînd pe copil că este priceput şi cunoscînd că este vas ales al Sfîntului Duh, l-a primit şi după cîtăva vreme l-a îmbrăcat în chipul îngeresc. Apoi, ducîndu-l în chilia sa, i s-a făcut lui povăţuitor şi învăţător. Deci, fericitul Macarie, îndeplinindu-şi dorinţa, a început a se nevoi cu toată osîrdia, împlinind toate faptele bune care se cuvin monahilor şi plăcînd lui Dumnezeu întru toate şi povăţuitorului său ca Însuşi lui Hristos, asemenea şi fraţilor. Făcînd el toată ascultarea cu smerenie şi blîndeţe şi păzind tăcerea cu nerăutate, s-a arătat de la început a fi desăvîrşit monah şi bun nevoitor.

    Deci, după plecarea lui de acasă, tatăl şi maica lui l-au căutat pretutindeni; dar, negăsindu-l, s-au mîhnit foarte mult, pentru că nu se pricepeau unde s-ar fi ascuns. Ei socoteau că ori vreo fiară l-a mîncat, ori de oameni răi este dus sau ucis sau a pierit în alt chip, şi pentru aceasta se tînguiau nemîngîiaţi. După trei ani, s-a întîmplat lui Ioan, tatăl lui Macarie, că s-a întîlnit cu un monah oarecare din mînăstirea aceea, cu care avea cunoştinţă şi care venise în cetate pentru trebuinţa mînăstirească; şi i-a spus lui mîhnirea sa pentru fiul cel pierdut şi timpul în care a dispărut. Atunci monahul a zis lui Ioan: "Mi se pare că în acea vreme, mai înainte cu trei ani, a venit în mînăstirea noastră un copilaş frumos la chip şi bun la fire, cu îmbrăcăminte proastă, pe care, primindu-l arhimandritul, l-a călugărit. El este acum în mînăstire, unde se nevoieşte în călugărie şi în fapte bune, sporind mai mult decît toţi, iar numele lui este Macarie".

    Auzind Ioan acestea, i s-a rănit inima ca de o săgeată şi, plîngînd cu umilinţă, a alergat la mînăstirea aceea, căutînd încoace şi încolo, vrînd să vadă pe fiul lui tuns în călugărie. Atunci arhimandritul, intrînd în chilie, a zis lui Macarie: "Fiule, tatăl tău, de care tu nu ne-ai spus, a venit aici, te caută şi voieşte să te vadă". Fericitul Macarie a răspuns: "Tată îmi este mie Domnul Dumnezeul meu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul, iar după Domnul Dumnezeu, tu, învăţătorul meu, îmi eşti tată".

    Ioan, tatăl lui, care stătea afară lîngă chilie, auzind glasul fiului său, a strigat cu bucurie şi cu plîngere, zicînd: "Macarie, fiul meu, arată-ţi faţa tatălui tău şi nu ne mai lăsa în întristare pe mine şi pe maica ta!" Dar el, stînd înăuntrul chiliei, a răspuns: "Tată, nu ne este cu putinţă să ne vedem aici, deoarece Hristos Domnul grăieşte în Evanghelie: Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine... De doreşti să mă vezi aici, atunci poate nu vrei să mă vezi în viaţa ce va să fie. Oare nu este mai bine să ne vedem acolo în veci întru darul Domnului nostru, decît aici vremelnic? Deci, să nu mă superi, tată, ci mergi cu pace întru ale tale, că eu, pentru dragostea ta, nu pot să mă lipsesc de dragostea Domnului meu".

    Atunci tatăl lui mai mult a început a plînge şi a grăi: "Fiul meu cel scump, de nu vei arăta tatălui tău faţa ta, nicidecum nu mă voi duce de la chilia aceasta. Oare eu nu mă bucur de mîntuirea ta? Şi oare socoteşti să fac vreo împiedicare alergării tale celei bune? Nicidecum. Ci numai voiesc să-ţi văd faţa şi să vorbesc puţin cu tine". Iar fericitul petrecea ca un diamant tare, neînduplecîndu-se la rugămintea cea cu lacrimi a tatălui său, nevoind nicidecum să se arate. Apoi tatăl a zis: "O, fiul meu, măcar dreapta ta să mi-o întinzi mie printre ferestre". Deci, cuviosul abia cu mare greutate şi-a întins mîna, potolind tînguirea tatălui său. Deci, apucîndu-l tatăl său de mînă, i-a zis: "Macarie, fiul meu cel dulce, mîntuieşte-ţi sufletul tău şi roagă-te lui Dumnezeu pentru noi să ne mîntuim cu rugăciunile tale". Astfel s-a dus Ioan în casa sa, bucurîndu-se, a spus şi soţiei sale despre fiul lor. Deci, amîndoi s-au bucurat şi au slăvit pe Dumnezeu.

