Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Gordie, ofiţer din Cezareea Capadociei, care s-a săvârşit prin sabie în vremea împăratului Liciniu (+ 314)

Viața pe scurt a Sfântului Sfinţit Mucenic Gordie

Acesta s-a născut în Cezareea Capadociei, şi era ofiţer în armata romană, în timpul domniei împăratului Liciniu. Cînd a izbucnit marea prigoană împotriva creştinilor de sub acest împărat, Gordie şi-a părăsit armata şi rangul şi s-a retras în pustia Sinaiului. Singur pe Muntele Horeb, Gordie a petrecut în rugăciune şi contemplarea tainelor cereşti şi pămînteşti. El cugeta mai cu seamă la deşertăciunea şi nimicnicia tuturor lucrurilor pentru care se luptă oamenii lumeşti şi la sfîrşit a dorit să moară pentru Hristos şi să treacă mai curînd la viaţa cea veşnică şi neîmbătrînitoare. Cu această dorinţă a coborît din munte în oraş, la vremea unor oarecari festivaluri şi petreceri păgîneşti şi idolatre. Gordie s-a înfăţişat înaintea prefectului oraşului, strigînd tare că este creştin. Prefectul a încercat zadarnic să-1 facă să-şi renege credinţa, prin linguşeli şi prin ameninţări. Gordie a rămas neclintit şi tare ca diamantul, zicîndu-i: „Aceasta este nebunie ca să-şi cumpere cineva viaţa trecătoare cu viaţa veşnică şi să piară cu sufletul”. Fiind osîndit la moarte, el a grăbit cu bucurie la locul de tăiere, vorbindu-le pe drum călăilor despre învăţăturile minunate şi de viaţă făcătoare ale lui Hristos. Cu numele Mîntuitorului Hristos pe buze Gordie şi-a dat trupul tînăr săbiei iar sufletul său drept în mîinile lui Dumnezeu, la anul mîntuirii 320.

Viața pe lung a Sfântului Sfinţit Mucenic Gordie

 Mucenicul lui Hristos, Gordie, era din cetatea Cezareei, născut din părinţi creştini şi crescut în dreapta credinţă creştinească. Venind în vîrstă desăvîrşită, a fost chemat la oaste şi era sutaş, căci şi cu trupească tărie şi cu sufletească bărbăţie covîrşea pe alţii. În acea vreme Liciniu, împăratul Romei (307-324), a vărsat otrava tiraniei asupra creştinilor şi a ridicat mîna cea luptătoare contra lui Dumnezeu şi a Bisericii lui Hristos, căci se trimiteau porunci şi cărţi împărăteşti pretutindeni, în toate tîrgurile şi la toate locurile cele vestite, ca oamenii să nu se închine lui Hristos. Cel care ar fi făcut împotriva poruncii împărăteşti, acela trebuia să moară.

    Deci, erau puşi înaintea lor idoli de piatră şi de lemn, ca oamenii să se închine idolilor ca lui Dumnezeu cel nezidit; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi cu chinuri. În toată cetatea s-a făcut tulburare, încît se jefuiau averile creştinilor, se pustiau casele credincioşilor, iar trupurile lor se sfărîmau; femeile cele drept-credincioase erau tîrîte în mijlocul cetăţii, nu era milă de cei tineri, nici cinste pentru cei bătrîni, ci cei ce nu erau vinovaţi cu nimic, aceia ca nişte tîlhari pătimeau; temniţele erau pline, iar casele vestite şi bogate nu mai aveau locuitori.

    Pustietăţile se umpleau de cei izgoniţi pentru credinţa în Hristos; tatăl dădea la moarte pe fiu, fiul pe tată îl chema la judecată, fratele se ridica asupra fratelui şi sluga asupra stăpînului; era o cumplită noapte de nebunie asupra sufletelor omeneşti, încît unul pe altul, ca în întuneric, nu se cunoşteau; iar peste toate acestea, casele de rugăciune erau risipite de mîinile necuraţilor, sfintele altare răsturnate şi nu era nici un fel de înainte aducere, nici de tămîie, nici loc spre slujba lui Dumnezeu. Pe toate le cuprinsese tristeţea, ca un nor întunecat. Plăcuţii lui Dumnezeu erau prigoniţi, creştinii tremurau de cumplita chinuire, iar diavolii dănţuiau, înşelînd toată lumea cu sîngele cumplitelor jertfe.

    Sfîntul Gordie, văzînd o primejdie ca aceasta, şi-a ales izgonirea de bunăvoie, pentru că, lepădînd brîul ostăşesc şi slava vieţii, precum şi toate cîte erau plăcute oamenilor iubitori de lume şi de desfătări, voind mai bine să locuiască cu fiarele, în locurile pustii şi de oameni neumblate, decît cu închinătorii de idoli, rîvnind în acest chip Sfîntului prooroc Ilie, care văzînd slujirea de idoli a Sidonului, a fugit în muntele Horeb şi a intrat în peşteră, căutînd să vadă pe Dumnezeu, precum L-a şi văzut, atît cît ochiul omenesc putea să-L vadă.

    Într-acest chip Gordie a fugit de gîlcevile cetăţii, de strigătele tîrgului şi a scăpat de măririle boiereşti, de judecăţile clevetitorilor, vînzătorilor, cumpărătorilor, mincinoşilor, grăitorilor de ruşine, fugind de jocuri şi de glume, de rîsurile ce se fac prin cetăţi, avînd auzul şi ochii curaţi şi, mai înainte de toate, fiindu-i inima curăţită, putînd să vadă pe Dumnezeu. Apoi s-a învrednicit dumnezeieştilor descoperiri şi a învăţat mari taine, nu de la oameni şi nici prin oameni, ci cîştigînd învăţător pe Sfîntul Duh al adevărului.

    Drept aceea, gîndind la viaţa sa că este deşartă şi scurtă, ca visul şi ca umbra, înseta foarte mult de veşnica petrecere de sus; şi, ca un mare luptător se pregătea mai înainte de luptă, prin foame, prin priveghere, prin rugăciune şi prin învăţăturile duhovniceşti; şi mai ales aştepta ziua aceea, în care cetatea toată avea să facă praznic necuratului zeu Marte, sau, mai bine zis, diavolului, care iubea războaiele.

    Sosind ziua aceea, s-a adunat la privelişte tot poporul să vadă alergările cailor, şi din locuri înalte priveau toţi, încît nu rămăsese în cetate nici un evreu sau elin, dar şi mulţi creştini, care vieţuiau fără de grijă, nu se fereau de adunarea deşertăciunii, ci priveau foarte mulţi la alergarea cailor şi la meşteşugul călăreţilor. Slujitorii erau liberi în acea zi şi se adunaseră acolo, iar copiii de la şcoli alergau la privelişte, unde mai erau şi femei desfrînate şi fără de ruşine; deci era plină priveliştea de mulţimea oamenilor fără de rînduială, care priveau cu nesaţ la alergarea cailor.

    Atunci, viteazul acesta mare la suflet, Gordie, pogorîndu-se din munte la privelişte, nu s-a temut de popor, nici n-a gîndit în cîte mîini de războinici se va da singur; ci, alergînd cu neînfricată inimă, cu netemător suflet - ca prin nişte pietre dese sau ca prin copaci mulţi - prin poporul cel ce şedea la privelişte, a stat în mijloc, împlinind cuvîntul Scripturii: Dreptul ca leul nădăjduieşte şi de ce să se teamă mai mult? Cu atîta îndrăzneală stînd în privelişte, a strigat cu mare glas cuvintele proorocului Isaia, zicînd: Aflatu-m-am celor ce nu mă căutau pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine.

    Cu aceste cuvinte a arătat că nu de nevoie este dus, ci de bunăvoie se dă spre mucenicească nevoinţă; şi într-aceasta a urmat Domnului Hristos, care S-a dat Însuşi evreilor celor ce-L căutau în întunecimea nopţii. Apoi, îndată sfîntul a făcut ca ochii tuturor să se întoarcă spre el, pentru că era bărbat înfricoşat la vedere; căci pentru petrecerea de multă vreme în munţi, avea capul nespălat şi plin de praf, barba lungă, îmbrăcat în haină proastă, uscat cu trupul şi purtînd un toiag. Toate acestea înfricoşau pe cei ce priveau la dînsul, însă şi un dar dumnezeiesc strălucea pe faţa lui.

    După ce l-au văzut, îndată s-au ridicat de la toţi diferite glasuri: credincioşii băteau din palme de bucurie, iar necredincioşii strigau asupra judecătorului, să poruncească să-l ucidă. Deci, văzduhul umplîndu-se de strigăte şi de gîlceavă, caii erau defăimaţi, călăreţii de asemenea, şi în zadar umblau, căci nici unul nu voia să vadă altceva, decît numai pe Gordie şi să audă cuvintele lui. Apoi toată priveliştea se umpluse de strigăte, care, sunînd ca un vînt prin văzduh, acoperiseră zgomotul cailor. După aceea, propovăduitorul poporului făcînd tăcere, trîmbiţele au tăcut, fluierele şi organele au încetat, numai singur Sfîntul Gordie se auzea şi se vedea. Acolo la privelişte stătea şi voievodul, rînduind acele alergări şi dînd plată pentru întreceri, celor ce făceau alergările; deci au adus îndată la voievod pe sfîntul şi l-a întrebat cine şi de unde este, din ce parte şi neam. El a spus toate despre sine, ce fel de dregătorie a avut, pentru ce a lăsat-o şi s-a dus în pustie şi pentru ce s-a întors. "M-am întors, zicea el, să-ţi arăt că întru nimic nu socotesc poruncile tale, iar pe Iisus Hristos Îl mărturisesc că este nădejdea şi apărarea mea; apoi, auzind că tu eşti om mai cumplit decît mulţi alţii, am ales într-adins această zi şi vreme potrivită, pentru împlinirea scopului şi făgăduinţei mele".

    La aceste cuvinte s-a aprins mînia eparhului ca un foc şi toată iuţimea ce era într-însul a întors-o asupra Sfîntului Gordie, zicînd: "Chemaţi la mine pe chinuitori! Unde sînt bicele, beţele de plumb şi roţile? Îndată să fie întins pe dînsele şi să i se zdrobească trupul, apoi să fie spînzurat pe lemn, spre chinuire. Să se aducă uneltele morţii ca să fie dat fiarelor, să fie tăiat cu sabie şi aruncat în prăpastie. Dar toate acestea sînt puţine asupra omului necurat, care nu o dată este vrednic a pieri cu o moarte, ci de multe ori". Sfîntul Gordie a răspuns: "Cu adevărat mare pagubă mi-aş fi făcut de n-aş fi voit să mor pentru Hristos, cu diferite chinuri". La aceste cuvinte ale lui, voievodul s-a pornit mai mult spre mînie şi spre iuţimea sa cea firească şi cu atît s-a făcut mai cumplit, cu cît Sfîntul Gordie se arăta mai îmbărbătat în chinuri; căci cu nici un fel de chinuri, nici cu arme, n-a putut să-l întoarcă de la scopul lui, ci spre cer ridicîndu-şi ochii, zicea cîntarea psalmistului: Domnul îmi este ajutor şi nu mă voi teme, ce-mi va face omul. Şi iarăşi: Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti.

    Şi altele asemenea zicea, cum învăţase din dumnezeieştile cărţi, deşteptîndu-se spre bărbăţie şi răbdare. Apoi s-a arătat atît de curajos, încît singur cerea asupra sa chinurile, zicînd: "Pentru ce întîrziaţi? De ce staţi? Strujiţi-mi trupul şi în bucăţi zdrobiţi-l; chinuiţi-mă, precum voiţi, să nu-mi răniţi buna nădejde, căci cu cît îmi veţi înmulţi mai mult chinurile, cu atît mai multe răsplătiri voi lua de la Stăpînul meu; căci nevoia acestei vieţi mijloceşte veşnică veselie şi voi lua în locul rănilor celor puse pe trupul meu hainele luminoase, la învierea cea de obşte; în loc de necinste, îmi vor înflori cununile, în loc de osîndirea cu tîlharii, voi petrece cu îngerii. Îngrozirile voastre sînt seminţele pe care voi le semănaţi în mine, ca, ducîndu-mă, să merg cu bucurie şi să iau cununile mele".

    Neputînd voievodul ca prin mînia şi chinurile sale să întoarcă de la credinţă pe Sfîntul Gordie, a început vicleanul cu cuvinte înşelătoare spre a-l amăgi; pentru că aşa s-a obişnuit diavolul, căci pe cei fricoşi îi îngrozeşte, iar pe cei tari îi slăbeşte.

    Deci, chinuitorul multe daruri dînd sfîntului şi alte măriri îi făgăduia de la împăratul, zicînd: "Împăratul voieşte să-ţi dea un cinstit loc între ostaşi, averi multe, bogăţii, măriri şi tot ce vei voi". Sfîntul, auzind de toate aceste făgăduinţe, a rîs de nebunia lui, zicînd: "Oare, poţi să-mi dai mie ceva care ar putea să fie mai bun decît împărăţia cerurilor?" Atunci necuratul voievod, poruncind să fie de faţă soldatul care executa sentinţa, cu mîna şi cu limba cea rea a dat răspuns pentru tăierea Sfîntului Gordie.

