Acesta încă din pruncie simţind chemare pentru viaţa monahală, plecă spre mănăstire la vârsta de 13 ani, pe când se afla pe câmp împreună cu tatăl său, iar acesta trecea cu grapa peste ogorul însămânţat, şi se duse la preacuviosul Chiril de la Lacul Alb (pomenit la 9 iunie). Acesta, punându-l să înveţe carte sub îndrumarea dascălului mirean Alexie Pavlov, îl luă pe lângă sine.

Când se ruga cuviosul Chiril în chilie, bătea şi Mihail metanii, căci acesta era numele său de la botez; iar când se trăgea clopotul de slujbă, se ducea primul la biserică; gândurile le mărturisea fără zăbavă stareţului. Primi tunderea în monahism cu numele Martinian şi i se îngădui să stea singur într-o chilie.

Stareţul Chiril mult se bucura de ascultarea şi râvna ucenicului său, încredinţându-i ascultarea de a-i copia cărţile. Se mai păstrează în mănăstire un Canonic transcris de acesta, având pe margini notate stările sufleteşti ale fericitului Martinian dintre care punem aici două:

„Hristos este începutul şi sfârşitul oricărei bune lucrări” şi

„Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte pe cel ce a scris şi cel ce va citi această carte! Sfinte Stareţe Onufrie, arată-mi dragoste şi pomeneşte-mă în sfintele tale rugăciuni pe mine, Martinian păcătosul, călugăr prefăcut şi neadevărat”.

După moartea preacuviosului Chiril, fericitul Martinian, luând binecuvântare de la mormâtul stareţului său, se retrase la linişte pe un ostrov nelocuit de pe lacul Voja, la 100 de verste de mănăstire. Când începu să adune acolo fraţii, ridică o biserică cu hramul Schimbarea la Faţă a Domnului şi introduse viaţa de obşte.

Când preacuviosul părinte Terapont (pomenit la 27 mai) fu chemat pe neaşteptate, din mănăstirea sa, de către cneazul de Mojaisk, fraţii de la mănăstirea lui Terapont îl rugară fierbinte pe Martinian să vină la ei şi să primească egumenia. După un timp de stăruinţe ale fraţilor, se supuse socotind că este o chemare izvorâtă din iubire.

În vremea egumeniei sale, faima mănăstirii spori pentru respectarea strictă a rânduielilor călugăreşti.

Întocmai cum zboară albinele către florile dătătoare de miere veneau la cuviosul Martinian mierni şi monahi să-i asculte poveţele şi să cunoască rânduiala mănăstirii.

Marele cneaz Vasilie Vasilievici fiind prins prin trădare de vărul său Dimitrie Semiaka şi scoţându-i-se ochii, fu trimis la Uglici cu întreaga familie, apoi la Vologda. Cnejii şi boierii credincioşi lui porniră să-i recapete acestuia dregătoria de mare cneaz. Înainte de a porni aceştia, Vasilie trecu pe la mănăstirea lui Terapont pentru a primi binecuvântare. Mişcat de căldura primirii stareţului Martinian, după recâştigarea tronului său, îl chemă la sine pe cuviosul Martinian, încredinţându-i egumenia Mănăstirii Sfânta Treime. Iubitorul de linişte însă nu se simţea în largul său atât de aproape de zarva oraşului, având în minte cuvintele stareţului său Chiril: „Bine îi este călugărului să ţină tăcere, să stăruie în neagonisire şi să se ferească de tot ceea ce ar putea să-i tulbure simţurile”. Pe de altă parte, îşi dorea să desăvârşească rânduiala de la mănăstirea lui Terapont. Astfel, în anul 1455, cuviosul Martinian îşi luă rămas bun de la fraţii din lavră, întorcându-se cu mare bucurie la mănăstirea sa unde egumenul de atunci îi cedă locul de întâistătător al obştii. Preluând egumenia, puse rânduială inspirându-se de la mănăstirea Kirilovo şi de la cele ale lavrei.

Credincioşii nu încetau să vină la acest bătrân cu o atât de bogată experienţă duhovnicească, pentru sfat şi îndemn, iar el primea pe toată lumea cu dragoste.

Preacuviosul Martinian ajugând la adânci bătrâneţi, nu renunţase la pravila de chilie şi nici la slujirea din Sfântul Altar.

Împărtăşit cu Sfintele Taine, se săvârşi din viaţă la 12 ianuarie 1483.

În anul 1514, fu descoperit trupul său în perfectă stare, păstrându-i-se întocmai şi veşmintele, deşi groapa era plină de apă. Cu apa aflată în groapă se vindecară mulţi bolnavi, iar la racla preacuviosului, mulţi credincioşi primiră tămăduire de boli şi izbăvire de necazuri.