    Cuviosul Macarie, petrecînd în locaşul acela, sporea zi de zi în nevoinţele monahiceşti şi întrecea cu faptele cele bune pe monahii care erau acolo. Pustnicia lui era mai presus decît a tuturor, căci mînca foarte puţin, numai să nu moară de foame. Cînd stătea cu fraţii la masă, primea hrana cu atît de mare înfrînare şi frică de Dumnezeu, parcă ar fi primit împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine, şi numai se prefăcea că mănîncă, ca să nu se cunoască postirea lui. Pentru o viaţă ca aceasta a lui, după o vreme a început a fi cinstit şi slăvit între toţi fraţii. Nevoind cinstea şi slava omenească, s-a gîndit să plece din mînăstirea aceea, să se depărteze de oameni în pustie, pentru că-i venise dorinţă de dulceaţa liniştii.

    Deci, căutînd o vreme potrivită, a ieşit în taină, precum ieşise din casa părintească, şi a plecat, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, întărindu-se cu credinţa şi înarmîndu-se cu rugăciunea. Umblînd el prin pustie, s-a dus la rîul Luha şi, plăcîndu-i locul acela, şi-a făcut o colibă mică, unde a început a vieţui singur întru Dumnezeu. Dar ce fel au fost nevoinţele lui în pustia aceea, ce fel i-a fost lupta cu nevăzuţii vrăjmaşi, ce fel i-a fost răbdarea şi osteneala, cine poate să le spună? Toate acestea erau ştiute numai de Dumnezeu, Cel ce vede toate.

    Dar făclia aceea nu putea fi ascunsă sub obrocul singurătăţii multă vreme, ci, după o vreme oarecare, a venit la arătare, descoperind Domnul pe robul Său spre folosul multora. Deci, au început a veni la dînsul cei care căutau mîntuirea şi, folosindu-se de el, părăseau cele lumeşti şi se sălăşluiau lîngă dînsul, ca cei ce îşi găseau multă dobîndă duhovnicească împreună cu el. După cîţiva ani, adunîndu-se mulţi fraţi, s-a făcut acolo mînăstire de monahi şi s-a zidit o biserică în numele Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, prin sîrguinţa şi ostenelile Cuviosului Macarie. Deci, aşezîndu-se toate bine în locaşul acela, plăcutul lui Dumnezeu dorea liniştea, pe de o parte nesuferind gîlcevile şi grijile cele din afară, iar pe de alta, fugind de slava omenească; căci se vedea cinstit de toţi, tulburîndu-i-se liniştea de cei ce veneau la dînsul. Deci, hotărînd fraţilor alt egumen, în ascuns de toţi a ieşit de acolo şi s-a dus în pustia cea dinlăuntru.

    Umblînd el prin locuri neumblate, povăţuindu-l Dumnezeu, s-a dus la Apele Galbene, unde era un iezer de partea cealaltă de rîul Volga. Plăcîndu-i acel loc, s-a sălăşluit într-însul, slăvind pe Dumnezeu, şi şi-a făcut acolo o peşteră mică. La început vieţuia singur, precum făcuse şi la locul cel dintîi de lîngă rîul Luha. Apoi Dumnezeu, Care rînduieşte toate cele de folos, a făcut pe robul Său arătat oamenilor şi l-a preamărit nu numai între creştini, dar şi între agarenii care locuiau în părţile acelea sub stăpînirea Rusiei, şi a plecat inima lor la milă pentru plăcutul Său. Aceia, venind la Sfîntul Macarie şi văzîndu-i necîştigătoarea lui petrecere în pustie, se mirau de răbdarea lui şi se umileau. Deci, îi aduceau pîine, faguri de miere, grîu şi cele de hrană. El le primea cu mulţumire, dar nu le păstra pentru el, ci pentru cei ce veneau la dînsul, că începuseră mulţi a-l cerceta, unii folosindu-se de viaţa lui; alţii, din cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate; iar alţii, lepădîndu-se de lume, doreau să vieţuiască lîngă dînsul, ca prin povăţuirea lui să afle calea mîntuirii.

    Cuviosul, aducîndu-şi aminte de Cuvîntul Domnului, Care zice: Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară, nu întorcea înapoi pe cei ce veneau la dînsul, nici nu-i oprea pe cei ce voiau să locuiască în pustie. După multă vreme, adunîndu-se mulţi fraţi, s-a făcut şi acolo mînăstire, iar Cuviosul Macarie, adăugînd sîrguinţe şi osteneli, a zidit biserică în numele Preasfintei Treimi. Deci, s-a făcut egumen fraţilor, îngrijindu-se de mîntuirea lor, iar de cele de nevoie ale vieţii se îngrijea Dumnezeu, pe de o parte, binecu-vîntînd ostenelile lor cu îndestulare, iar pe de alta, trimiţîndu-le cele de trebuinţă prin mîinile oamenilor celor milostivi. Mînăstirea Cuviosului Macarie din pustie se făcuse slăvită şi începuseră a veni şi mai mulţi fraţi şi se tundeau de dînsul în chipul monahicesc.

