Pomenirea Sfântului Cuvios Zosima cel Bătrân din Siberia în Rusia (+ 1833)

Despre viata si insemnatatea Sfantului Zosima Verhovski

Putini stiu ca principalul prototip al unuia dintre cei mai cunoscuti eroi dostoievskieni - staretul Zosima din celebrul roman Fratii Karamazov - a fost Sfantul Zosima Verhovski (1768-1833), a carui vietuire isihasta, dedicata lucrarii launtrice si petrecuta in linistea pustiei, in codrii seculari ai Rusiei si in taiga, a inraurit duhovniceste nu doar creatia lui Dostoievski, nu numai monahismul rus, ci intreaga societate rusa.

In ceata sfintilor rusi, Cuviosul Zosima ocupa un loc aparte, si asta tocmai fiindca a fost inzestrat din plin cu darul cuvantului. El nu numai ca a strabatut calea ascetica a ascultarii, apoi a staretiei, ci a si socotit de datoria sa sa impartaseasca fiilor sai duhovnicesti comorile agonisite pe aceasta cale. El ne-a lasat o expunere precisa a pretioasei experiente de rugaciune a doi dintre marii isihasti rusi: indrumatorul sau, Sfantul Vasilisc, si tanarul sau tovaras de nevointe, Sfantul Petru din Tomsk. Cele mai sigure izvoare de informatie privitoare la acesti sfinti sunt Vietile lor, alcatuite de catre staret.

Insemnatatea scrierilor duhovnicesti ale Cuviosului Zosima a fost recunoscuta mai intai de Manastirea Optina, care la saisprezece ani dupa moartea lui a editat o parte din ele, insa larga lor raspandire si recunoasterea pe care au primit-o s-au datorat numeroaselor copii manuscrise care s-au raspandit din manastire in manastire, prin-tre cei care le-au dat o inalta pretuire numarandu-se Sfantul Filaret, mitropolitul Moscovei. Printre manastirile care aveau in bibliotecile lor manuscrise cu lucrarile Cuviosului se numarau Lavra Sfantului Serghie din Radonej, Optina si, bineinteles, cunoscuta „Pustie a lui Zosima", intemeiata de catre Sfant. Calugarii rusi de pe Sfantul Munte se numarau, de asemenea, printre cititorii scrierilor Cuviosului. Revolutia bolsevica si indelungata perioada de ateism, cu scoaterea colectiilor de manuscrise duhovnicesti din mediul viu al manastirilor si "ingroparea" lor in biblioteci si muzee, a facut insa ca aceste scrieri sa se cufunde in uitare pentru o vreme, si numai anii din urma au adus o editie critica a acelora dintre ele care sunt cunoscute astazi.

Daca destinul mostenirii literare a staretului Zosima nu este inca foarte limpede, unele dintre lucrarile lui ramanand inca a fi descoperite, viata lui este cunoscuta in amanunt din izvoare vrednice de crezare. Cel mai insemnat dintre ele, pe langa propriile scrieri ale Sfantului, care in mare masura sunt autobiografice, este Viata lui, alcatuita de nepoata dupa trup si fiica lui duhovniceasca, monahia Vera (in lume Varvara) Verhovskaia, cea dintai igumena a „Pustiei lui Zosima".

Calea duhovniceasca a Cuviosului a fost prevestita de Sus inca dinainte de nasterea lui: tatal sau, in timp ce se ruga noaptea, a auzit un glas care ii vestea voia lui Dumnezeu: „O sa ti se nasca un fiu: sa nu-l inveti stiintele lumesti , ci numai Legea lui Dumnezeu!" Parintii lui, Bogdan (in calugarie Vasilie) Verhovski si Ana Manevskaia, faceau parte din vechea nobilime a regiunii Smolenskului, amandoua familiile fiind cunoscute pentru evlavia lor si ctitorirea de biserici.

Cuviosul Zosima, care a primit la sfantul botez numele de Zaharia, s-a nascut in ajunul Bunei Vestiri, in anul 1768. Pronia dumnezeiasca a facut ca pe mosia familiei sa se gaseasca locul unde se nevoise Sfantul Avraamie din Smolensk (sec. XII-XIII). Mergand la bunici, viitorul pustnic vedea mereu pestera unde traise Sfantul si putul sapat de el, iar in biserica ctitorita de bunicul sau se inchina icoanei Sfantului. inraurirea acestor locuri si lucruri sfinte asupra viitorului Sfant este neindoielnica, inca din copilarie el prefera discutiilor lumesti Vietile Sfintilor, pe care i le citea mama sa: „Sufletul lui avea aplecare mai ales catre Vietile Cuviosilor pustnici: nu numai ca le intelegea bine, ci se si aprindea cu duhul ca sa urmeze lor" (citind Vietile Cuviosului Avraamie si Cuviosului Zosima nu putem sa nu facem o paralela intre deosebita cinstire de catre Cuviosul Avraamie a lui „Ioan Gura de Aur, marele dascal al lumii" si „deosebita dragoste si cinstire fata de Sfantul Ioan Gura de Aur" a Cuviosului Zosima).

