După moartea lui Teofil, urîtorul de Hristos şi iubitorul de aur, a rămas ca următoare a împărăţiei dreptcredincioasa şi preaiubitoarea de Hristos, Teodora, soţia lui. Ea a întărit dreapta credinţă, şi aşa Biserica noastră şi-a luat iarăşi, ca mai înainte, buna cuviinţă a sfintelor icoane. Deci, cînd fiul ei, Mihail, era nevîrstnic, ea, pururea fericita, cîrmuia împărăţia; iar cînd el a ajuns la vîrsta de doisprezece ani, a voit să-l însoare. Ea a trimis oameni în diferite părţi, să afle vreo fecioară frumoasă, de neam bun şi îmbunătăţită, ca astfel să fie vrednică de împărăţie.

    În vremea aceea se afla în partea Capaniei o fecioară foarte frumoasă şi îmbunătăţită, născută din părinţi de neam bun, cu numele Irina. Oamenii împărăteşti au luat-o, bucurîndu-se şi nădăj-duind că ea are să se facă împărăteasă, fiind foarte împodobită şi cu bună rînduială. Ea avea şi o soră, care a mers împreună cu dînsa. Pe aceea a luat-o de femeie fratele împărătesei Teodora, care se numea Barda. Ducîndu-se în Vizantia, cînd trecea muntele Olimp, Irina auzise de marele Ioanichie, care pustnicea în acel munte, că era om sfînt, şi cei ce erau vrednici îl vedeau, iar pentru ceilalţi era nevăzut.

    Ea a rugat mult pe oamenii cei împărăteşti s-o ducă la cuviosul, să ia binecuvîntare de la el; dar aceia abia au primit. Ei ducîndu-se la munte, cuviosul i-a văzut de departe şi, ca un mai înaintevăzător ce era, a cunoscut sporirea fecioarei ce urma să fie şi i-a zis ei: "Bine ai venit, Irina, roaba lui Dumnezeu! Du-te în cetatea împărătească, bucurîndu-te, că locaşul Hrisovalantului are trebuinţă de tine, să păstoreşti fecioarele ce se află într-însul". Acestea auzindu-le, fecioara s-a minunat de mai înainte-vederea bărbatului, adică, că i-a cunoscut numele ei şi starea ce avea să fie. De aceea, căzînd la picioarele lui, îi cerea binecuvîntare; apoi, sculînd-o pe dînsa cuviosul, a întărit-o cu cuvinte duhovniceşti şi cu rugăciuni şi a petrecut-o cu binecuvîntări, bucurîndu-se.

    Deci, ajungînd la împărăteasca cetate, au ieşit rudele ei care locuiau acolo în cetate, avînd diferite slujbe la curtea împărătească, unul patriciu, altul altă cinste în suită. Cu aceia au ieşit şi alţi boieri prieteni ai lor şi i-a primit cu multă cinste, după cum li se cuvenea. Dar Împăratul Cel ce împărăţeşte, şi Care cheamă pe cele ce nu sînt ca şi cum ar fi, şi pe cele nenăscute ca pe nişte făcute, a rînduit ca împăratul cel pămîntesc să ia altă fecioară de femeie, cu puţine zile mai înainte de a ajunge Irina la împărăţie; pentru ca pe ea să o ia Hristos veşnic şi fără de moarte în cereasca Lui cămară.

    De aceea şi minunata fecioară nu s-a întristat de aceasta nicidecum, ci mai vîrtos mulţumea lui Dumnezeu, Făcătorul de bine, că a luminat pe împăratul de şi-a luat altă soţie. Deci, mulţi alţi boieri mari ai cetăţii şi cei dintîi din suită o cereau pe dînsa de soţie pentru marea ei frumuseţe şi pentru strălucirea neamului ei; dar ea nicidecum n-a voit. Ea dorea numai pe cerescul Mire, defăimînd toate cele vremelnice şi pămînteşti. De aceea, totdeauna socotea şi căuta loc potrivit să-şi petreacă viaţa fără tulburare şi cu plăcere de Dumnezeu.

    Odată, tîrziu, şi-a adus aminte de zidirea bisericii profeţită de Sfîntul Ioanichie, şi a trimis oameni să vadă cum se află locaşul Hriso-valantului; şi, văzînd aşezarea locului, buna întocmire a văzduhului, minunata petrecere a fecioarelor şi altele asemenea, s-au întors la stăpîna lor, povestind lucrurile cele preaalese ale mînăstirii, dar mai ales că era după dorinţa ei, la loc liniştit şi bineplăcut. Ea, cum a auzit acestea, s-a bucurat şi a împărţit săracilor cele ce avea, nu numai haine şi scumpe podoabe, ci şi multe lucruri nepreţuite, pe care le moştenise de la părinţi şi pe care le dăruise din belşug împărăteasa.

    Apoi, eliberînd pe slugile şi pe boierii ei, s-a apropiat cu osîrdie de zisa mînăstire. Ea şi-a tăiat părul capului, care era ca nişte fir de aur galben şi frumos, cu care împreună a lepădat toată deşertăciunea cea lumească, tot cugetul pămîntesc, şi s-a îmbrăcat cu rasă de păr, ea care era gingaşă de bun neam şi preafrumoasă, şi a ridicat cu osîrdie jugul cel uşor, cel bun şi dulce al lui Hristos. Ea se supunea tuturor surorilor cu minunată smerenie, slujind cu osîrdie şi fără pregetare la toate treburile mînăstirii, şi fără nici o împotrivă cuvîntare neînţeleaptă. Ea nicidecum nu socotea mărirea neamului său, ci făcea slujbele cele mai proaste fără cîrtire. Avea în faţă multă veselie şi în suflet umilinţă şi bucurie; iar egumena, ca o îmbunătăţită ce era şi iscusită în duhovniceştile nevoinţe, o sfătuia şi o îndemna totdeauna le cele bune.

    Deci, mai înainte de toate, avea tăinuit darul lui Dumnezeu, care o acoperea şi o învăţa cele folositoare şi fără de care omul nu poate săvîrşi nici un bine, după cum Însuşi Domnul a zis: Fără de Mine nu puteţi să faceţi nimic! şi cel ce petrece întru Mine şi Eu întru dînsul, acesta aduce mult rod...