    Între aceştia era şi fericitul Grigorie, care se numea Pelşemschii. Acesta, socotind deşertăciunea lumii acesteia, precum se scrie în viaţa lui, şi lăsîndu-şi părinţii săi, a venit în locul cel pustiu ce se numea "apele galbene", la Cuviosul Macarie egumenul, şi s-a tuns de dînsul în schima monahală. El s-a făcut pustnic, privind la Sfîntul Macarie, începătorul său, şi s-a învrednicit de rînduiala preoţească pentru bunătatea lui cea mare; căci fiii buni se aseamănă bunului părinte şi ucenicii iscusiţi se aseamănă iscusitului învăţător. Deci, străbătuse vestea în toată Rusia de viaţa cea lui Dumnezeu plăcută a Cuviosului Macarie şi de turma lui cea adunată; iar numele lui era cinstit, nu numai între popoare, dar şi între domni. Aceia îi dădeau din averile lor, cele trebuincioase pentru întărirea mînăstirii lui, care, fiind desăvîrşită în toate, înflorea cu podoabele sale cele din afară şi dinlăuntru, cu ocîrmuirea şi cu frumoasa rînduială mulţi ani, avînd în sine ceată de monahi îmbunătăţiţi, aleasă şi plăcută lui Dumnezeu.

    Acel cuvios le era tuturor slujitor, precum Domnul porunceşte să fie un întîistătător, zicînd în Evanghelie: care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; şi care între voi va vrea să fie întîiul, să vă fie slugă. Egumenul se ostenea, slujind supuşilor săi, şi păstorul plăcea oilor sale; pentru că la toate slujbele mînăstireşti el se afla întîi şi niciodată nu se vedea obosit în toate zilele vieţii lui, pînă la bătrîneţe. Şi i se făcuse şi numire între oamenii din acel loc, pentru că îl numeau Macarie Jeltovodski, căci se sălăşluise lîngă Apele Galbene şi făcuse mînăstirea. Asemenea şi mînăstirea lui o numeau Jeltovodska, care este păzită cu darul lui Dumnezeu pînă acum, măcar că a pătimit pustiire în vremile cele vechi, despre care se va vorbi îndată.

    În anul de la facerea lumii 6944, (sau de la Hristos 1436) în zilele binecredinciosului şi marelui domn Vasile Vasilievici, prin voinţa lui Dumnezeu, s-a făcut năvălirea agarenilor asupra părţilor Rusiei, căci păgînul împărat al acelor hoarde, anume Uluamet, fiind gonit din împărăţia şi patria sa, se apropiase de hotarele Rusiei. Deci, şezînd în cetatea cea pustiită a Cazanului, a început a-şi lăţi stăpînirea sa, prădînd şi pîrjolind pămîntul Rusiei. Fiul său, Momotec, s-a dus cu război asupra cetăţii Novgorodul de Jos, şi, risipindu-se ostaşii turcilor pretutindeni, au pustiit cu sabie şi cu foc toate locuinţele creştineşti, pe cîte au putut să le ajungă mîna lor cea păgînă. Ei au străbătut şi locurile cele pustii şi au ajuns pînă la mînăstirea Jeltovodska (Apa Galbenă), a Cuviosului Macarie, în care, năvălind fără de veste, au omorît pe toţi monahii şi mirenii care se aflau într-însa. Pe unii i-au secerat cu sabia, ca spicele din ţarină, iar pe alţii i-au robit şi mînăstirea au ars-o. Pe Cuviosul Macarie, prinzîndu-l viu, l-au dus cu ceilalţi robiţi la voievodul lor. Căci numele lui Macarie era ştiut şi între turci pentru viaţa lui slăvită şi îmbunătăţită.

    Voievodul, văzînd pe Cuviosul Macarie, bărbat cinstit şi împodobit cu cărunteţe, ştia toate cele despre cuvioşia sa, fiindcă era bun şi blînd şi nefăcînd rău nimănui, ci tuturor făcînd bine. Căci cuviosul îi primea cu dragoste pe toţi şi-i odihnea nu numai pe creştini, ci şi pe turcii care veneau la dînsul. Pentru aceasta i s-a făcut milă voievodului de dînsul, Dumnezeu înmuind inima păgînilor, şi ocăra pe ostaşii săi cu mînie, zicîndu-le: "De ce aţi supărat pe un om bun şi sfînt ca acesta, care nu se lupta cu voi, stricîndu-i locuinţa? Au nu ştiţi că pentru unii oameni blînzi ca aceştia se mînie Dumnezeu, Care este unul pentru toţi oamenii?"

    Voievodul agarenilor, milostivindu-se, a dat libertate Cuviosului Macarie şi tuturor celor ce erau cu dînsul, împreună cu averile lor. Cu el mai erau ca la patruzeci de bărbaţi mireni, afară de femei şi de copii; pe toţi aceia i-a dăruit cuviosului, poruncindu-i cuviosului părinte să nu mai locuiască în acele locuri, zicînd: "Să te duci fără de întîrziere din locurile acestea, unde vei vrea, fiindcă pămîntul acesta este al nostru, supus împărăţiei Cazanului".

    Deci, cuviosul s-a rugat voievodului să-l lase mai întîi să meargă să îngroape pe fraţii săi ucişi în mînăstire. Deci, sfîntul a mers cu toţi oamenii cei liberaţi cu dînsul la locaşul său cel dărîmat şi, văzînd trupurile fraţilor săi, a plîns pentru dînşii cu amar; că se vedeau cuvioşii părinţi ca cei de demult, ucişi în Sinai şi Rait, precum şi în mînăstirea Cuviosului Sava, căci şi aceştia au băut acelaşi pahar de chinuri ca şi acei cuvioşi mucenici ce s-au învrednicit părţii şi împărăţiei lui Hristos. Cuviosul Macarie, adunînd trupurile celor ucişi şi îngropîndu-le în cîntare de psalmi, s-a sfătuit cu oamenii care erau cu dînsul, unde să se ducă de acolo, căci sfîntul nu se îngrijea pentru sine. El, care murise o dată pentru lume, era gata să moară şi din această viaţă vremelnică; dar grija lui era pentru oamenii cei liberaţi cu dînsul, ca să nu cadă iarăşi în mîinile agarenilor, care nu-i lăsau să se ducă la locuinţele lor de mai înainte ce erau pustiite, ci să se mute aiurea, în alte locuri îndepărtate. Deci s-au hotărît să meargă spre hotarele Galiţiei, care are o depărtare de Apele Galbene, ca la 250 de stadii şi mai mult. Rugîndu-se el lui Dumnezeu şi punînd nădejdea sa în El, au plecat în cale de frica păgînilor, prin păduri neumblate şi prin bălţi; atunci fiind luna iunie.

    Mergînd ei multe zile, n-a ajuns poporului pîinea şi era mare mîhnire celor ce slăbeau de foame, pentru că nu se găsea la dînşii nimic de mîncare. Dar după rînduiala dumnezeiască şi cu rugăciunile Cuviosului Macarie, împreună călător cu ei, au găsit într-un loc strîmt, un animal sălbatic, care se numeşte zimbru, l-au prins viu şi voiau să-l junghie pentru hrană. Deci, cereau sfîntului părinte binecuvîntare şi dezlegare de post, căci atunci era postul apostolilor, şi încă mai erau trei zile pînă la praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Dar cuviosul nu-i binecuvînta să dezlege postul cel aşezat de Sfînta Biserică, ci le poruncea să aştepte cu răbdare ziua praznicului apostolesc, mîngîindu-i cu cuvinte insuflate de Dumnezeu şi întărindu-i în răbdare.

    El le-a poruncit să taie urechea zimbrului prins şi să-l lase viu, căci le zicea: "Fiilor, să mă credeţi, că dumnezeiasca purtare de grijă nu vă va lăsa pe voi. În ziua în care va veni dezlegarea postului, în acea zi se va da şi zimbrul în mîinile voastre. Deci, să mai aşteptaţi încă pînă a treia zi, căci Domnul este puternic să păzească viaţa voastră de moarte". Atunci oamenii au făcut după porunca sfîntului, căci, tăind urechea zimbrului, l-au slobozit şi astfel au mers trei zile şi trei nopţi flămînzi. Cuviosul, care din tinereţe era deprins cu postirea, nu se îngrijea de sine şi se ruga lui Dumnezeu pentru dînşii ca să-i întărească.

    Deci, zicea către oameni: "Fiii mei, nu vă mîhniţi, ci rugaţi-vă Domnului, pentru că Cel ce în pustie a hrănit cu mană pe Israil patruzeci de ani, Acela este puternic ca şi pe voi să vă hrănească în aceste zile; căci El pe toate cele ce le-a zidit în această viaţă, le hrăneşte şi le înviază, cu dreapta Sa cea dătătoare de viaţă, după cum scrie în psalmi: Deschizi mîna Ta şi saturi pe tot cel viu de bună voie! Oamenii, întărindu-se ca şi cu pîine, se îmbărbătau de cuvintele cuviosului, ca cele ce erau cu adevărat hrană duhovnicească; căci Atotputernicul şi hrănitorul Dumnezeu le uşura foamea fără hrană şi-i păzea pe ei, încît nici din copiii cei mici n-au murit în foamea aceea.

