Pomenirea Sfântului Cuvios Isihie Tăcutul din Muntele Horeb (secolul al VI-lea)

La început Isihie s-a lenevit de mîntuirea sufletului lui, şi după aceea s-a îmbolnăvit şi a murit. Dar a înviat din morţi şi şi-a redobîndit sănătatea. Faptul acesta 1-a transformat total. El s-a zăvorit într-o chilie de la Sfîntul Munte Athos, şi nu a mai vorbit cu nimeni timp de doisprezece ani. Mai înaintea morţii lui, monahii au deschis chilia şi 1-au rugat să le dea cuvînt de povăţuire. El doar a zis: „Cel care are pururea moartea înaintea ochilor nu poate păcătui”. De la acest Sfînt Isihie s-a întemeiat numita trăire isihastă, care pune mare accent pe linişte, pe tăcerea buzelor şi gîndurilor, pe multă rugăciune interioară [a minţii, sau inimii] şi pe cugetări dumnezeieşti, toate acestea fiind socotite [pe drept cuvînt] lucrarea de căpetenie a monahului. A existat chiar un schit isihast la Sfîntul Munte Athos. Se spune că Sfîntul Grigorie Theologul a practicat isihasmul în timpul Sfintelor şi Marilor Posturi. Sfîntul Isihie s-a nevoit şi s-a săvîrşit în veacul al şaselea.   

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Scãrarul, despre fericitul Isihie Horevitul, sihastrul.

        Nu voi tacea a-ti spune tie si povestirea cea despre Isihie Hosevitul. Acesta, totdeauna, intru lenevire petrecea, neavand nici o purtare de grija de sufletul sau. Bolnavindu-se, deci, de boala cea mai de pe urma a trupului, s-a dus, adica a murit vreme ca de un ceas. Si, iarasi, intorcandu-se in sine, ne-a rugat, adica, pe noi toti, ca indata sa iesim. Iar el, zidind usa chiliei a petrecut inlauntrul chiliei doisprezece ani, nevorbind cu nimeni nicidecum, nici vreun cuvant mic, nici unul mare, nici altceva fara numai paine si apa gustand, si sta, amintindu-si cu spaima, treaz fiind numai de cele ce vazuse; si cu atata gija era, incat niciodata obiceiul lui fata de Domnul nu si l-a schimbat, ci era uimit de-a pururea si lacrimi fierbinti in liniste cu totul, varsa. 

       Iar cand a fost sa se savarseasca, noi, deschizand usa, am intrat si, mult rugandu-l, numai aceasta am auzit de la dansul: "Iertati-ma, nimeni cunoscand moartea, nu va putea vreodata sa pacatuiasca". Iar noi, ne-am inspaimantat, vazand atat de repede schimbat, cu fericita prefacere, pe cel care, altadata, era atat de lenes. Si, ingropandu-l pe el cu evlavie, in cimitirul cel aproape de cetate, dupa cateva zile, cautand sfintele lui moaste, nu le-am aflat. Prin aceasta pocainte, cu dinadinsul si vrednica de lauda, Domnul a adeverit ca, si dupa multa lenevire, El poate indrepta pe toti cei ce voiesc.