Inca de la o varsta frageda, Zaharia a dat dovada de insusiri minunate: bunatate si simplitate, blandete si liniste, smerenie si ascultare fata de parinti, ravna si dragoste pentru Legea lui Dumnezeu. Dupa obiceiul aristocratilor acelei vremi, la varsta de 15 ani a fost trimis in armata, fiind primit intr-un regiment al garzii imperiale. In viata capitalei a vazut doar o noua piatra de incercare a rabdarii, smereniei si lepadarii de sine, iar atunci cand, dupa cativa ani, a mostenit in urma mortii parintilor o mare avere, n-a cazut in ispita iubirii de averi: chemarea lui Dumnezeu i s-a descoperit printr-un glas care i-a spus: „Tu vei fi calugar!"

Lasand surorii sale toata averea si demisionand din armata, tanarul Zaharia „si-a daruit intreaga minte, intregul suflet si intreaga inima slujirii lui Dumnezeu in cinul calugaresc". Avea 21 de ani atunci cand a lasat lumea si cele din lume si a plecat in codrii Roslavului, vestite locuri pustnicesti, unde se nevoiau pe atunci sihastri cu vietuire foarte aspra, aflati in legatura duhovniceasca cu Sfantul Paisie Velicikovski. Toata viata lui de mai apoi a fost inraurita hotarator de intalnirea cu staretul Adrian Blinski si cu ucenicii acestuia. Unuia dintre acestia - linistitul si blandul Vasilise, numit de impreuna-nevoitorii sai „steaua pustiei" - s-a si predat spre ascultare.

Staretul Vasilisc era cu douazeci de ani mai in varsta decat Zaharia, si calea duhovniceasca ce-l adusese in codrii Roslavului era, neindoielnic, legata de traditia duhovniceasca a Cuviosului Paisie Velicikovski: in tinerete ascultase invataturile Episcopului Gavriil Petrov, viitorul mitropolit al Sankt-Peterburgului, care a editat in 1793 Filocalia slavona a Cuviosului Paisie; primele lectii de ascultare si binecuvantarea de a vietui la pustie le primise in Manastirea Ostrov de la staretul Cleopa, ucenicul Cuviosului Paisie, care vietuise pe langa acesta mult timp in Athos, apoi la Dragomirna si la Secu.

Zosima si Vasilisc s-au nevoit impreuna peste treizeci de ani, pana cand Vasilisc a adormit in Domnul (1824) - la inceput in codrii Roslavului, zece ani in chiliile sihastresti de pe ostrovul Konovet, la cativa kilometri de Manastirea Konev, unde vietuia parintele lor duhovnicesc, staretul Adrian; apoi, cu binecuvantarea staretului Adrian si cu ingaduinta Mitropolitului Gavriil, in Siberia, la 50 de kilometri de Kuznetk, in adancul taigalei, unde „doar calea catre cer este neteda, fara piedici" si unde staretii, „nedespartiti cu inima, cu sufletul si cu mintea", au vietuit impreuna peste 20 de ani, avand fiecare chilia sa, ca sa se linisteasca mai bine.

Deosebindu-se unul de celalalt ca varsta, obarsie si educatie, cei doi sfinti, vietuind in „prietenie si unire de cuget duhovniceasca", in „adevarata dragoste dupa Dumnezeu", se completau si se sprijineau unul pe celalalt intr-o armonie desavarsita. Perechii lor s-a adaugat mai tarziu Sfantul Petru din Tomsk, dintr-o familie aristocratica, care n-a vietuit impreuna cu ei decat noua luni, murind in floarea tineretii dupa o nevointa scurta, dar de o rara intensitate. Staretul Vasilisc spunea despre el: „Mult am calatorit impreuna cu fratele meu duhovnicesc (Zosima), dar nicaieri nu am gasit asemenea rob al lui Dumnezeu, aspru-nevoitor si smerit-cugetator cum era acest tanar, Petru!" Iar staretul Zosima scria: „Despre vietuirea placuta lui Dumnezeu si despre sufletul plin de har al staretului Vasilisc dau marturie insesi lucrarile rugaciunii ce se faceau in el, precum si vietuirea ucenicului sau, Petru Miciurin, care, urmand povetei si pildei lui, in mare pustnicie si nevointa a savarsit viata sa."