    Sosind ziua Sfinţilor Apostoli, Cuviosul Macarie, abătîndu-se puţin de popor în pustie, şi-a ridicat mîinile spre cer şi s-a rugat, zicînd: "Te laud, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule cel binecuvîntat, Care ne-ai păzit vii pînă acum. Cu adevărat Te binecuvintează toată suflarea şi toată făptura, că în Tine toate viază şi se mişcă. Deci caută cu milostivire din înălţimea Ta cea sfîntă şi ascultă rugăciunea nevrednicului Tău rob şi, precum altădată ai hrănit cinci mii de oameni cu cinci pîini, tot aşa şi pe aceşti oameni ai Tăi hrăneşte-i în această pustie, prin milostiva şi iubitoarea Ta rînduială". Astfel rugîndu-se sfîntul, îndată zimbrul cel pomenit mai înainte a fost adus de o mînă nevăzută în mijlocul poporului, care l-a prins viu cu mîinile. Văzîndu-i urechea cea tăiată, au cunoscut că este acelaşi, iar nu altul. Deci, s-au mirat foarte mult şi l-au adus la sfîntul cu bucurie. Iar el, văzînd acel vînat minunat, a dat slavă lui Dumnezeu şi l-a binecuvîntat spre mîncare.

    Oamenii, junghiind zimbrul şi frigîndu-l, toţi au mîncat şi s-au săturat din destul şi au mulţumit lui Dumnezeu. Iar sfîntul a zis către dînşii: "Fiilor, de acum înainte să nu vă mai mîhniţi pentru mîncare, să nădăjduiţi numai spre Dumnezeu şi să fiţi mulţumiţi". Pornind de acolo, totdeauna găseau hrană trimisă lor de Dumnezeu; uneori zimbru, alteori cerb, care cu blîndeţe venind în mîinile lor, îl prindeau. Această purtare de grijă a lui Dumnezeu a ţinut pînă ce au trecut drumul acela lung şi pustiu şi s-au apropiat de rîul ce se numeşte Unja, ajungînd în cetatea cu acelaşi nume, adică în hotarele pămîntului Galiţiei.

    Cetatea Unja era mică în acea vreme, iar împrejurul ei avea numai cîteva sate mici. Cuviosul mergînd cu poporul acela, locuitorii cetăţii, înştiinţîndu-se de venirea lui, au ieşit cu bucurie în întîmpinare, pentru că auziseră de sfinţenia lui, şi l-au primit cu cinste şi cu dragoste, ca pe îngerul lui Dumnezeu. Cei ce veniseră, spuneau cum Domnul a arătat minunat mila Sa spre dînşii, liberîndu-i din robie, şi cum cuviosul i-a scăpat de foame, prin dumnezeiasca purtare de grijă, hrănindu-i cu rugăciunile sale. Cei ce auzeau acestea, slăveau pe Dumnezeu, iar pe plăcutul Lui foarte mult îl cinsteau. Însă el, nesuferind cinstea şi slava oamenilor, dorea iarăşi liniştea pustiei şi întreba pe locuitorii de acolo, unde ar putea găsi un loc plăcut lui pentru petrecere.

    Deci, i s-a ales lui un loc bun ca la cincisprezece stadii departe de rîul Unja, care era neted şi şes, avînd împrejur păduri frumoase; iar oamenii care merseseră cu sfîntul, s-au sălăşluit fiecare unde au voit; unii în cetate, iar alţii în satele de primprejur. Cuviosul, iubind locul acela arătat lui în pustie, a înfipt o cruce şi, zidind o chilie, s-a sălăşluit acolo. Tot acolo, după puţină vreme şi cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a întemeiat şi mînăstire pentru petrecerea monahilor.

    Fericitul Macarie, vieţuind după obiceiul său întru cuvioşie şi dreptate, slujea lui Dumnezeu prin rugăciuni ziua şi noaptea, prin doxologii şi osteneli pustniceşti, făcîndu-se tuturor chip de dumnezeiască plăcere şi de sfinţenie. Acestea s-au adeverit prin darul cel minunat al tămăduirii ce i s-a dat de la Dumnezeu. Căci pe o fecioară oarecare, îndrăcită şi oarbă, care a fost adusă de părinţi la dînsul, a tămăduit-o prin semnul Sfintei Cruci şi prin rugăciune, izgonind dintr-însa pe diavol şi dînd ochilor ei vedere curată.

    Ajungînd la adînci bătrîneţi şi fiind aproape de sfîrşit, s-a dus după o trebuinţă sau, mai bine zis, după a lui Dumnezeu rînduială, în cetatea Unja. Acolo, îmbolnăvindu-se şi cunoscîndu-şi plecarea sa către Dumnezeu, a poruncit ca, după moartea lui, să-i ducă trupul în pustie, la mînăstire. Apoi, rugîndu-se lui Dumnezeu şi dînd tuturor pace, binecuvîntare şi ultima sărutare, a adormit întru Domnul în 25 zile ale lunii iulie, plin de zile şi de dumnezeiască plăcere, petrecînd în nevoinţe monahiceşti ca la 80 de ani, iar de la naşterea lui, 95 de ani. În ceasul acela în care Cuviosul Macarie şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, toată cetatea, satele de primprejur, toţi oamenii cîţi se aflau prin case, pe drumuri şi ori unde se întîmplau, s-au umplut de o minunată mireasmă, ca şi cum ar fi ieşit din tămîie şi smirnă, şi toţi au cunoscut că Sfîntul Macarie Jeltovodski s-a mutat către Domnul. Dumnezeu a cinstit moartea plăcutul Său cu o minune ca aceea, după cum se scrie: Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui...

    Deci, la cinstitul lui trup s-a adunat toată cetatea şi mulţime de oameni din satele de primprejur şi au făcut multă plîngere de pierderea unui luminător şi rugător către Dumnezeu ca acela. Deci, ducîndu-l cu lumînări, cu tămîieri şi cu cîntare de psalmi în mînăstirea lui din pustie, după cum a poruncit, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Dumnezeu. În vremea morţii acestui sfînt părinte, a aducerii cinstitelor lui moaşte din cetate în mînăstire şi a îngropării, mulţi neputincioşi, fiind cuprinşi de diferite boli, cu rugăciunile cuviosului au luat tămăduire şi sănătate. Asemenea şi după moartea lui, a început a se da tămăduiri de la cinstitul lui mormînt, celor ce veneau cu credinţă. Aceasta pentru că Dumnezeu slăvea pe plăcutul Său, fiind tămăduitorul acelei ţări, ajutător şi folositor, care nu numai de boli şi de vrăjmaşii cei nevăzuţi a reuşit a-i scăpa pe oameni, ci i-a apărat şi de potrivnicii cei văzuţi, scoţîndu-i din robia agarenilor, precum îndată se va povesti.

    În anul de la facerea lumii 7030 (sau de la Hristos 1522) şi în zilele marelui domn Vasilie Ivanovici, a fost năvălire de mulţimea agarenilor asupra acelui loc. Numărul lor era ca la douăzeci de mii. Aceia, înconjurînd cetatea Unja, dădeau război tare asupra ei, luptîndu-se trei zile şi trei nopţi. Iar cetatea fiind mică, precum s-a zis mai sus, şi oamenii într-însa neiscusiţi la război, decît numai avînd nădejdea spre Dumnezeu, spre Preasfînta Fecioară şi spre Cuviosul Macarie, de al cărui ajutor de multe ori în asemenea întîmplări au fost nelipsiţi, prin această nădejde întărindu-se, au început a se împotrivi, stînd bărbăteşte contra vrăjmaşilor.

    În acea vreme era în cetate un trimis al marelui domn, voievodul Teodor. Acesta văzînd multa putere agarenească şi fiind în frică şi nepricepere, cetăţenii îi spuneau lui, zicînd: "De multe ori veneau agarenii asupra cetăţii noastre, cercînd să o ia, dar n-au putut, pentru că au fost bătuţi şi izgoniţi de Cuviosul Macarie. Alte ori stăteau departe, umblînd primprejur şi neîndrăznind să se apropie de cetate. Deci, ni s-a întîmplat nouă, de am prins pe unii din ei şi-i întrebam: "Pentru ce umblaţi aşa de departe şi nu vă apropiaţi de cetate?" Aceia răspundeau: "Am văzut un monah mare, ţinînd cetatea în mînă. Uneori îl vedeam în nori, deasupra cetăţii, iar alteori, călare pe un cal alb, umblînd prin văzduh, îngrozindu-ne şi gonindu-ne". Auzind aceasta de la cetăţeni, voievodul Teodor a intrat în biserică şi, căzînd înaintea icoanei Cuviosului Macarie, a început a se ruga cu lacrimi, zicînd: "Părinte, Sfinte Macarie, precum mai înainte de multe ori ai izbăvit această cetate din mîinile agarenilor, tot aşa şi acum, izbăveşte-o pe dînsa cu rugăciunile tale şi păzeşte de robie pe poporul cel numit cu numele lui Hristos, ca vrăjmaşii noştri nici să se bucure şi nici să ne batjocorească". Voievodul Teodor zăbovind la rugăciune şi agarenii apropiindu-se mai mult de cetate, au aprins-o şi o văpaie mare de foc a ajuns pînă la mijlocul cetăţii.

    Deci, toţi erau cu frică şi mare cutremur. Pe de o parte, că erau cuprinşi de barbari, iar pe de alta, că erau arşi de foc. Deci, se deznădăjduiseră de viaţa lor. Atunci ei au strigat cu glas şi cu plîngere mare, grăind: "Sfinte Macarie, ajută-ne nouă şi izbăveş-te-ne de primejdia aceasta!" În acea vreme, mulţi cetăţeni au văzut pe cuvios stînd deasupra cetăţii şi ţinînd în mîini un vas cu apă, turnînd apă peste foc. Îndată s-a vărsat o ploaie mare, de care nu numai focul s-a stins, dar şi toată cetatea se părea că pluteşte pe apă.

    Atunci turcii s-au tulburat şi au început a se tăia şi a se ucide singuri unii pe alţii, astfel că mulţi dintre ei au căzut singuri, iar alţii fugeau, nefiind goniţi de nimeni. Cetăţenii, văzînd tulburarea oştilor agarene şi cunoscînd ajutorul lui Dumnezeu care s-a făcut prin rugăciunile Sfîntului Macarie, au deschis porţile cetăţii şi s-au pornit împotriva vrăjmaşilor lor. Astfel i-au biruit pe ei cu bătaie mare şi pe mulţi, prinzîndu-i vii, i-au dus în cetate, întrebîndu-i: "Pentru ce s-au tulburat ostaşii voştri şi s-au tăiat singuri între ei?" Iar ei spuneau: "Am văzut pe un monah stînd deasupra cetăţii, care mai întîi prin săgetături ne ucidea pe noi, apoi s-a arătat în mijlocul cetelor noastre, umblînd pe un cal alb. Acela a pricinuit asupra noastră frică şi spaimă mare, încît eram ca nebunii, necunoscîndu-ne unii pe alţii. Deci, ne-am tulburat şi, părîndu-ne că ne luptăm cu voi, ne-am ucis pe noi înşine". Aceasta auzind-o cetăţenii, au mulţumit lui Dumnezeu şi Sfîntului Macarie, plăcutul Său.

    În acea vreme a izbăvit şi mînăstirea sa, în care s-a îngropat el, şi care era departe de cetatea Unja ca la cincisprezece stadii. Căci cetatea robindu-se de dînşii, şi un număr de ostaşi despărţindu-se de ei, s-au pornit asupra mînăstirii sfîntului. Dar cînd s-au apropiat de dînsa, au fost loviţi cu teamă, şi de frică, pornindu-se la fugă, mulţi s-au înecat în rîu. Deci, de atunci, nimeni din potrivnici nu mai îndrăznea să meargă pe alături de mînăstire, trecînd departe de ea, aducîndu-şi aminte de pedeapsa de mai înainte.

    Trecînd zece ani, iarăşi au năvălit agarenii cu multă putere asupra părţilor acelora şi, înconjurînd cetatea Galiţiei, se luptau împotriva ei cu vitejie. Cuviosul Macarie în acelaşi fel ca mai înainte, a izbăvit cetatea Unja din hotarele Galiţiei, arătîndu-se agarenilor cu îngrozire, tulburîndu-i şi gonindu-i pe ei.

    Este de cuviinţă să se pomenească încă şi aceasta: Pe o femeie, anume Maria, tînără, frumoasă la chip şi foarte înţeleaptă, din cetatea Unja, au robit-o turcii Cazanului. Ea, fiind de trei zile legată cu alţi robiţi, plîngea cu amar şi, temîndu-se foarte mult să nu fie necinstită de păgîni, nimic n-a gustat din hrana ce i se dădea ei în acele zile. Nici apă n-a băut, căci lacrimile ei îi erau pîine şi băutură ziua şi noaptea şi, în tînguirea sa, rugîndu-se lui Dumnezeu şi Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, chema în ajutor pe grabnicul folositor în primejdii, pe Cuviosul Macarie Jeltovodski, căci mare credinţă avea către dînsul.

    După trei zile, oprindu-se turcii noaptea într-un loc pustiu, şi Maria, fiind legată, culcîndu-se pe pămînt a adormit tare; una de osteneală, iar alta de întristare, căci nu dormise de cînd o prinseseră agarenii. Dormind ea, i s-a arătat întîi în vis Cuviosul Maca-rie, stînd la căpătîiul ei, şi atingînd-o cu mîna în dreptul inimii, i-a zis: "Femeie nu te mîhni, ci scoală-te şi mergi în ale tale!" Ea văzînd acestea în vis şi neputînd să se deştepte, sfîntul iarăşi a apucat-o de mînă şi a ridicat-o, zicîndu-i: "Scoală-te şi urmea-ză-mă!" Deşteptîndu-se ea din somn, s-a văzut dezlegată de legături şi a văzut pe Cuviosul Macarie, cu chipul foarte cinstit şi luminos, nu în vis, ci la arătare şi cărunt la barbă, precum se zugrăveşte pe icoană. Deci, poruncindu-i să-l urmeze, el mergea înainte, iar ea în urmă, şi, nevăzînd-o nimeni dintre turci, a scos-o din tabăra lor. Iar Maria, urmîndu-i, gîndea în sine dacă nu cumva i se pare ei vis acea vedenie. Apoi au început a se arăta zorile dimineţii, iar sfîntul s-a făcut nevăzut din faţa ei. Femeia nu pricepea unde se găseşte, căci vedea locul pustiu şi s-a înfricoşat; dar, privind încoace şi încolo, a cunoscut că este aproape de cetatea Unja şi a văzut chiar şi cetatea.

