Prin multe nevoinţe ni se cade nouă a intra în împărăţia Domnului, zice Sfîntul Pavel, învăţătorul neamurilor. Cu el împreună, tot aşa ne spune şi acest iubit ucenic al lui Iisus, Ioan feciorelnicul, zicînd: Eu sînt Ioan, fratele şi părtaşul vostru în necazuri. Aceeaşi împreună glăsuire este potrivită şi iubitului ucenic al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cel din mînăstirea Pecersca, adică al lui Ioan Feciorelnicul, ce este de neam rusesc şi care se mai numeşte "mult pătimitor", pentru că a pătimit cu adevărat multe necazuri. El şi-a avut fecioria logodită Mirelui cel ceresc, precum singur şi-a mărturisit viaţa sa cea mult chinuită, fiind aproape de moarte, pentru o nevoie ca aceasta. De multe ori venea la acel cuvios, care se închisese într-un loc strîmt, din peştera Cuviosului Antonie, şi acolo îşi petrecea toată viaţa sa. Un frate ce se lupta cu ispita diavolească spre pofta cea trupească, acela se ruga de sfînt ca să se roage Domnului pentru uşurarea patimii lui.

Cuviosul Ioan îi grăia: "Frate, îmbărbătează-te, că are să ţi se întărească inima. Aşteaptă pe Domnul şi păzeşte căile Lui, că Acela nu te va lăsa în mîinile vrăjmaşilor tăi, nici te va da spre vînare dinţilor lor". Acel frate i-a răspuns: "Părinte, să mă crezi, că dacă nu-mi vei da uşurare, apoi nu mă voi odihni, ci voi trece din loc în loc". Cuviosul Ioan i-a zis: "De ce voieşti să te dai spre mîncare vrăjmaşului, şi să te asemeni omului, care stă aproape de prăpastie? La acela venind vrăjmaşul, deodată îl aruncă jos şi căderea lui va fi atît de cumplită, încît nu poate să se mai scoale; iar de vei petrece aici în sfînta mînăstire, vei fi asemenea ca omul ce stă departe de prăpastie. Pe acela, oricît s-ar osteni vrăjmaşul să-l tragă, nu-l va putea să-l înduplece. Astfel, Domnul, prin răbdarea ta, te va scoate din groapa patimilor şi din tina necurăţiei. Dar ascultă-mă frate, să-ţi spun ce mi s-a întîmplat în tinereţile mele. Şi el a început să-şi spună cu de-amănuntul toată viaţa sa astfel.

Cînd am venit în această sfîntă mînăstire Pecersca şi cînd am început a mă osteni după rînduiala sfîntului chip îngeresc şi călugăresc, am pătimit multe ispite de desfrînare şi nu ştiu ce nu răbdam pentru mîntuirea mea. Cîte două şi uneori cîte trei zile petreceam nemîncat, iar de multe ori şi toată săptămîna nu gustam nimic, cu multă sete mă omoram şi privegheam în toate nopţile. Astfel am petrecut trei ani, într-o pătimire rea ca aceea; dar nici aşa n-am aflat odihnă. Atunci m-am dus în peştera Cuviosului Părintelui nostru Antonie şi petreceam ziua şi noaptea, rugîndu-mă lîngă mormîntul lui. Odată am auzit glasul cuviosului către mine: "Ioane, Ioane, ţi se cade să te închizi aici în peşteră şi, prin nevedere şi prin tăcere, să ţi se uşureze războiul. Atunci Domnul te va ajuta cu rugăciunile cuvioşilor Săi.

Drept aceea, eu din ceasul acela m-am închis aici în acest loc strîmt şi chinuitor în care petrec de treizeci de ani şi abia acum cîtăva vreme am aflat odihna, căci toţi anii mă luptam cu patimile şi cu gîndurile cele trupeşti. Eu am petrecut ani cu asprime, mai întîi cu postul şi cu privegherea obosindu-mi trupul; apoi, neştiind ce să fac şi neputînd să rabd războiul cel trupesc, am socotit să vieţuiesc gol şi să pun fiare grele pe trupul meu. Astfel, de atunci pînă acum mă obosesc de răceală şi de roaderea fierului; iar cînd toate acestea nu-mi erau destule, am făcut un alt lucru: am săpat o groapă adîncă pînă la umeri şi, sosind zilele sfîntului post al Paştelui, am intrat în groapă şi mi-am împresurat tot trupul cu ţărînă, încît numai capul şi mîinile le aveam libere. Aşa am petrecut tot postul înghesuit de pămînt, neputînd a mă mişca cu trupul, dar nici aşa n-a încetat pornirea trupească şi aprinderea poftelor; căci vrăjmaşul diavol îmi făcea înfiorări, voind să mă gonească de acolo.

