Sfântul Panhariu s-a născut în locul numit Villach, din Germania [Austria, astăzi]. El a fost un ofiţer de rang înalt la curtea lui Diocleţian şi Maximian. Iniţial el nu a crezut în Hristos, dar mai pe urmă, la sfaturile mamei şi surorii lui, el s-a întors la credinţa în Hristos şi a luat mucenicia pentru aceasta la anul 302 de la Întruparea Mântuitorului pe pămînt.

***

Cand imparateau Diocletian si Maximian in Roma cea veche, toata lumea era plina de inselaciunea idoleasca si tot cel ce se marturisea crestin, se lipsea nu numai de toata averea sa, ci, inca, si de viata, dupa ce, mai intai, suferea tot felul de chinuri. Deci, era atunci un oarecare, Panharie cu numele, din partile Uzanilor, din Cetatea Vilapati, crestin din stramosii sai, barbat inalt de statura si frumos. Si, ducandu-se la Roma, s-a imprietenit cu Diocletian, datorita caruia a ajuns cel dintai barbat la curte si foarte mult era iubit de imparat, incat, pentru multa dragoste ce aveau intre ei, Panharie - vai, noua -, s-a lepadat de credinta lui Hristos si s-a facut de un cuget cu imparatul. Si a poruncit imparatul sa ia Panharie in fiecare an, de la imparatie, multe venituri, unele cu hrisoave, iar altele numai din porunca imparateasca, ca, prin acestea, sa aiba tot castigul si odihna.

   Si, instiintandu-se de aceasta, fericita sa maica si sora lui, prin scrisoare, il sfatuiau pe el sa aiba, in pomenirea sa, frica de Dumnezeu, apoi, infricosata Judecata, si-i adevereau lui ca sa cunoasca ce fel de fagaduinta le-a dat Hristos, celor ce L-au cunoscut pe El si L-au marturisit, cu indrazneala, inaintea imparatilor si a domnilor, precum si, dimpotriva, ce fel de osanda au luat cei ce au tagaduit si s-au lepadat de dumnezeirea Lui, ca sa nu-i fie necunoscute aceste lucruri. Pe langa aceasta, i-au scris si cuvantul Domnului, ce zice: "Omul de va dobandi toata lumea si-si va pierde sufletul sau, nu va afla rasplata, deopotriva, cu paguba sufletului sau".

   Acest fel de scrisoare primind de la maica sa si citind-o Panharie, venindu-si in sine, a inceput a plange si aruncandu-se la pamant, striga: "Miluieste-ma, Doamne, Atottiitorule, si nu ma rusina pe mine, robul tau, inaintea ingerilor si a oamenilor. Ci, fie-Ti mila de mine, pentru mare indurarea Ta". Deci, vazandu-l pe el cineva din palat, plangmd si rostind unele ca acestea, a vestit pe imparat. Si, mergand el de fata i-a zis imparatul: "Spune-mi prea iubitule Panharie au doar nazarinean esti ?" Zis-a Sfantul: "Nazarinean sunt, o imparate, si crestin". Si imparatul i-a zis: "Leapada-te de numirea aceasta, pentru dragostea mea cea catre tine. Ca stiut sa-ti fie, nu voi hotari asupra ta moarte grabnica, pana ce nu te voi topi mai intai cu felurite chinuri." Iar Sfantul i-a zis: "Eu, imparate, pentru ca m-am facut de un cuget cu tine pana acum, ma cutremur si ma tem, ca nu cumva venind foc din cer, sa ma arda. Ci, de acum inainte, sa nu-mi fie mie a ma lepada de Hristosul meu, chiar daca astazi, sau dupa multi ani, cu multe chinuri, precum zici tu, vei topi trupul meu".

   Atunci, fiind dezbracat Sfantul, l-au batut cu vine de bou si, toata curtea fiind de fata, a zis imparatul: "Stiti ca Panharie, marele dregator al imparatiei, a cazut in credinta galileenilor. Deci, spuneti-mi mie, ce ii voi face lui ?" Iar ei au zis lui: "Porunceste, imparate, ca el sa fie batut in piata, gol fiind, apoi sa fie trimis la stapanitorul din Nicomidia, spre a fi pedepsit acolo, de acela. Ca sa nu ne facem si noi partasi la sangele lui, iubit tie fiindu-ti". Deci, a placut sfatul acesta imparatului, ca mult il iubea pe el si nu voia sa vada moartea lui. Si, aducandu-l pe el in piata, l-au batut cumplit, apoi, dandu-l ostasilor, imparatul a poruncit sa se faca scrisorile catre stapanitorul din Nicomidia, in multe chipuri indreptatind moartea Sfantului. Si, mergand Sfantul la Nicomidia si infatisandu-se inaintea stapanitorului, fiindca era silit de acela la raspunsuri, a zis: "Iata, din imparateasca porunca, ai inteles cine sunt; deci, dar, fa cele ce socotesti, cu osardie si fara frica". Si stapanitorul a zis: "Cum iti este numele ?" Si mucenicul a raspuns: "Panharie imi este numele. Crestin am fost din stramosi si, amagindu-ma de inselaciunea imparatului, m-am facut de un cuget cu el, rau socotind. Dar, indreptmdu-ma, cu ajutorul lui Dumnezeu, de maica si de sora mea, m-am apropiat de Hristosul si Dumnezeul meu si, acum, ma grabesc sa mor pentru El, ca sa sterg lepadarea de El, pe care am savarsit-o". Iar stapanitorul i-a zis: "Lasa acestea, ce zici, si fa porunca imparatului; nu vreau ca pomenirea unui astfel de om, bine incuviintat si frumos ca tine, sa se piarda de pe pamant". Iar Sfantul i-a zis lui: "Aceasta pierzare, ce zici, este vremelnica, dar pricinuitoare de vesnica viata, celor ce au ales-o pe ea, pentru Hristos".

   Deci, vazand neinduplecarea lui, stapanitorul a dat hotararea si, dupa ce si-a facut rugaciunea, i s-a taiat capul mucenicului lui Hristos, Panharie, in 19 zile ale lui martie, in Nicomidia. Si asa a luat fericitul cununa muceniciei.

***

Pe când împărăţeau în vechea Romă împăraţii Diocleţian şi Maximian, toată lumea era plină de înşelăciunea cea idolească, iar dacă cineva mărturisea pe Hristos, nu numai că i se răpea toată averea, ci îşi găsea pe deasupra şi moartea în tot felul de chinuri. Pe atunci trăia şi un oarecare Panhariu, din ţinutul Usanilor şi anume din cetatea Vilapatis. Acesta se trăgea din strămoşi creştini şi era un bărbat înalt de statură şi frumos la înfăţişare. Venind el la Roma, în scurtă vreme a ajuns printre cei mai de aproape slujitori ai lui Diocleţian, care făcându-l mai mare peste cei de sub el, îl iubea în chip deosebit. Pentru toate acestea şi mai ales pentru dragostea care se statornicise între el şi împărat, Panhariu s-a lepădat de credinţa în Hristos şi a împărtăşit întru totul toate credinţele şi toate cugetele împăratului. Iar împăratul a orânduit ca Panhariu să primească lefuri anuale şi venituri de tot felul, pe unele dintre ele cu hrisoave în regulă, iar pe altele numai cu porunca împărătească, şi să dobândească toate acestea pentru ca să fie om cu vază şi să se bucure de toată cinstea şi odihna.

Auzind acestea fericita lui mamă şi sora lui, au căutat mai întâi să-i readucă în suflet frica de Dumnezeu şi să-l sfătuiască prin scrisori. Apoi s-au silit să-l facă să cunoască făgăduinţa aceea minunată pe care o primeau, în legătură cu înfricoşătoarea Judecată, cei care cunoşteau pe Domnul; după cum, iarăşi s-au silit să-l facă să nu uite pedeapsa care îi aşteaptă acolo pe acei care în viaţa aceasta tăgăduiesc Dumnezeirea cea adevărată. Şi i-au mai reamintit în scrisorile lor că chiar dacă cineva ar dobândi toată lumea aceasta şi-şi va pierde sufletul, nici un câştig nu va fi vreodată vrednic ca să-l despăgubească de pierderea sufletului său. Primind deci scrisori de felul acesta de la mama lui şi citindu-le, şi-a revenit în sine şi a început să se jelească cu amar; şi căzând la pământ, striga: "Miluieşte-mă, Doamne, Atotţiitorule, şi nu mă ruşina pe mine, robul Tău, înaintea îngerilor şi a oamenilor, ci îndură-Te de mine, pentru mare mila Ta".

Când unii dintre cei din palat l-au văzut jelindu-se şi rostind asemenea cuvinte, au încunoştinţat de îndată pe împărat, care a zis: "Ştiaţi că Panhariu, sachelarul şi scriniarul împărăţiei a căzut în religia galileenilor?" "Deci, spuneţi-mi voi, slujitorilor, ce trebuie să fac cu el?" Iar aceia i-ai zis: "Porunceşte, împărate, să fie dezbrăcat şi biciuit în teatru, iar după aceasta să fie trimis guvernatorului din Nicomidia, ca să fie pedepsit mai departe de el acolo, ca nu cumva să ne facem şi noi vinovaţi de sângele lui, de vreme ce el este iubit de tine". Sfatul acesta a plăcut împăratului, care încă îl iubea foarte mult şi care nu voia să fie de faţă la moartea lui. Astfel aducându-l în teatru, l-au bătut acolo grozav de rău; apoi, împăratul, dând pe sfânt în mâna soldaţilor, a poruncit să se facă scrisoare către guvernatorul Nicomidiei, ca mai înainte de moarte sfântul să fie supus la tot felul de chinuri.

Ajungând la Nicomidia şi guvernatorul de aici, grăbindu-se, a dat poruncă să fie omorât. Deci, după ce el şi-a făcut rugăciunea, călăii au tăiat capul mucenicului lui Hristos Panhariu, în ziua a nouăsprezecea a lunii martie, la Nicomidia.