Pustnicia Cuviosilor era intrerupta doar de calatoria pe care o faceau an de an la Kuznetk, in vremea postului Adormirii, ca sa se spovedeasca si sa se impartaseasca cu Sfintele lui Hristos Taine, de vizitele pe care le facea preotul de trei ori pe an cu Sfintele Daruri si, rareori, de mirenii iubitori de Hristos carora le dadeau rucodelia lor in schimbul lucrurilor de trebuinta neaparata. Faima nevoitorilor din taiga s-a raspandit insa, si inca dinainte de venirea Fericitului Petru Miciurin ei primisera ca vecini doi batrani ce cautau vietuirea pustniceasca. Cuviosul Zosima, simtindu-se stingherit in nevointa linistirii, si-a facut chilie, cu ingaduinta staretului Vasilisc, la cinci kilometri departare, intr-un loc mlastinos si salbatic, „la care era anevoie de ajuns din orice parte ai fi venit", si s-a retras „ca sa duca cea mai inalta vietuire de insingurare si linistire", asa incat chiar si cu staretul si cu fratii se intalnea doar de sarbatorile mari. Calea duhovniceasca a Cuviosului avea sa sufere insa o schimbare hotaratoare: „A venit, in cele din urma, vremea ca voia lui Dumnezeu sa puna luminatorul acela in sfesnic, pentru a lumina multora", se spune in Viata lui.

In 1818, Cuviosul Zosima a implinit 50 de ani, dintre care 30 fusesera petrecuti in nevointele pustnicesti. Pe cand se afla in Kuznetk, i-au cerut ajutorul niste surori aflate in cautarea mantuirii, si el, cu sfatul si binecuvantarea staretului Vasilisc, a luat asupra sa grija de sufletele lor.

Urmatorii 15 ani au fost cei mai grei si plini de raspundere din viata staretului. El isi dedica acum toate fortele mantuirii numeroaselor suflete care se incredintasera indrumarii lui. In scurta vreme, cu ostenelile si rugaciunile lui, a fost pus inceputul unei obsti de femei in satul cel mai apropiat, aflat la 30 de kilometri de pustia sihastrilor. Dupa aceea, staretul a cautat in gubernia Tobolsk si a gasit un loc mai potrivit pentru obste, care crestea: Manastirea Sfantului Nicolae din Turinsk, care fusese desfiintata in 1764.

In anul 1822, Cuviosul Zosima a mers in capitala si a primit acolo aprobarea imperiala si sinodala pentru reinfiintarea manastirii din Turinsk ca chinovie de maici. Dupa un an s-a dus din nou in capitala pentru treburile manastirii, iar la intoarcere, cu binecuvantarea staretului Vasilisc, a trecut prin locurile sale natale, unde nu mai fusese de 30 de ani si de unde le-a luat cu sine pe nepoatele sale orfane, fiicele raposatului sau frate Ilie. Pe drum, in Moscova, acestea au fost tunse in monahism la Manastirea Sfantului Simon. Cea mai in varsta dintre ele, Vera, care avea 20 de ani, a devenit ajutoarea de incredere a staretului, iar mai apoi alcatuitoarea Vietii lui si cea dintai igumena a „Pustiei lui Zosima".

Parasind chiliile din pustia codrilor siberieni, staretii Zosima si Vasilisc s-au mutat mai aproape de manastire, intr-un loc insingurat aflat la opt kilometri departare de Turinsk. Ocupandu-se pe cat ii sta in putere de problemele exterioare ale manastirii, parintele Zosima a pus pe primul loc organizarea vietii ei duhovnicesti, la temelia careia a pus randuiala alcatuita de el sub insuflarea Regulilor Sfantului Vasilie cel Mare si aprobata de Sfantul Sinod. Staretul se afla in centrul acestei vieti: pilda si rugaciunea, dragostea parinteasca si bunatatea, rabdarea si smerenia, povetele si invataturile lui intelepte incalzeau inimile surorilor spre nevointe. Tocmai atunci cand au devenit limpezi primele roade ale lucrarii lui, in manastire s-a facut tulburare: Cuviosul Zosima a cazut prada clevetirii omenesti nascute din invidie si din iubirea de stapanire. El nu pomeneste nicaieri celelalte necazuri suferite in acele zile de amaraciune, ci numai despartirea de staretul Vasilisc, care a trecut la cele vesnice pe data de 29 decembrie 1824 si pe care l-a ingropat in Manastirea Turinsk.

Alcatuitoarea Vietii Sfantului istoriseste, ca martor al acelor evenimente, despre prigoanele si injosirile prin care a trecut parintele Zosima in urma invinuirilor mincinoase si judecatii nedrep-te a oamenilor (si aici asemanarea cu viata Cuviosului Avraamie din Smolensk este uimitoare). Toate aceste necazuri n-au facut decat sa puna in evidenta trasaturile chipului launtric al staretului: „Minunata dragoste de vrajmasi, rugaciunea pentru acestia, rabdarea blanda si tacuta, smerita cugetare, supunerea fata de voia lui Dumnezeu si neclintita nadajduire in ea."

In urma acestor ispite crunte, a durerii adanci pentru patimirile surorilor si pentru stricarea lucrarii placute lui Dumnezeu, staretul a plecat, impreuna cu fiicele duhovnicesti devotate, la Moscova, si a intemeiat, cu ajutorul lui Dumnezeu si cu binecuvantarea Sfantului Mitropolit Filaret, o noua manastire in regiunea Moscovei. Atunci cand manastirea a fost pusa in randuiala cuvenita, iar puterile staretului erau aproape de secatuire, el a primit in chilie marea schima si s-a departat de grijile dinafara, pregatindu-se pentru plecarea la cele vesnice. Amintindu-si de vremurile pustniciei sale, plangea, zicand: „O, pustie, pustie, iubita mea pustie! Maica iubitoare mi-ai fost..."

Avea de gand sa plece pe jos, cu traista in bat, la Solovet, dar a primit ca de la Dumnezeu sfatul staretului Filaret din Manastirea Novospasski: „Sfarsitul tau si mormantul tau pot fi folositoare si ziditoare pentru turma ta." Pe data de 24 octombrie 1833, in ziua praznuirii icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor necajitilor", cuviosul staret s-a mutat din aceasta viata, ultimele sale cuvinte fiind: „Cu nadejde mor!"

In anul 2004 a fost proslavit in ceata sfintilor.

Cartea de fata, cea mai voluminoasa dintre scrierile Cuviosului si una dintre cele mai cuprinzatoare scrieri despre ascultare din toata literatura bisericeasca, reprezinta concluzia zecilor de ani petrecuti de el in pustie, a numeroaselor ispite si incercari prin care a trecut, a experientei sale de isihast, de indrumator duhovnicesc si de cititor atent al Scripturii si al Sfintilor Parinti si Dascali ai Bisericii, ale caror invataturi le-a implinit prin toata viata sa, dupa cum este scris, frumos si cum nu se poate mai potrivit, in Viata lui: intrucat Cuviosul "avea tinere de minte buna si caldura in inima, citirea feluritelor carti duhovnicesti ale marilor, inteleptilor si de Dumnezeu purtatorilor dascali ai Bisericii, samanta cuvantului dumnezeiesc aducea in el roade imbelsugate de cunostinte duhovnicesti si de fapte bune".

Articol preluat din volumul "Invataturi despre ascultare", Ed. Sophia

***

Născut într-o familie de negustori şi proprietari de pământuri, dar totodată şi oameni evlavioşi, sfântul cuvios Zosima nu s-a lăsat ademenit de bogăţii şi de viaţa desfătătoare a plăcerilor. După o scurtă rătăcire tinerească prin hăţişurile vieţii de societate, el apucă pe cărarea cea strâmtă a vieţuirii monahale şi o urmă cu statornicie până la sfârşitul vieţii sale pământeşti.

După ce s-a nevoit o vreme în pustiul siberian, dând ascultare voinţei dumnezeieşti, Zosima a întemeiat o mănăstire de călugăriţe.

Iar după ce a fost încercat în cuptorul prigoanelor şi al strâmtorărilor, asemenea tuturor slujitorilor adevăraţi ai lui Dumnezeu, a plecat la corturile cereşti în anul 1833, anul în care a adormit şi sfântul Serafim de Sarov (pomenit la 2 ianuarie şi 18 iulie), lăsând cu încredere turma sa cuvântătoare în mâinile proniei Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Preacuratei Maicii Sale, Născătoarea de Dumnezeu, Cărora Le-a slujit cu credinţă şi dragoste până la ultima sa suflare.

Proslăvirea sa cu sfinţii se săvârşi în anul 2004 de către Biserica Ortodoxă Rusă.