Meşteşugirea acestuia am simţit-o astfel: picioarele mi s-au aprins în fundul gropii, încît şi vinele se zgîrciseră într-însele; oasele trosneau, văpaia ajunsese pînă la pîntece, iar mădularele îmi ardeau. Eu însă nu băgam de seamă acea cumplită durere, ci mă bucuram cu sufletul; căci mi se fereau de întinăciune şi voiam mai bine să ard în focul acela pentru Domnul, decît să ies din groapă, batjocorit de diavol. Tot în acel timp am văzut un balaur foarte înfricoşat şi cumplit, suflînd în văpaie şi arzîndu-mă cu scîntei; acela voia să mă înghită. Lucrul acesta l-a făcut în mai multe zile, voind să mă gonească. Deci, sosind noaptea cea purtătoare de lumină a Învierii lui Hristos, a năvălit deodată asupra mea acel cumplit balaur, mi-a înghiţit capul şi mîinile în gura lui şi mi-a ars părul de pe cap şi din barbă, precum mă vezi acum. Eu, fiind cu capul în gîtul acelui balaur, am strigat din adîncul inimii mele: "Doamne, Dumnezeule, Mîntuitorul meu, pentru ce m-ai lăsat? Miluieşte-mă Stăpîne, că Tu Însuţi eşti iubitor de oameni! Mîntuieşte-mă pe mine păcătosul, Unule fără de păcat, izbăve-şte-mă de spurcăciunea fărădelegilor mele, ca să nu mă leg de lanţurile vicleanului în veci! Mîntuieşte-mă de înghiţirea vrăjmaşului acesta, că răcneşte ca un leu, voind să mă înghită! Ridică puterea Ta şi vino să mă mîntuieşti; fulgeră fulgerul Tău şi-l goneşte, ca să se stingă de la faţa Ta!" Cînd am săvîrşit rugăciunea, îndată a strălucit o lumină dumnezeiască ca fulgerul, şi acel cumplit balaur s-a stins. Cu darul lui Dumnezeu de atunci nu l-am mai văzut.

După aceea am auzit şi glasul Domnului către mine: "Ioane, Ioane, iată ţi s-a trimis ajutor; de acum să iei aminte de tine, ca să nu pătimeşti ceva mai rău în veacul ce va să fie!" Eu, închinîndu-mă, am zis: "Doamne, de ce m-ai lăsat a fi astfel muncit?" Răspuns-a mie, grăindu-mi: "După puterea răbdării tale s-a lăsat asupra ta, ca să te arăţi curat ca aurul; pentru că mai presus de putere, Dumnezeu nu dă ispite omului, ca nu cumva, slăbind, să fie batjocorit de şarpele cel viclean, ci ca un Stăpîn înţelept, robilor tari şi puternici le încredinţează lucruri mari şi grele, iar celor neputincioşi şi slabi, proaste şi uşoare. Aşa să înţelegi şi de războiul poftei trupeşti, pentru care tu singur te rogi pentru tine; însă mortului, celui ce este lîngă tine, să te rogi ca să te uşurezi de patima desfrînării; căci acesta a făcut mai mult decît Iosif şi poate să ajute celor ce pătimesc foarte tare de o patimă ca aceasta". Eu, neştiind numele unui mort ca acela, am început a striga: "Doamne, miluieşte-mă cu rugăciunile acestui cuvios! Apoi m-am înştiinţat că acela era Moise ungurul. Atunci a venit spre mine o lumină negrăită, în care sînt şi acum, netrebuindu-mi lumînare ziua şi noaptea. Asemenea şi toţi cei ce vin la mine, se satură de o lumină ca aceasta şi văd la arătare mîngîierea mea, care m-a luminat în noaptea Învierii, pentru nădejdea luminii ce va să fie".

Astfel, Cuviosul Părintele nostru Ioan, sfîrşindu-şi mărtu-risirea mult chinuitei sale vieţi, s-a întors spre cel pătimaş şi i-a mai zis: "Dar noi, frate, singuri ne-am pironit mintea spre iubirea trupească; de aceea Dumnezeu trimite patimi asupra noastră cu dreapta Sa judecată, fiindcă niciodată n-am făcut roade vrednice de pocăinţă. Deci, frate, îţi zic aceasta: să ne rugăm Cuviosului Moise, că el îţi va ajuta ţie! Atunci s-a rugat împreună cu pătimaşul şi, luînd un os din moaştele Cuviosului Moise, l-a dat lui zicînd: "Lipeşte acest os pe trupul tău". El, făcînd aceasta, a simţit îndată că i s-a stins aprinderea, i-a încetat săltarea şi i s-au omorît toate patimile desfrînării în trupul lui; şi de atunci nu i se mai făcea lui supărare.

Deci sfîntul şi pătimaşul au dat laudă lui Dumnezeu, că l-au preamărit în viaţa sa prin curăţie. Apoi Cuviosul Părintele nostru Ioan, în puţină vreme după mărturisirea chinurilor sale celor multe, în 18 zile ale lunii iulie, şi-a dat duhul în mîinile Domnului, ca să împărăţească cu El. Sfintele lui moaşte, care izvorăsc tămăduiri, stau şi pînă acum nemişcate, ca un stîlp de tărie în faţa vrăjmaşului, acolo unde mai înainte s-a îngropat singur pînă la umeri, pe cînd se nevoia.

Cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Ioan, al cărui cinstit trup, ca al celui ce a biruit patima trupească prin multă chinuire, s-a făcut stîlp în casa lui Dumnezeu, să ne fie şi nouă a ne povăţui pe pămîntul ceresc cel făgăduit, ca şi cu o lumină şi o umbrire a stîlpului care este aproape de Moise. În acele locuri care sînt vrednice celor de la piept - adică pruncilor, nu altora, ci ca celui de la pieptul lui Hristos, aşa şi acestui feciorelnic Ioan, adică cu darul şi cu slava Celui în Treime slăvit, Căruia se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.