    Deci, acestea a rodit de-a pururea pomenita Irina, ca un pămînt bun şi de bună treabă întru Hristos. Ea atît de mult a plăcut lui Dumnezeu şi la toate surorile, încît toţi se minunau de dînsa. Căci, ca şi cum ar fi fost roabă cumpărată cu bani, aşa se supunea tuturor cu smerenie şi pe nici una n-a smintit şi n-a întristat vreodată. De aceea toate o iubeau şi o aveau după cuviinţă întru multă evlavie, care, nu numai la slujbele cele trupeşti era fără pregetare, ci şi la cele duhovniceşti şi mai mult, nelipsind niciodată de la obşteasca slujbă. La chilie ea citea vieţile cuvioşilor celor îmbunătăţiţi, ca să urmeze petrecerii lor şi să înveţe pe surori, îndemnîndu-le la isprăvile cele asemenea. Deci, într-o zi, citind viaţa marelui Arsenie şi văzînd cum stătea de multe ori rugîndu-se de seara pînă dimineaţa, a rîvnit acelei minunate fapte bune şi a cerut binecuvîntare de la egumenă să săvîrşească o nevoinţă ostenitoare ca aceea. Egumena întîi cugeta a nu-i da binecuvîntare, căci se temea ca nu cumva să se îmbolnăvească de multa osteneală a nevoinţei; dar pe urmă, văzînd-o că are neasemănată osîrdie la aceasta, i-a dat voie, cunoscînd multa ei smerenie şi măsură.

    Deci, Sfînta Irina a început această nevoinţă mai presus de om, neavînd nici un an întreg de cînd venise în mînăstire - căci dumnezeiescul dar a împuternicit-o -, şi atît a sporit în această nevoinţă, încît stătea de multe ori de dimineaţă pînă seara, avînd mîinile ridicate către cer, şi toată noaptea se ruga, şi de multe ori de dimineaţă pînă la apusul soarelui. Altădată stătea toată ziua şi toată noaptea nemişcîndu-se din loc, iar egumena şi mai mult se minuna. Deci, trecînd trei ani din ziua în care a început o nevoinţă ca aceasta şi văzînd-o diavolul, urîtorul binelui, s-a scîrbit prea mult şi s-a amărît; deci, se silea s-o prindă pe ea în cursă cu vreo cădere sufletească; dar, ca un neputincios ce era, nu putea, pentru că toate patimile le biruise pururea pomenita. Şi atît a supus pe trup duhului, încît începuse să defaime toate cele trupeşti, desfăta-rea, slava, banii şi îmbrăcămintea, şi să le urască cu totul desăvîrşit. Ea nu avea două haine, ci numai una cu care se îmbrăca la Paşti. Pe aceea o purta un an, fără a o scoate ca să o spele, ci numai iarăşi la Sfintele Paşti lua alta nouă, iar pe cea veche o dăruia la vreun sărac.

    Desfătarea ei era numai pîine şi apă, şi o dată pe zi puţine verdeţuri. Iar slava atît a defăimat-o, încît primea să cureţe ieşitorile, şi cît de puţin nu socotea mărirea numelui său. Deci, neputînd diavolul s-o biruiască pe ea cu lucrul, ca să săvîrşească vreun păcat, semăna în mintea ei neghine, aducîndu-i aminte de desfătarea cea de mai înainte, îndemnînd-o la trupeşti dezmierdări; dar în deşert se muncea neputinciosul, căci ea, ca o cunoscătoare a bîntuirii, mărturisea egumenei asuprirea, şi astfel se izbăvea de ispita diavolului, nevoindu-se ca şi mai înainte.

    Într-o noapte, rugîndu-se lui Dumnezeu după obicei, diavolul s-a închipuit ca un drac negru şi slut şi o certa de departe, înfrico-şînd-o că-i va face rău, slabul şi neputinciosul. El îi zicea fericitei Irina, fălindu-se: "Cu mine intri în război, femeie nenorocită şi vrăjitoare! Aşteaptă puţin ca să cunoşti cine sînt eu şi atunci vei vedea puterea mea cea mare!" Acestea şi multe alte vorbe a zis diavolul, iar ea şi-a făcut Sfînta Cruce şi îndată cel văzut s-a făcut nevăzut. În cealaltă zi, i-au venit mai cumplite gînduri, tulburînd-o foarte tare. Duşmanul i-a dat atîta război, încît a pus-o într-o mare nedumerire.

    De aceea, căzînd la pămînt, se ruga cu lacrimi către Domnul, chemînd în ajutor pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi pe Arhanghelii Mihail şi Gavriil, în al căror nume se zidise biserica acelui sfînt locaş. Ea îi chema în ajutor nu numai pe aceştia, dar şi pe toţi sfinţii, ca s-o izbăvească de diavoleştile bîntuieli şi de necuratele asupriri. Deci, se ruga către Dumnezeu, zicînd: "Întru tot Sfîntă Treime, Atotputernică, cu mijlocirea Preasfintei Născă-toare de Dumnezeu şi cu solirea arhanghelilor Mihail şi Gavriil, a tuturor cereştilor puteri şi a tuturor sfinţilor, ajută roabei Tale şi mă izbăveşte de bîntuirea diavolului".

    Astfel s-a rugat ea multe zile şi multe nopţi, pînă ce i-a venit de sus o strălucire dumnezeiască, care a umbrit sufletul ei şi care a gonit gîndurile cele viclene. Deci, rămînînd nesupărată, mai mult se nevoia şi slujea lui Dumnezeu cu osîrdie. Domnul, văzînd dorul ei cel mare, i-a răsplătit cu bogate daruri, că s-a făcut cu totul vas al alegerii ca marele Pavel şi încăpere a Sfîntului Duh, avînd în sufletul ei pe Hristos. Ea nu mai trăia după trup, ci după duh, trăind Hristos într-însa, făcîndu-se toată luminată, sau mai bine zis luminătoare. A povăţuit multe suflete către lumina adevărului, aducînd la Dumnezeu pe cei vrednici de El. Că se făcuse vestită la toţi, dar mai ales femeilor şi fecioarelor care alergau la dînsa în fiecare zi. Ea le învăţa cu atîta plăcere şi dulceaţă, încît multe s-au lepădat de lume şi au venit în acea sfîntă mînăstire. De atunci nici diavolii n-au mai îndrăznit a se apropia, ci fugeau de dînsa, fiind goniţi ca de foc.

    În vremea aceea se îmbolnăvise egumena şi se adunaseră toate la chilia ei şi plîngeau, căci cunoşteau că îi venise sfîrşitul. Deci, fiind ea îmbunătăţită, toate maicile se întristau de pierderea ei, dar mai mult decît celelalte se tînguia şi plîngea smerita cugetătoare Irina şi toate plîngeau nemîngîiate. Bolnava a zis către dînsele cu blîndeţe: "Nu vă întristaţi pentru mine, că aveţi bună egumenă, mai vrednică decît mine şi mai pricepută, pe sora noastră, Irina; acesteia să vă supuneţi din tot sufletul. Este fiica luminii, mieluşeaua lui Hristos, vasul Sfîntului Duh şi cu hotărîre să nu faceţi altă proestoasă". Poruncind aceasta în ceasul din urmă, a zis către Stăpînul Hristos: "Slavă, Doamne, milei Tale!" Şi şi-a dat sufletul în mîinile sfinţilor îngeri care stăteau de faţă.

