Dintre aceştia patru, cuviosul Ioan a cunoscut pe Limneu, care sihăstrea în muntele ce este aproape de satul Targala şi a fost vreme îndelungată ucenic al acestuia. Mai târziu, ducându-se pe o culme de munte foarte rece (căci se afla spre partea crivăţului), a petrecut acolo douăzeci şi cinci de ani, fără de acoperământ. Hrana lui era pâinea şi sarea, iar haina o avea din păr de capră. Trupul îi era înfăşurat cu grele lanţuri, de care fiind îngreunat, şi ars fiind de razele soarelui, n-a voit niciodată să primească mângâierea pe care ar fi putut-o da vreo umbrire pătimirii sale. Pentru aceasta şi migdalul pe care-l sădise un prieten al lui, lângă locul unde stătea şi care cu vremea se făcuse copac şi da multă umbră a poruncit de s-a tăiat, ca să nu aibă nici o mângâiere de umbră. În asemenea chip cuviosul Ioan nevoindu-se, s-a mutat către Domnul.

Tot astfel fericitul Moise, urmând vieţii pomenitului cuvios Ioan, s-a dus pe un vârf de munte, ce se afla deasupra satului numit Rama, şi acolo se nevoia cu sihăstreşti osteneli. Iar fericitul Antioh, deşi era bătrân cu vârsta, cu mari nevoinţe se ostenea. În sfârşit de trei ori fericitul Antonin, bătrân fiind, totuşi şi-a făcut un mic ocol într-un loc prea pustiu, şi se nevoia acolo asemenea cu cei tineri; căci avea aceeaşi hrană cu cei tineri, adică pâine şi sare; întrebuinţând aceeaşi băutură, adică apă, aceeaşi haină de păr şi aceleaşi privegheri şi rugăciuni, ca şi cei tineri. Şi ca să grăim pe scurt, aceşti patru cuvioşi se aflau pururea întru osteneli toată ziua şi toată noaptea, şi n-au împuţinat răbdarea şi bărbăţia lor, nici îndelungata vreme a sihăstriei, nici bătrâneţile, nici neputinţa firii; căci aveau în inima lor dumnezeiască dragoste şi osârdie ca să se ostenească şi să se nevoiască pentru Dumnezeu. Cu asemenea nevoinţe petrecându-şi viaţa, în pace şi-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu.