Sfântul Montanus este cel dintâi preot din neamul nostru al cărui nume s-a păstrat până la noi. Despre viaţa sa nu ştim nimic, însă cununa muceniciei cu care Dumnezeu l-a încununat pe dânsul şi pe soţia sa grăieşte singură despre viaţa lor cea bineplăcută Domnului, evlavia, smerenia, iubirea de aproapele şi tăria credinţei în care au petrecut neclintit în vremuri tulburi.
Adus în faţa guvernatorului spre a fi înduplecat să aducă jertfă zeilor, sfântul Montanus răspunse cu tărie:
– Eu am primit învăţătura să îndur mai bine chinurile decât, lepădându-mă de Dumnezeu, să aduc jertfă demonilor.
Guvernatorul, văzându-i neclintirea, porunci să fie adusă la judecată şi soţia sfântului mucenic, Maxima, care arătă aceeaşi tărie a credinţei.
Mâniat peste măsură, acesta porunci ca celor doi sfinţi să li se lege de gât câte o piatră şi să fie aruncaţi în râul Sava, de unde creştinii mai apoi le luară trupurile în taină cu adâncă evlavie îngropându-le după rânduială. De atunci pururea înalţă rugăciuni către Domnul pentru neamul lor, săvârşind minuni celor ce li se roagă cu credinţă.
Veniţi acum, o, iubitorilor de prăznuire, să lăudăm pe Părintele îndurărilor, care a privit cu dragoste spre Sfânta noastră Biserică. Căci prin roua Duhului Său au răsărit şi aici pomii cei ce rodesc spre viaţa veşnică şi împodobesc grădina raiului, sfinţii pe care i-a ales neamul nostru. Şi cu smerenie să-L rugăm ca, pentru rugăciunile lor să reverse din darurile Sale cele bogate, întărindu-ne în dreapta credinţă, spre rodirea faptelor bune. (cântare din Vecernia prăznuirii Sfinţilor români)
Din roadele evlaviei vrednice de laudă pentru sfinţii neamului nostru românesc: