Acest cuvios părinte s-a născut în veacul al XVI-lea din părinţi binecredincioşi care îi puseră numele Efrem, în preajma Lacului Ladoga, în apropiere de Mănăstirea Valaam a cărei înrâurire se făcu simţită în anii tinereţii sale. La vremea cuvenită, părăsi casa părintească şi se mută la mănăstire unde deprinse rânduiala slujbelor şi asprimea vieţuirii călugăreşti. Cu toate acestea însă, nu se putea hotărî să părăsească lumea.

După o vreme, plecă în cetatea Novgorodului, iar după câţiva ani, se îndreptă spre ţinutul Bejeţk unde se sălăşlui în satul Doloska. În acel sătuc liniştit, departe de zarva marilor oraşe, se osteni ani de zile ca dascăl al bisericii satului cu hramul sfântului marelui mucenic Gheorghe. Ajuns de mult la vremea bărbăţiei, simţi aprinzându-i-se în suflet dor de vieţuirea călugărească şi neluând nimic cu dânsul plecă spre mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Tihvin. Aici, vârsta sa, chezăşia tinereţii petrecute la Valaam şi îndelungata slujbă de cântăreţ din biserica satului Doloska făcură să primească curând haina monahală primind numele Eufrosin.

După ani îndelungaţi petrecuţi în mănăstirea din Tihvin, sfântul părinte simţi o dorinţă năvalnică de a se dărui ostenelilor pustniceşti, precum odinioară se sădise în inima sa din frumuseţea petrecerii liniştite de la mănăstirea Valaam dar şi din sătucul Doloska. Primind binecuvântarea stareţului, porni către ţinutul Bejeţk, împresurat de strâmtori şi codri deşi, în mijlocul smârcurilor acoperite cu muşchi şi al mlaştinilor de netrecut. În locul ales, sfântul Eufrosin îşi săpă un bordei şi îşi începu vieţuirea pustnicească, rugându-se, pururea priveghind, cântând psalmi, petrecând multe nopţi fără a închide ochii. Hrana lui erau numai roadele pădurii. După un an petrecut în bordeiul de pământ îşi construi o colibă, iar după încă un an fu descoperit de lume şi astfel ducându-i-se vestea pentru vieţuirea sa sporită.

Cu timpul, sfântul Eufrosin adună în jurul său o mică obşte de fraţi râvnitori şi ridică o biserică de lemn închinată Bunei Vestiri unde mica obşte începu a se împărtăşi din frumuseţea slujbelor îndelungate şi liniştite. Pentru buna sporire în toate încredinţate lui de Dumnezeu, primi darul înainte vederii.

Pe atunci, Rusia trecea printr-o perioadă tulbure, după ce în urma morţii lui Boris Godunov, fu ales ca ţar al întregii Rusii un papistaş; iar după grabnica sa izgonire urmară ani de nenumărate tulburări, dezordine şi război civil, provocate de noii pretendenţi la tron şi de duşmanii străini, polonezi şi suedezi.

Norodul, speriat de valul de jafuri şi omoruri ale străinilor, fugise în ţinuturile mlăştinoase şi împădurite, refugiindu-se şi în mănăstirea sfântului Eufrosin.

La 19 martie, în anul 1612, sfântul chemă pe toţi la sine şi le spuse că duşmanii sunt prin preajmă, îndemnându-i pe fiecare să îşi mântuiască viaţa cum va şti:

– Iubiţii mei fraţi, copii întru Domnul, tot omul care vrea să scape de moarte să părăsească acum mănăstirea Preacuratei Maici a Domnului, căci Dumnezeu aşa a rânduit, ca puterile răului să cotropească acest sfânt locaş. Eu am venit aici să mor pentru Hristos.

Dintre vieţuitorii mănăstirii monahul Iona, înfricoşat de prevestirea cuviosului părinte, căută să-şi afle scăparea prin fugă, însă sfântul Eufrosin îi ţinu calea spunându-i:

– Frate Iona, de ce îngădui fricii să pătrundă în sufletul tău? Curajul şi bărbăţia în timp de război trebuie să ni le arătăm.

Îmbărbătat de cuvintele stareţului, monahul îşi schimbă gândul şi rămase pe loc.

În ziua de 20 martie, sfântul părinte îşi îmbrăcă schima şi îi întâmpină pe duşmani. Fiind întrebat unde sunt averile mănăstirii, acesta răspunse ca în biserica Preacuratei Maici a Domnului. Aceştia căutară, însă nu aflară nimic din cele dorite, iar unul dintre dânşii, orbit de mânie, scoase sabia şi dintr-o lovitură străpunse gâtul cuviosului părinte, iar altul apucând un topor îl înfipse în cinstitul său cap, încununându-l astfel cu nestricăcioasa cunună a muceniciei.

În aceeaşi zi, monahul Iona se învrednici şi dânsul de sfârşit mucenicesc, sălăşluindu-se în locaşurile Domnului alături de duhovnicescul său părinte care îl călăuzise cu neschimbată şi părintească iubire până în sfârşit. 

După 8 zile, pe 28 martie, fraţii se întoarseră în mănăstire şi îngropară cu multe lacrimi şi evlavie trupul sfântului Eufrosin, pe locul unde pătimise, alături de crucea pe care el însuşi o puse mai înainte, dimpreună cu trupul monahului Iona şi ale celorlalţi care se învredniciseră de moarte mucenicească.

La 25 martie 1655, se află trupul său nestricat răspândind bună mireasmă şi săvârşind multe minuni, fiind aşezat cu multă cinste în raclă, iar peste veacuri, la 29 iunie 1912, fu proslăvit cu sfinţii de Biserica Ortodoxă Rusă.