    Cuvioasa Irina nu era acolo cînd egumena a zis despre dînsa acele cuvinte. Dar nici monahiile nu i-au spus nimic, ca să nu fugă ca o smerită cugetătoare şi fără slavă deşartă, că toate îi ştiau buna socoteală şi multa smerenie. După ce au îngropat pe egumenă cum se cuvenea, s-au adunat toate în biserică şi s-au rugat să le lumi-neze Domnul, să aleagă pe cea care îi va plăcea împărăţiei Sale. După rugăciune, cele mai bătrîne au poruncit să meargă toate la patriarh, ca el să hotărască pe care i-o va lumina Domnul.

    Pe atunci era patriarh Sfîntul Metodie Mărturisitorul, care suferise multe chinuri de la luptătorii de icoane pentru dreapta credinţă şi purta pe sfinţitul său trup rănile Domnului; care făcea minuni, că avea Duh Sfînt şi cunoştea cele viitoare. Deci, cînd celelalte surori au voit să se ducă, Irina nu voia să le urmeze, punînd fel de fel de pricini şi de împiedicări; dar ele au luat-o cu sila. Ajungînd la patriarh şi închinîndu-se, le-a întrebat: "Pe care din toate aţi ales să fie egumenă?" Ele au răspuns: "Pe nici una, stăpîne sfinte; ci nădăjduim întîi la Dumnezeu, şi al doilea la prea sfinţia ta, care ai Duh Sfînt, să hotărăşti pe care te va lumina darul Lui". Purtătorul de Dumnezeu le-a zis: "Eu ştiu că toate doriţi şi voiţi pe cinstita şi încuviinţata Irina; deci, aveţi socoteală bună şi plăcută înaintea lui Dumnezeu. Fie slavă Domnului, Care mi-a arătat faptele cele îmbunătăţite ale roabei Sale".

    Ele, auzind acelea, s-au minunat şi i s-au închinat, zicîndu-i: "Cu adevărat, Dumnezeu locuieşte în fericitul suflet al preasfinţiei tale, care te luminează şi-ţi arată cele ascunse!" Atunci sfîntul s-a sculat îndată de pe scaun, a luat cădelniţa şi, binecuvîntînd pe Domnul cu cuviincioasă cîntare de laudă, a hirotesit pe Irina diaconiţă a bisericii celei mari, ştiind prin Duhul Sfînt că era curată şi fără prihană; şi apoi a aşezat-o şi egumenă. Deci, învăţînd-o cum să umble, cum să se poarte şi cum să povăţuiască pe surori la păşunea mîntuirii, a liberat în pace pe Irina şi pe celelalte surori. Ele au plecat bucurîndu-se, iar Irina plîngea, socotind, pentru marea ei smerenie, că a luat vrednicia cu nevrednicie. Celelalte se minunau şi o mîngîiau, zicînd: "Stăpînă, nu te întrista pentru această stăpînire, că noi nu vom ieşi din ascultarea ta niciodată, şi-ţi vom ajuta după Dumnezeu, cît vom putea".

    După ce au ajuns la mînăstire, au mulţumit Domnului şi s-au ospătat, apoi au dus-o la chiliile egumenei bucurîndu-se. Ea a încuiat uşa plîngînd, şi, căzînd la pămînt, se ruga cu lacrimi şi zicea: "Stăpîne Doamne, Iisuse Hristoase, Păstorul cel bun, uşa oilor, Povăţuitorul şi Învăţătorul nostru, ajută mie, roabei Tale, şi acestei mici turme a Ta, şi ne izbăveşte de răpirea lupului cel gîndit, că ştii neputinţa noastră. Noi nu avem putere de la noi să săvîrşim bunătatea, fără darul şi ajutorul Tău".

    Ea s-a rugat multă vreme către Domnul. Apoi a întors cuvîntul către sine, zicînd: "Smerită Irino, cunoşti oare sarcina pe care a pus-o Hristos pe umerii tăi? Ţie ţi s-au încredinţat suflete, pentru care Dumnezeu S-a întrupat şi S-a făcut om şi Şi-a vărsat preacuratul şi preascumpul Său Sînge. Deci, dacă are să dea fiecare răspuns şi pentru un cuvînt deşert şi vătămător de suflet, lui Dumnezeu Cuvîntul, în ziua judecăţii, cîte chinuri vei lua tu, care ai luat grija şi purtarea de grijă a atîtor suflete, de se va chinui vreun suflet din neluarea ta aminte, Căruia nu-i este vrednică toată lumea, precum a zis Domnul. Deci, priveghează, posteşte, roagă-te şi ia aminte de astăzi mai mult, să nu se facă greşeala ta pricină de pierzare a vreunei surori. Căci se va împlini cuvîntul care zice:Că, dacă orb pe orb se vor povăţui, amîndoi cad în groapă".

    Deci, ea se nevoia mult, postind şi rugîndu-se multe zile. Apoi, făcea atîtea plecări de genunchi, încît de multe ori petrecea toată noaptea, nedînd trupului nici cît de puţină odihnă, ca Domnul să se milostivească spre multele ei osteneli şi să-i dea pricepere să cîrmuiască păstoria cu plăcerea lui Dumnezeu. Astfel Domnul o înţelepţea după dorinţa ei, cîrmuia pe surori preaminunat şi le învăţa cu atîta înţelepciune, încît covîrşea la vorbă pe dascăli şi pe ritori. Spre încredinţarea acestui lucru, ascultaţi cîteva porunci şi dojeniri ce le spunea.

    "O, surori în Hristos şi cinstite afierosiri ale lui Dumnezeu, ştiţi bine că nu era cu cuviinţă şi cu cale să vă învăţ eu, nevrednica şi necărturăriţa. Dar, fiindcă judecăţile lui Dumnezeu sînt neîncercate şi neînţelese, darul Lui a rînduit să fiu egumenă, eu, proasta roabă a voastră; deci, vă rog să vă supuneţi mie şi să ascultaţi cu-vintele smereniei mele. Căci, dacă nu vom păzi legile şi rînduielile acestui chip care îl purtăm şi nu vom face cîte am făgăduit înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor, nimic nu ne folosim; precum şi credinţa fără de fapte este moartă, după cum am auzit.

    Domnul S-a făgăduit să ne dea, pentru puţina osteneală vremelnică, pe care vom răbda-o aici, împărăţia cerurilor şi viaţă fără de sfîrşit, desfătare nestricăcioasă şi bucurie veşnică. Căci Lui am crezut, precum se cuvenea, şi am lăsat pe cele înveselitoare ale lumii, ca pe nişte lucruri mincinoase şi vremelnice, ca să moştenim pe cele adevărate şi veşnice. Deci, dacă nu vom păzi poruncile Domnului, apoi şi pe cele vremelnice le-am pierdut şi de cele veşnice ne lipsim, ca fecioarele cele nebune, ca nişte nebune şi netrebnice!

    Deci, fiindcă sufletul nu se poate împărţi în două părţi, adică să avem desfătare şi înfrînare, cugetare şi smerenie, nici celelalte fapte bune nu le cîştigăm, dacă nu vom lăsa şi vom urî cu totul greşelile cele potrivnice, pe care să ne ostenim a le goni din sufletul nostru, asemenea şi toată pofta lumească, ca să fie şi cele dinlăuntru ale noastre, ca şi cele din afară. Căci faptele bune ale sufletului sînt cinstite mai întîi, decît cele trupeşti. Postirea şi privegherea şi alte rele pătimiri ale trupului nu ne folosesc la nimic dacă vor lipsi faptele bune ale duhului, adică smerita cugetare, întreaga înţelepciune, dragostea, îndelunga-răbdare, milostenia către săraci şi alte asemenea lucruri bune şi plăcute lui Dumnezeu; iar după acestea să ne ostenim la faptele bune cele trupeşti şi să postim după putere".

    Acestea şi altele asemenea le zicea preaînţeleapta, învăţînd de multe ori cu milostivire de maică pe duhovniceştile sale fiice, care primeau cu osîrdie cuvîntul şi sfatul preaminunat. Cuvioasa, văzînd că făcea rod mult în sufletele lor cu sfătuirile sale, se bucura şi mulţumea Domnului, pe care Îl iubea din tot sufletul ei. Deci, avînd credinţă către Hristos, fără vicleşug, şi către surori dragoste mai presus de măsură, a îndrăznit de a cerut un dar mare şi mai presus de fire, adică s-o învrednicească darului de a vedea mai înainte şi a cunoaşte cu adeverire greşelile cele ascunse ale tuturor surorilor. Aceasta nu pentru lauda omenească, ci ca să le îndrepteze şi să nu se chinuiască.

    De aceea şi Domnul, văzînd că scopul ei era bun, a ascultat-o şi i-a trimis din cer un înger purtător de lumină, care a venit la dînsa în haine albe, fulgerînd. Cînd l-a văzut, nu s-a tulburat, nici nu s-a înfricoşat deloc de preaslăvirea chipului, ci mai vîrtos s-a bucurat. Iar îngerul a întîmpinat-o, zicînd: "Bucură-te, roaba Domnului preacredincioasă şi adevărată. Domnul m-a trimis spre slujba ta, după cererea ce i-ai făcut, pentru cei ce vor a se mîntui prin tine. Mi-a poruncit să stau lîngă tine totdeauna şi să-ţi descopăr luminos cele ascunse în fiecare zi". Zicînd acestea, îngerul s-a făcut nevăzut; iar cuvioasa a căzut la pămînt, mulţumind Domnului cu veselie. De atunci îngerul n-a lipsit de la dînsa, ci i se arăta în fiecare zi, - o, îndrăznire minunată a cuvioasei către Domnul, vorbind ca un prieten cu prietenul său. El îi descoperea lucrurile cele ascunse ale fiecăruia, nu numai ale acelor călugăriţe, ci şi ale celorlalţi oameni care veneau s-o vadă şi să audă cuvintele ei cele de aur.

    Deci, dacă ar fi văzut pe cineva că a făcut vreun lucru nele-giuit, îl învăţa şi îi spunea despre munca cea veşnică, în care se osîndesc cei nepocăiţi şi mai vîrtos cîţi cad în cutare păcat, sau femeie, sau monahie, spunînd astfel păcatul în care era căzut cel ce vorbea cu dînsa. Dar nu mustra pe om la arătare, ca să nu-l ruşineze către ceilalţi, ci în mod iscusit îl aducea la pocăinţă. Se ruga de seara pînă la vremea Utreniei şi după Utrenie dormea puţin pînă în zori. Apoi se ducea în biserică şi chema pe surori una cîte una la mărturisire. Cînd se întîmpla vreo una de nu mărturisea păcatul său, i-l spunea cuvioasa cum o sfătuia îngerul mai înainte. De aceea, toate i se cucereau ca unei sfinte şi mai presus de om. Deci, a ieşit vestea despre ea în toată cetatea, şi fiecare alerga să vadă faţa ei cea cinstită şi vrednică de cucernicie.

    Acolo se adunau în fiecare zi boieri, funcţionari, femei, fecioa-re, tineri şi bătrîni, şi îi învăţa preaînţeleapta cu atîta pricepere şi umilinţă, încît se pocăiau de păcatele lor şi se mîntuiau; şi aşa pretutindeni se auzea numele minunatei Irina. Ea nu lipsea nicioda-tă de la rugăciune şi mulţumire către Domnul. Odată, diavolii s-au supărat asupra ei şi într-o noapte s-au adunat în chilia ei, unde se ruga stînd drept, cu mîinile ridicate în sus. Ei strigau cu glas tulburat şi urît, încercînd prea viclenii s-o oprească de la rugăciune, dar n-au putut.

    Unul din ei, mai obraznic decît ceilalţi, s-a dus mai aproape şi-şi bătea joc de dînsa ca o maimuţă, zicînd: "Irino de lemn, pe care te ţin picioare de lemn, pînă cînd vei necăji neamul nostru? Pînă cînd ne vei arde cu rugăciunile tale şi ne vei face atîta întristare şi răutate?" Asemenea şi ceilalţi se arătau că se tînguiau de primejdia lor şi se băteau. Dar cuvioasa stătea fără de frică la locul său şi nu se clintea deloc.

    Atunci acel neruşinos diavol a aprins lumînare din candelă şi i-a ars acoperămîntul sfintei şi culionul, apoi, ajungînd focul pînă jos, i-a ars nu numai hainele, ci şi multe părţi ale trupul ei, adică umerii, pieptul şi spinarea. Şi cîte puţin ar fi ars tot trupul ei, dacă nu ar fi alergat o soră, care se întîmplase de se ruga şi ea aseme-nea în chilia sa. Aceea, cum a simţit miros de carne şi de haine, a alergat la chilia sfintei şi a văzut-o arzînd, şi din locul său nu se clintea, ci stătea nemişcată ca un stîlp.

    Deci, a stins îndată văpaia şi a mişcat pe sfînta puţin, care, tîrziu pogorînd mîinile, a zis: "De ce mi-ai pricinuit atîta răutate, fiica mea, şi m-ai lipsit de atîtea bunătăţi? Nu mi se cade cele ale oamenilor, ci cele ale lui Dumnezeu. Pînă în ceasul acesta stătea înaintea mea un sfînt înger şi-mi împletea o cunună din tot felul de flori, atît de mirositoare şi minunate, încît unele niciodată nu s-au arătat ca acestea, şi cînd îşi întindea mîna ca să pună pe capul meu cununa cea de mult preţ şi frumoasă, ai venit tu şi ai purtat grijă de mine cu socoteală bună; însă mai rea decît socoteala cea rea, pentru care văzîndu-te îngerul a fugit şi mi-a dat această întristare şi pagubă neasemănată".

    Auzind ea aceasta, a plîns, şi cum desprindea bucăţile de haine, care erau jumătate arse şi lipite de carnea ei, ieşea atîta miros, încît covîrşea toate mirurile şi aromatele cele scumpe. Mirosul acela a umplut toată biserica şi toţi cîţi au mirosit se minunau. Dar, deoarece cuvioasa nu mai avea altă haină, uceniţa i-a adus una cu care a îmbrăcat-o. După cîteva zile, Doctorul sufle-telor şi al trupurilor i-a vindecat rănile ce i se făcuseră, crescîndu-i şi darul proorociei.