    Apoi, degrabă a alergat spre ea cu bucurie şi cu lacrimi şi, sosind la porţi, bătea, strigînd: "Deschideţi-mi, deschideţi-mi!" Păzitorii întrebînd cine este, ea le-a spus cele despre sine, şi au cunoscut-o, pentru că bărbatul ei era ştiut tuturor şi toţi ştiau de robia ei. Deschizîndu-i poarta, au dus-o în cetate, unde erau atunci şi casnicii ei, scăpaţi de frica turcilor. Toţi, nu numai ai săi, dar şi cetăţenii, au avut bucurie mare de dînsa şi de acea preaslăvită minune, pentru că Maria spunea tuturor, cum Domnul a scăpat-o din robia agarenilor, prin plăcutul Său, Macarie, pe care s-a învrednicit a-l vedea cu ochii. După atîta depărtare de cale, ea a fost adusă într-un ceas pînă la cetate, cale care se făcea în multe zile. Auzind toţi aceasta, au preamărit pe Dumnezeu şi au slăvit pe Sfîntul Macarie, plăcutul lui Dumnezeu, ale cărui minuni s-au făcut înainte, s-au făcut şi după aceea şi se fac şi acum, prin ajutor în nevoi şi tămăduiri de toate bolile. A le spune pe acestea, nu ne ajunge vremea să le povestim. Pe acelea le ştiu cei din Rusia Mare, iar mai cu seamă cei ce-l au izbăvitor şi mijlocitor către Dumnezeu pentru ei, pe dînsul îl pun înainte şi aleargă la dînsul cu credinţă în felurite trebuinţe.

    Să mai povestim încă în puţine cuvinte numai una, cum s-a înnoit mînăstirea Jeltovodska, a Cuviosului Macarie, după pustiirea sa. Acea înnoire s-a făcut astfel: "După robia şi pustiirea agarenilor, despre care s-a zis mai înainte, trecînd mulţi ani, şi împărăţia Cazanului fiind supusă prin dreptatea lui Dumnezeu sub stăpînitoarea mînă a marilor stăpînitori ai Rusiei, un monah plăcut lui Dumnezeu, cu numele Avramie, începînd nevoinţa călugăriei sale în pustia din hotarele Siberiei şi vieţuind pustniceşte în munţii dinspre miazănoapte, i s-a făcut de trei ori arătarea Cuviosului Macarie, poruncindu-i să meargă în pustia cea de la Apele Galbene şi să locuiască în locul în care era mai înainte mînăstirea; căci Preamilostivul Dumnezeu voieşte ca acolo să aşeze viaţă monahicească şi să se înnoiască în acel loc lauda Sa cea dumnezeiască. Avramie, mergînd la hotarele Apelor Galbene, întreba şi cerceta despre locul vechii mînăstiri, dar nu era nimeni care să ştie acel loc, decît numai prin povestiri se spunea că este în pustia aceea, unde a fost odată mînăstirea Cuviosului Macarie, pentru că din zilele în care fusese năvălirea agarenilor, părţile de sub stăpînirea împărăţiei Cazanului erau pustii.

    Dar cînd binecredinciosul împărat şi marele domn Ioan Vasilievici a biruit pe agareni cu ajutorul lui Dumnezeu şi a luat împărăţia Cazanului, atunci popoarele creştine au început a locui cu încetul în acele locuri pustii. După aceea, Avramie s-a dus acolo în zilele binecredinciosului împărat şi marelui domn Mihail Teodorovici şi ale Preasfinţitului Patriarh Filaret. Deci, aflînd locul acela după multă căutare, s-a umplut de mare bucurie. Dar văzîndu-l băltos, s-a gîndit să se sălăşluiască în alt loc, nu departe. Atunci iar i s-a arătat Cuviosul Macarie şi i-a poruncit să nu vieţuiască în altă parte decît acolo.

    Avramie sălăşluindu-se acolo, au început a veni la dînsul monahii cei trimişi de Dumnezeu şi a-şi zidi chilii. Ei au făcut mai întîi o biserică mică de rugăciune. Avramie se ducea la mînăstirea Cuviosului Macarie cea din Unja şi se închina cinstitului mormînt. Zugrăvind acolo icoana sfîntului, a adus-o în pustia Apelor Galbene s-o binecuvinteze, ca şi cum ar aduce pe plăcutul lui Dumnezeu Macarie la locul lui cel dinainte, şi au început a se face minuni de la acea cinstită icoană.

    După aceasta, Avramie s-a dus la Moscova, împărăteasca cetate, şi a luat poruncă de la împăratul şi binecuvîntare de la preasfinţitul patriarh pentru zidirea mînăstirii şi a bisericii. Astfel mînăstirea cea veche a Cuviosului Macarie, cea de la Apele Galbene, s-a înnoit după mulţi ani cu rugăciunile lui cele sfinte şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.