    Deci, sfîntul, avînd să fie tăiat înaintea adunării poporului, l-au înconjurat prietenii şi i-au dat cea din urmă sărutare; apoi plîngînd, îl rugau să nu se dea morţii de bunăvoie, ca să nu-şi piardă floarea vieţii sale şi să nu părăsească acest dulce soare. După aceea îl sfătuiau să se lepede de Hristos numai din gură. Şi ziceau: ''Cu un cuvînt te izbăveşti de la moarte, lepădîndu-te de Hristos din gură, iar din inimă să crezi într-însul, precum voieşti; pentru că nu limba o ascultă Dumnezeu, ci mintea care gîndeşte şi inima. Şi aşa dacă vei face, şi mînia judecătorului o vei îmblînzi, iar pe Dumnezeu milostiv către tine Îl vei face''. Dar el stătea ca o piatră în mijlocul mării, care, lovindu-se şi bătîndu-se de valuri, rămîne neclintită; aşa era şi el nemişcat, în scopul său cel bun. Precum casa înţeleptului stă pe piatră şi nu se risipeşte de puterea vînturilor ce suflă, a ploilor şi a rîurilor care năvălesc, tot astfel acest bărbat era tare şi nemişcat în credinţa sa.

    Apoi, văzînd cu ochii cei duhovniceşti pe diavol, înconjurînd pe cunoscuţii lui şi îndemnînd pe unul cu lacrimi, pe altul spre rugăminte şi spre darea sfatului nefolositor, a zis către cei ce plîngeau cuvîntul Domnului: ''Nu plîngeţi pentru mine, ci plîngeţi pentru vrăjmaşii lui Dumnezeu, care prigonesc pe creştini; pentru aceia zic să plîngeţi, care ne pregătesc nouă focul, iar pentru ei gheena şi îşi adună mînia în ziua judecăţii. Încetaţi a mai sfărîma inima mea, pentru că eu nu numai o dată, ci de multe ori sînt gata a muri, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos''.

    Iar către cei care îl sfătuiau să se lepede de Hristos cu cuvîntul, a răspuns astfel: "Limba pe care, cu darul lui Hristos, o am nu pot s-o mişc ca să se lepede de Ziditorul său; deoarece cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire. Deci, cum mă voi lepăda de Dumnezeul meu, Căruia din pruncie mă închin, fiind crescut întru sfînta credinţă? Oare nu se va cutremura cerul dacă mă voi lepăda de Dumnezeu? Oare nu-şi vor ascunde lumina luminătorii cereşti înaintea mea? Pămîntul mă va suferi şi nu mă va înghiţi de viu? Nu vă amăgiţi. Dumnezeu nu poate fi batjocorit, ci din gurile noastre ne judecă pe noi, iar din cuvintele noastre ne îndreptează, şi tot din cuvinte ne osîndeşte. Oare n-aţi auzit îngrozirea cea înfricoşată a Domnului? Cel ce se va lepăda de Mine, înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu celui din ceruri.

    Pentru ce mă sfătuiţi să mă lepăd cu gura de Dumnezeul meu? Oare să-mi lungesc viaţa sau scap de moarte o vreme sau să adaug cîteva zile vieţii mele? Atunci de viaţa veşnică mă voi lipsi. Oare ca să scap de duhurile trupeşti? Dar acolo nu este durere, nu se vor vedea bunătăţile drepţilor. Aceasta este nebunie, ca să-şi cumpere cineva viaţa trecătoare cu viaţa veşnică şi să piară cu sufletul. Aşa şi pe voi vă sfătuiesc, căci gîndiţi rău.

    Învăţaţi-vă buna înţelegere şi adevărul şi, lepădînd minciuna, să ziceţi: "Unul sfînt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl, amin". Pentru că aceste cuvinte le rosteşte limba, cînd tot genunchiul se pleacă întru numele lui Iisus: al celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt".

    Acestea zicîndu-le Sfîntul Gordie, şi făcînd semnul crucii pe dînsul, mergea la moarte fără frică în suflet, neschimbîndu-şi faţa cea luminoasă. Apoi s-a aşezat la locul hotărît pentru moarte, fiind după sine un gelat, pe care îl vedea ca pe un înger, în mîinile căruia voia să-şi dea sufletul său. Fiind tăiat, a cîştigat viaţă fericită, fiind dus ca Lazăr, în glas de bucurie, la locul de odihnă veşnică, unde, luînd răsplătirea nevoinţei sale, slăveşte în veci cu îngerii pe Domnul pentru care a pătimit.