    Venind odată un famen al surorii sale, care era femeia chesa-rului Vardei, l-a chemat sfînta în taină şi i-a zis: "Chirile, spune surorii mele să-şi gătească lucrurile; pentru că în curînd îi va muri bărbatul, de bîntuirea împăratului Mihail, iar după cîtva timp şi împăratul va fi bîntuit de alţii; ca astfel să-şi piardă viaţa şi împă-răţia pe dreptate, pentru necuviincioasele lui fapte. Să vă păziţi însă de a spune aceasta cuiva şi nici cineva din rudeniile noastre să nu îndrăznească a se împotrivi împăratului ce va să fie şi să nu-l oprească cît de puţin, căci, deşi este pricinuitor de ucideri, Dumnezeu l-a iubit ca pe un dreptcredincios şi a binevoit întru el. Drept aceea, nu se va folosi vrăjmaşul de dînsul.

    Auzind aceasta sora cuvioasei, s-a biruit de dragostea bărba-tului său şi i le-a arătat. Dar el, ca un mîndru şi nepriceput, n-a înţeles şi nici n-a alergat către Domnul cu lacrimi, ca să ceară milă; ci a rămas fără grijă, vrînd numai să ştie numele celui ce are să împărăţească. De multe ori a trimis vestitori la cuvioasa ca să i-l arate, dar nu a voit, pînă ce l-a ucis oastea după cîteva zile. Asemenea şi împăratul Mihail, fiind tăiat, şi-a lepădat viaţa. După el a împărăţit Vasile Machedon. Acestea ajung spre a arăta darul cel proorocesc al Cuvioasei Irina. Deci, să venim la celelalte minuni ale ei.

    O femeie frumoasă şi de neam bun din cetatea cuvioasei, adică din Capadochia, era logodită cu un bărbat; dar, schimbîn-du-şi scopul, nu l-a mai voit şi, ca să nu o mai supere gîndul, a fugit de acolo şi s-a călugărit în mînăstirea sfintei. Diavolul i-a zavistuit şi i-a înfierbîntat logodnicul cu multă dragoste spre dînsa; dar, neputînd s-o scoată din mînăstire, s-a îmbrăcat cu atît de rea dragoste, încît, ascultînd un fermecător, slujitor preaiscusit al diavolului, i-a făgăduit mulţi bani dacă prin farmece va aduce pe acea femeie la voia lui, ca să-l ia de bărbat.

    Deci, fermecătorul făcîndu-şi meşteşugul în Capadochia, femeia şi-a ieşit din minte şi înconjura toată mînăstirea răcnind şi strigînd numele logodnicului său. Ea se jura cu înfricoşate jurăminte că, dacă nu-i vor deschide uşa să se ducă să-l afle, se va sugruma. Auzind Cuvioasa Irina aceasta, plîngea şi, bătîndu-se peste obraz, zicea: "Vai mie, ticăloasa, pentru că din negrija păstorilor, răpesc lupii oile! Dar în deşert te osteneşti, vicleanule diavol, că Hristos nu te va lăsa să înghiţi pe mieluşeaua Lui". Atunci a adunat toată obştea şi, învăţîndu-le să se păzească mai dinainte de vicleşugul diavolului, le-a sfătuit să postească toată săptămîna, rugîndu-se către Dumnezeu pentru acea soră, şi toate să facă cîte o mie de metanii pe zi. Astfel se ruga fiecare în chilia sa.

    A treia zi, sfînta vede acolo unde se ruga la miezul nopţii, pe marele Vasile, care îi zice: "Pentru ce ne prihăneşti, Irino? Oare fiindcă lăsăm de se fac în patria noastră urîciuni şi necuviinţe? Cînd se va lumina de ziuă, să iei pe uceniţa ta cea bolnavă şi să o duci la biserica Vlaherna. Acolo va veni să o vindece Maica Stăpînului nostru Hristos, care are putere!" Zicînd sfîntul aceasta, s-a făcut nevăzut. Luînd sfînta pe aceea ce pătimea, împreună cu alte două surori mai alese şi, ducîndu-se la numita biserică a Vlahernei, s-au rugat toată ziua cu lacrimi. Iar la miezul nopţii au adormit de osteneală. Sfînta a văzut în vis popor mult, care bătea drumurile cu haine aurite şi luminoase, stropind flori mirositoare şi tămîind. Deci, sfînta i-a întrebat pe ei pentru ce fac acea pregă-tire. Iar ei au zis: "Vine Maica lui Dumnezeu; deci, pregăteşte-te a i te închina". Atunci a venit şi împărăteasa tuturor, urmîndu-i mulţime nenumărată de purtători de lumină, iar dumnezeiasca şi cinstita ei faţă scotea atîta strălucire, încît omul nu putea să o vadă.

    După ce Stăpîna a văzut pe toţi bolnavii, a venit şi la uceniţa Irinei. Atunci ea, înfricoşată şi cutremurată, a căzut la curatele picioare ale Preasfintei Stăpîne şi a auzit cum a strigat Preasfînta Născătoare de Dumnezeu pe marele Vasile, şi l-a întrebat de Irina, ce-i trebuie; iar el a spus toată pricina precum este mai sus. Atunci Stăpîna iarăşi a zis: "Chemaţi pe Anastasia!" Cînd a venit, a zis către dînsa: "Duceţi-vă cu Vasile în Cezareea, cercetaţi cu sîrgu-inţă, ca să vindecaţi această fiică, că Fiul şi Dumnezeul meu vouă v-a dăruit darul acesta". Atunci Anastasia şi cu Vasile, închinîn-du-se Născătoarei de Dumnezeu, s-au dus să săvîrşească cele poruncite. Apoi s-a făcut un glas către Cuvioasa Irina, zicîndu-i: "Du-te la mînăstirea ta, şi acolo se va vindeca!"

    Deşteptîndu-se, a spus vedenia celorlalte, şi apoi au plecat bucurîndu-se. Era Vineri şi la ceasul Vecerniei s-au adunat toate în biserică. Spunîndu-le cuvioasa vedenia sa, a poruncit ca toate să ridice mîinile şi ochii spre cer şi cu lacrimi să grăiască din toată inima: "Doamne miluieşte". Deci, după cîtva timp, cînd s-a udat toată faţa bisericii de lacrimi, s-a arătat în văzduh, - o, minunile Tale, Hristoase, Împărate Atotputernice - marea Muceniţă Anastasia şi marele Vasile. Atunci s-a auzit un glas, zicînd: "Irino, întinde mîinile tale şi primeşte acestea, şi nu ne mai prihăni pe nedreptate".

    Sfînta, întinzînd sfintele sale mîini, a primit din văzduh o legătură care cîntărea trei litre. Dezlegînd-o a aflat într-însa fel de fel de farmece şi lucruri rele, aţă, păr, plumb, noduri şi multe lucruri diavoleşti. Erau mai ales doi idoli mici de plumb, unul în asemănarea bărbatului, iar celălalt în al monahiei, şi astfel erau lipiţi unul de altul, ca şi cum păcătuiau. Monahiile s-au minunat şi au petrecut toată noaptea mulţumind împărătesei celei Atotputernice. De dimineaţă sfînta a trimis la Vlaherna două monahii, împreună cu ceea ce pătimea şi împreună cu lucrurile cele rele care s-au zis mai sus, adică, cu untdelemn şi cu prescuri ca preotul să slujească Sfînta Liturghie.

    După Sfînta Liturghie a miruit pe bolnavă cu unt-de-lemn din candelă, apoi a pus farmecele pe jăratec, care, arzînd, s-au dezlegat şi nevăzutele legături ale monahiei, şi aşa şi-a venit în minte, slăvind pe Dumnezeu, Care a izbăvit-o. Cînd idolii s-au topit desăvîrşit, ieşeau nişte glasuri foarte mari de pe jăratec, precum răcnesc porcii cînd îi înjunghie; iar cei de afară, văzînd şi auzind acestea, au fugit cutremuraţi, slăvind pe Dumnezeu, Care face nişte lucruri slăvite ca acestea. După aceasta, monahiile s-au întors în mînăstire, povestind către celelalte şi aceste minuni de pe urmă.

    Cînd smerita cugetătoare Irina vedea pe alţii că i se cuce-reau ei pentru sfintele sale fapte, atît se osîndea pe sine, încît nu lipseau niciodată lacrimile din ochii ei, dar mai ales la Sfînta Liturghie, cînd preotul aducea jertfa cea fără de sînge. Socotind ea, cum că Dumnezeu, Cel nevăzut şi fără de moarte, a primit a se face om şi a se răstigni pentru dragostea noastră şi a pregătit aceste dumnezeieşti Taine ca să ne împărtăşim cu Dînsul, atît se umplea de bucurie, încît nu putea să-şi ţină plînsul; deci, îşi acoperea faţa ca să nu o vadă celelalte şi plîngea, ca şi cum ar fi fost un tîlhar sau un făcător de rele, care a făcut toate nelegiuirile.

    Ea petrecea nevoindu-se ca şi mai înainte şi de multe ori se ruga o zi şi o noapte necurmat, altădată două, trei zile şi chiar o săptămînă întreagă. Cînd ea voia să-şi lase mîinile în jos nu putea, că, de mult ce le ţinea în sus, se înţepeneau din umeri şi din coate; de aceea chema pe cîte o soră de-i ajuta; şi, cînd le cobora, încheieturile trosneau atît de tare, încît sunetul se auzea de departe. În Sfîntul şi Marele Post dînsa nu mînca pîine, nici altă mîncare pînă la Sfintele Paşti, decît numai puţine verdeţuri şi acelea o dată pe săptămînă şi bea puţină apă. De aceea, de multa ei înfrînare, rămăsese numai pielea şi oasele. La stăpîneştile praznice priveghea toată noaptea şi nu dormea nicidecum, ci numai se ruga şi cînta. Ea de multe ori ieşea în ogradă la miezul nopţii şi acolo se ruga cu multă umilinţă, că, văzînd stelele, frumuseţea cerului şi mărimea lui, se bucura, slăvind pe Ziditorul, Care le-a făcut cu atîta înţelepciune.

    După dumnezeiasca rînduială, ca să nu rămînă nemărturisită o minune mare, care de multe ori se făcea în ogradă, s-a întîmplat că o soră a ieşit încetinel într-o noapte din chilia sa şi a văzut pe sfînta că se ruga, fără însă a i se atinge picioarele de pămînt, ci stătea în văzduh înălţată ca la doi coţi; iar lîngă dînsa doi chipa-roşi foarte înalţi, care îşi plecau vîrfurile către ea şi stăteau aşa - o, preaslăvită minune -, cîtă vreme se ruga sfînta!

    După ce îşi săvîrşea rugăciunea, se ducea la amîndoi şi, atingîndu-se de vîrfurile lor, îi binecuvînta cruciş, şi atunci ei, înălţîndu-se, iarăşi se întorceau la starea lor. Văzînd monahia o minunată vedenie ca aceasta, s-a înfricoşat şi tremura, socotind nălucire cele văzute, de vreme ce trecuseră trei ceasuri de cînd o văzuse. De aceea, ca să se încredinţeze, a alergat la chilia sfintei şi, văzînd că este adevărat, s-a încredinţat că n-a văzut nălucire, ci adevărată minune; însă atunci s-a temut, dar nimănui n-a arătat.

    După cîteva zile, monahiile au văzut în vîrfurile acelor chiparoşi două basmale spînzurate, pe care, spre slava lui Dumnezeu, fericita Irina le spînzurase, fiindcă de multe ori îşi plecau vîrfurile, închinîndu-i-se. Deci, se întrebau una pe alta, cînd şi cum a putut ea să se suie la atîta înălţime ca să lege basmalele acolo. Atunci monahia care a văzut minunea a povestit celorlalte, care s-au înfricoşat şi au lăcrimat de bucuria lor, şi au certat-o că nu le-a deşteptat şi pe dînsele să vadă o minune ca aceea. Sfînta, înştiinţîndu-se că numita monahie a descoperit-o, s-a tulburat şi a canonisit-o, zicînd: "Dacă m-ai fi văzut păcătuind ca un om, ai fi arătat şi păcatul meu?" Atunci ea a căzut înfricoşată la pămînt, cerînd iertare. Iar sfînta a zis cu grea certare către dînsa şi către celelalte, ca să nu mai îndrăznească altădată vreuna din ele să arate cuiva vreo minune, cîtă vreme va trăi sfînta în această lume. Deci, ea săvîrşind multe asemenea semne, nimeni nu le arăta, temîndu-se de certare.

    În prima zi a lunii ianuarie, dînsa avea obicei să prăznuiască pe marele Vasile, pentru că îl avea pe el spre mare evlavie, ca pe unul ce era dintr-o patrie cu ea. Într-acea zi, la a patra strajă a nopţii, a venit un glas nevăzut, zicînd către sfînta: "Primeşte pe corăbierul care îţi aduce astăzi poame şi, bucurîndu-te, mănîncă-le, că sufletul tău se va veseli!" Deci, cînd cînta Utrenia, a trimis două monahii, zicînd: "Duceţi-vă la poartă şi băgaţi înăuntru pe corăbierul care se află afară". Deci, venind omul acela la cuvioasa, s-au închinat unul altuia şi, rugîndu-se, au stat. Apoi l-a întrebat cum a venit acolo şi el a zis către dînsa: "Doamna mea, eu sînt corăbier din insula Patmosului şi am plecat cu corabia să vin aici în Constantinopol pentru oarecare trebuinţă a mea.

    Ajungînd lîngă marginea insulei noastre, am văzut la pămînt om bătrîn şi frumos, cu chip dumnezeiesc; acela ne-a strigat să-l aşteptăm, dar noi, neputînd sta, fiind străini şi aproape de pămînt şi vîntul fiind bun, am plecat. De aceea omul acela a strigat şi mai tare, poruncind să stea corabia. Atunci îndată, o, minune! Corabia a stat pînă ce bătrînul acela a venit, umblînd peste valuri şi ajungînd la corabie, a scos trei mere din sînul său şi mi le-a dat mie, zicîndu-mi: "Cum vei ajunge în cetatea împărătească, să le dai patriarhului şi spune-i că ţi le-a trimis din Rai Atotbunul Dumnezeu şi robul Lui, Ioan!"

    Apoi, scoţînd alte trei mere din sîn, asemenea mi-a zis: "Acestea să le dai egumenei Hrisovalantului, cea cu numele Irina, şi spune-i ei: "Mănîncă din acestea, pe care sufletul tău le-a poftit, că acum vin din rai şi ţi le-am adus!" Aşa zicînd, a binecuvîntat pe Dumnezeu şi pe mine, şi îndată corabia a plecat, iar el s-a făcut nevăzut. Deci, am luat cele trei mere şi le-am dat patriarhului, iar pe acestea le-am adus sfinţiei tale". Acestea auzindu-le cuvioasa, a lăcrimat cu bucurie şi multe mulţumiri a dat Sfîntului Ioan, iubitul ucenic şi apostol al lui Hristos.

    Atunci corăbierul a scos merele dintr-o basma de mătase ţesută cu aur, şi care le avea păzite cu cinste ca pe nişte lucruri dumnezeieşti, şi i le-a dat cuvioasei cu multă evlavie. Merele acestea covîrşeau merele cele pămînteşti şi vremelnice prin aceste daruri; adică cu podoaba sau frumuseţea, cu mirosul şi cu mărimea, încît era vedere de mirare. Acesta nu este lucru necrezut, pentru că erau din Rai. Deci, corăbierul acela, luînd binecuvîntare şi iertare de la sfînta, s-a dus. Iar ea a postit o săptămînă, mulţumind Domnului de darul ce i l-a trimis. Apoi, întru slava Lui, a început a mînca dintr-un măr, în fiecare zi cîte o bucăţică, fără a gusta pîine, verdeţuri sau orice altă mîncare, nici măcar apă nu bea, pînă la patruzeci de zile.

    Atîta miros ieşea din gura ei în vremea cînd mînca, încît se umpleau de miros toate surorile şi întreaga mînăstire, ca şi cum ar fi făcut în fiecare zi miruri şi aromate de mult preţ; deci, tot văzduhul se umplea de această minunată veselie a Raiului. După aceasta, cînd a venit Sfînta şi Marea Joi, a poruncit tuturor surorilor să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine, iar după împărtăşire a tăiat al doilea măr în bucăţi şi a dat fiecăreia cîte o bucăţică de au mîncat, însă ele nu ştiau ce este, numai mirosul şi dulceaţa o simţeau în gură şi se minunau; deci, simţeau mai ales în sufletul lor cînd mîncau, multă veselie şi bucurie. Pe celălalt măr l-a păstrat cu pază şi multă cinste, şi în fiecare zi îl mirosea spre îndulcirea şi veselia sufletului ei.

    După multe alte minuni ce a făcut această cuvioasă, a scos de la moarte nedreaptă pe o rudenie a sa, care, fiind pîrîtă la împă-rat de nişte oameni răi, a fost închisă şi hotărîtă spre moarte. Atunci cuvioasa, arătîndu-se împăratului în vis, l-a îngrozit pe el, că de nu va elibera pe cel închis şi hotărît spre moarte fără de vină, va porni spre izbîndă asupra lui pe Împăratul ceresc. Deci, arătîndu-se mai întîi în vis, apoi şi la arătare, l-a făcut de l-a eliberat. Voind el să intre în mănăstire şi să vadă pe cuvioasa, a fost oprit de dînsa prin scrisoare, pentru multa ei smerenie.

    Un om oarecare, prieten al ei şi cunoscut bun, cucernic şi iubitor de Hristos, cu numele Hristofor, venea de multe ori în mănăstire, unde ea îl primea cu dragoste şi vorbeau împreună, ştiind că era îmbunătăţit. Venind într-o zi şi vorbind multă vreme, cînd voia să meargă, i-a făcut metanie după obicei, cerîndu-şi iertare, dar sfînta i-a zis lui: "Mergi, fiule, Domnul să odihnească sufletul tău cu drepţii". Acestea auzindu-le el, a rămas înmărmurit şi întristat, căci, ca un înţelept ce era, a înţeles că nu zicea sfînta acestea fără de vreo înţelegere. Ea, văzîndu-l tulburat, s-a prefăcut că mintea ei era îndreptată la altceva cînd a grăit acestea, apoi mîngîindu-l din destul, l-a trimis la casa sa; deci, el s-a dus fără să aibă cît de puţin vreun semn de boală. Ajungînd la casa sa, a mîncat bine, şi în vremea Vecerniei a căzut jos şi şi-a dat sufletul fără de veste. Aceasta nimeni altul nu o ştia, decît numai Sfînta Irina, că pentru aceasta îi zisese lui cuvintele cele mai dinainte.

    Deci, una dintre surori, care se întîmplase acolo cînd cuvioa-sa grăise aceste cuvinte, o ţinea de rău, zicînd: "Pentru ce, doamna mea, ai zis cuvîntul acela lui Hristofor, de s-a dus întristat?" Sfînta i-a răspuns: "Să nu socoteşti că am zis aşa degeaba şi la întîm-plare. Dar pentru că vedeam un tînăr strălucit care sta dinapoia lui, ţinînd în mînă o seceră ascuţită şi pe alţi oarecare în jurul lui, numărîndu-i anii pe degete, acela a hotărît că ziua lui cea de pe urmă este ziua de astăzi. De nu crezi, cheamă pe roaba Evtihia şi trimite-o să se ducă în casa lui, să vadă că într-adevăr a murit". Deci, trimiţînd-o pe aceea, l-a găsit mort. De aceea toate s-au minunat şi au slăvit pe Dumnezeu că le-a învrednicit a avea o învăţătoare ca aceea şi de atunci luau aminte mai mult la cuvintele ei. Cînd zicea cuiva: "Dumnezeu să-l odihnească", se ştia că în acea zi se va sfîrşi.

    Dar de vreme ce şi ea era om, trebuia să-şi îndeplinească datoria sa, pe care i-a arătat-o acel înger, zicîndu-i: "Să ştii că în anul viitor, în 28 de zile ale acestei luni, după ce vei prăznui pe marele Mucenic Pantelimon, vei veni să stai înaintea Scaunului dumnezeirii". Atunci era în ziua de 13 iulie şi se prăznuia în mînăstirea sfintei înnoirea hramului arhanghelului, căci în aceeaşi zi a zidit biserica şi a sfinţit-o. Deci, în celălalt an, cînd a serbat această prăznuire şi a Sfîntului Pantelimon, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, postind după rînduială mai întîi o săptămînă. După aceea s-a rugat mult, fără a gusta ceva, ci numai minunatul acel măr, pe care i-l trimisese din Rai iubitul ucenic al Stăpînului Hristos, împreună cu celelalte două - după cum am zis mai sus -, numai pe acela l-a mîncat pentru slava lui Dumnezeu, cînd a cunoscut că i-a venit vremea să se ducă către doritul său Mire. Ea n-a voit să-l mănînce mai înainte, numai ca să-l aibă în această petrecere pe pămînt spre mîngîiere de toate supărările care i s-ar fi întîmplat, ca oricărui om, sau vreo întristare şi nemulţumire de la surori.

    Cînd i se întîmpla ceva, îl lua în mîinile sale, şi de nemăsu-ratul lui miros se pierdea toată întristarea şi se prefăcea multa ei întristare şi mîhnire în bucurie şi veselie. Ea se bucura, aducîndu-şi aminte ce fel de îndulcire avea să moştenească în cereasca îm-părăţie. Deci, atunci cînd a mîncat acel măr, toată mînăstirea s-a umplut de un miros minunat; iar cuvioasa, după mîncarea acelui măr, a venit întru frică, temîndu-se de moarte şi, căutînd spre cer, plîngea. Monahiile, neştiind pricina mîhnirii ei, plîngeau şi ele şi o întrebau de ce se amărăşte.

    Dar ea le-a răspuns: "Fiicele mele preaiubite, astăzi mă duc din această lume şi nu mă veţi mai vedea, pentru că a venit ceasul să mă duc la viaţa cea veşnică; deci, să puneţi egumenă pe ucenica mea, Maria, că Dumnezeu a ales-o şi vă va cîrmui cu dumnezeiască plăcere. Să vă sîrguiţi a umbla pe calea cea strîmtă şi greoaie, ca să aflaţi lărgime în Rai. Urîţi lumea şi cele dintr-însa, pentru că toate acestea sînt vremelnice şi deşarte. Urîţi sufletele voastre, ca să le dobîndiţi, după dumnezeiască poruncă. Pe scurt, să nu faceţi cît de puţin voia trupului, ci a lui Dumnezeu, pentru că numai Acela poate să vă ajute în ceasul judecăţii".

    Acestea şi alte cuvinte folositoare de suflet zicînd ea în cea-sul cel mai de pe urmă, şi-a ridicat mîinile şi ochii spre cer şi se ruga către Domnul, zicînd: "Stăpîne Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Păstorule cel Bun, care ne-ai izbăvit pe noi cu Preasfîntul şi de mult preţ Sîngele Tău, în mîinile Tale cele sfinte dau această păstorie. Acoper-o cu acoperămîntul mîini-lor Tale şi păzeşte-o pe dînsa de supărările şi ispitele diavolului, că Tu eşti sfinţirea şi izbăvirea noastră şi Ţie mulţumire înălţăm şi Te preamărim pe Tine totdeauna!"

    Astfel rugîndu-se ea, a stat şi a început a zîmbi, văzînd pe sfinţii îngeri că se bucură. Atunci îndată faţa ei a strălucit ca soarele şi după aceea îndată şi-a închis ochii ca şi cum ar fi dormit. Astfel şi-a dat Domnului sfinţitul ei suflet, trăind o sută şi trei ani. Însă cu toate bătrîneţile, întru nimic nu se stricase frumuseţea ei, ci se arăta ca o tînără frumoasă, sau pentru darul fecioriei, că n-a cunoscut lumea împodobită şi preaîncuviinţată sau că avea deosebit darul lui Dumnezeu, ca să rămînă pînă în sfîrşit la dînsa acea frumuseţe şi podoabă a trupului, ca să mărturisească frumuseţea sufletului, precum se învrednicise şi de alte daruri de la cerescul său Mire.

    Deci, s-a făcut de către surori plîns şi bocet şi toate se tîngu-iau după cuviinţă de lipsa unei maici ca aceasta, dar nu numai ele ci şi întreaga cetate a Constantinopolului s-a adunat, şi mai ales femeile şi tot neamul de orice vîrstă, toţi alergau împreună, cîţi au auzit de sfînta ei moarte, ca să sărute spre sfinţire sfintele şi cinstitele ei moaşte. Acolo s-a adunat atîta mulţime de bărbaţi şi femei, încît nu-i încăpea mînăstirea; de aceea n-au putut s-o îngroape pînă ce nu a înnoptat, şi atunci cu sila au săvîrşit cele obişnuite îngropării, după rînduiala Sfintei Biserici. Deci, Cuvioasa Irina avea miruri preamirositoare, aromate de mult preţ şi tămîieri, care le aduseseră arhiereii, după obicei, însă atîta mireasmă ieşea din cinstitele şi prealăudatele ei moaşte, încît covîrşea cu neasemă-nare toate aromatele şi tămîierile cele pămînteşti.

    După ce au prohodit-o, au pus-o într-o raclă pregătită mai di-nainte, pînă ce i-au zidit mormînt nou în biserica Sfîntul Teodor, care era lîngă mînăstirea Arhanghelului. Acolo au îngropat-o pe cea asemenea cu mucenicul. Din mormîntul ei ieşea în fiecare zi minunată mireasmă, mărturisind îndrăznirea cuvioasei cea către Domnul. Acel boier şi rudenie a sfintei, pe care îl izbăvise de la moarte, precum am spus mai sus, aducîndu-şi aminte de acea mare facere de bine, prăznuia în fiecare an cu mulţumire şi îmbelşugare pomenirea sfintei. Dar nu numai acesta a dobîndit facere de bine de la Cuvioasa Irina, ci şi oricare ar fi chemat-o cu credinţă, îi împlinea cererile cele de folos.

    Pînă astăzi face minuni cu mulţi din cei ce au nevoie şi mai ales cu cei nedreptăţiţi, care o cheamă în ajutor. Cuvioasa Irina luminează pe judecători de fac judecată dreaptă şi cel nedreptăţit îşi ia dreptate. Asemenea lucrează şi cu cei ce au vrajbă şi ură între ei şi o strică, sfînta cea de un nume cu pacea care covîrşeşte toată mintea - Irina zic, cea cu numele înveselitor.

    Ea mijloceşte cu o negrăită putere dumnezeiască între cîţi se află pomenire de rău şi ură din lucrarea diavolului şi le înmoaie ini-mile lor, le face dragoste şi pace, lucrînd împreună dumnezeiescul dar. Acest dar dăruieşte Cuvioasa Irina celui ce o cheamă cu evla-vie, ca să împace sminteala, ca să calce pe urîtorul binelui şi să se mărească Domnul Cel întru tot bun, Căruia I se cuvine cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.