Pomenirea Sfântului Cuvios Ammun Egipteanul, ucenicul Sfântului Antonie cel Mare (+ 350)

Cuviosul părintele nostru Ammun era de neam egiptean. El, rămînînd sărman din copilărie, a învăţat dumnezeieştile cărţi, cu frica lui Dumnezeu. Iar cînd a ajuns la vîrstă, unchiul său îl silea să se însoare, iar el, neputînd să scape de stăruinţa unchiului său, se gîndea în sine în ce chip ar putea ca şi cununa fecioriei să-şi păstreze şi voia unchiului să facă şi, căsătorindu-se să poarte greutatea acestui jug. Venind vremea nunţii şi ducîndu-l pe el cu fecioara în cameră, toţi au ieşit. Însă el, închizînd uşa, a zis către acea fecioară: "Ascultă-mă pe mine, soro, şi ia aminte la cele ce-ţi voi spune ţie: însoţirea aceasta în care am intrat nu este mai bună decît fecioria. Deci, bine am face dacă am începe a ne odihni, nu împreună, ci despărţiţi, ca fecioria noastră bine păzind-o, să îi plăcem lui Dumnezeu". Scoţînd din sînul său o cărticică, îi vorbi ei despre viaţa lui Hristos şi a apostolilor, cuvinte folositoare de suflet, căci ea nu cunoştea Scriptura.

     Citind el, adăuga şi de la sine învăţătură despre darul cel dat lui de la Dumnezeu şi o sfătuia şi pe dînsa să petreacă viaţă curată şi îngerească. Iar ea, umilindu-se, a zis: "Mă învoiesc în toate cele ce voieşti, domnul meu, de vreme ce tu alegi viaţa cea curată, iată, şi eu aşijderea o doresc şi sînt gata ca tot ce-mi porunceşti să fac". Şi a zis Ammun: "Voiesc, îndeosebi, ca să petrecem tu într-o casă, iar eu în alta". Iar fecioara, nevoind o despărţire ca aceea, i-a zis: "Ba nu, domnul meu, ci vom petrece într-o casă, însă să ne odihnim în paturi diferite". Aşa sfătuindu-se şi-au plănuit viaţă curată, iar însoţirea lor a fost o grădină înflorită cu crinii fecioriei, cu curăţia păzindu-se şi cu roua Duhului Sfînt răcorindu-se. În această însoţire au petrecut ei optsprezece ani, în mari nevoinţe, în post şi în înfrînare, în privegheri şi în rugăciuni şi în osteneli trupeşti. Pentru că fecioara lucra în casă şi se ostenea, iar Ammun în toate zilele, de dimineaţă pînă seara săpa pămîntul în livezi şi în grădină şi îl sădea şi cu multă osteneală îşi chinuia trupul, iar seara, venind acasă, gusta puţină pîine cu sfînta sa soţie, sau mai bine zis sora sa, ca apoi, în miezul nopţii amîndoi să se scoale la rugăciune; şi foarte de dimineaţă ieşeau, iarăşi, amîndoi la lucru lor şi petreceau în lucrarea lor pînă seara. Astfel acea doime, în anii lor cei tineri, vieţuind ca în foc, nu s-au ars, pentru că şi-au omorît mădularele cele de pe pămînt.

     După acei optsprezece ani, ajungînd ei într-o curăţie şi sfinţenie desăvîrşită, a zis fecioara către Ammun, cuviosul: "Domnul meu, de mă vei asculta, din aceasta voi înţelege că într-adevăr pentru Dumnezeu mă iubeşti". Iar el a zis: "Spune-mi, soro şi de va fi de folos, te voi asculta". Atunci a zis fecioara: "Ni se cade nouă, domnule, ca deosebit să vieţuim, că tu eşti bărbat sfînt, drept şi curat, dar şi eu, pe cît pot, urmez vieţii tale, deci, să dăm şi altora pildă şi să vieţuim despărţiţi; pentru că nu se cuvine ca fapta ta cea bună şi atît de mare, pentru petrecerea cea împreună cu mine, să fie acoperită de la faţa celor ce pot să se folosească şi să urmeze curăţiei tale". Iar Ammun, auzind acestea, a preamărit pe Dumnezeu care a plecat inima fecioarei spre viaţa cea deosebită pe care o dorea atît de mult şi el. Şi i-a zis el: "Doamnă, porunceşte ce este bineplăcut ca să ne deosebim această petrecere împreună, să-ţi rămînă ţie casa aceasta, iar eu mă voi duce în alt loc". Şi, rugîndu-se lui Dumnezeu, s-au despărţit unul de altul: Ammun s-a dus în muntele Nitriei şi s-a făcut călugăr, iar nepreţuita lui femeie, rămînînd în casa sa, în puţină vreme a adunat mulţime de fecioare şi le-a logodit pe ele cu Mielul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, iar ea le-a fost egumenă. Ammun însă, sălăşluindu-se în muntele Nitriei, ducea viaţă pustnicească în aşa fel de osteneli şi nevoinţe, că numai singur Dumnezeu ştie, căruia ziua şi noaptea, întru căldura Duhului, îi slujea. Şi a petrecut în acea pustnicească viaţă douăzeci şi doi de ani şi a devenit desăvîrşit călugăr. Apoi a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, Ammun, şi i-a dat lui darul tămăduirii. Şi vindeca sfîntul diferite feluri de boli ale oamenilor care veneau la dînsul.

     Odată, i s-a adus un copil care, fiind muşcat de un cîine turbat atît de mult îl vătămase, încît copilul acesta îşi mînca singur carnea de pe dînsul, ca un îndrăcit, iar părinţii lui, căzînd la picioarele lui Ammon, cereau milă, ca să tămăduiască pe fiul lor. Sfîntul a zis: "De ce-mi faceţi supărare, căutînd la mine ceea ce covîrşeşte puterea mea? Căci în mîinile voastre este şi boala şi tămăduirea lui, de vreme ce voi aţi furat de la văduva aceea săracă (numele ei spunînd), în taină, boul pe care l-aţi ucis şi l-aţi mîncat. Deci, să-i daţi înapoi ei boul viu şi fiul vostru se va tămădui". Auzind acestea părinţii copilului turbat s-au înspăimîntat, căci sfîntul ştia tainele lor şi, mărturisindu-şi păcatul, au făgăduit cu jurămînt să dea înapoi boul furat, iar sfîntul, rugîndu-se, le-a tămăduit copilul şi i-a liberat pe ei cu pace. Apoi părinţii copilului, întorcîndu-se acasă cu bucurie, au dat înapoi boul văduvei în locul celui pe care îl uciseseră în taină şi îl mîncaseră.

     Altădată au venit la dînsul doi oameni pentru binecuvîntare şi sfîntul i-a rugat să aducă apă, spre trebuinţa celor care veneau la dînsul. Unul din aceia avea o cămilă, iar altul un catîr. Şi luînd ei un vas mare, au coborît din munte după apă. Iar după ce au umplut vasul cu apă, a zis cel care avea cămila: "Mare este vasul şi muntele este înalt, deci nu voiesc să-mi chinuiesc cămila mea cu greutatea aceasta"; şi lăsînd pe tovarăşul său singur, s-a dus în drumul său, neîntorcîndu-se la sfînt. Iar celălalt, care rămăsese, a pus apa pe catîrul său şi cu mare osteneală abia a putut urca muntele la cuviosul care îl aştepta. Cuviosul, văzîndu-l pe el, i-a zis: "Fiule, Dumnezeu să-ţi dea ţie darul Său pentru osteneala ta; şi să ştii că tovarăşul tău, căruia i s-a părut greu să aducă apă pentru trebuinţa noastră, acum este în mîhnire pentru că i-a pierit cămila". Apoi, s-a dus omul acela în urma prietenului său şi l-a găsit plîngînd, pentru că i-a fost mîncată cămila de lupi, după proorocia cuviosului.

     Despre acest cuvios Ammun pomeneşte Sfîntul Atanasie Alexandrinul în viaţa cuviosului Antonie, scriind acestea: "Cînd Ammun cu Teodor, ucenicul lui Antonie, mergeau la acesta, au ajuns la un rîu foarte mare care se numea Licos, pe care nu puteau să-l treacă decît numai înotînd; atunci Ammon l-a rugat pe Teodor să se depărteze puţin de dînsul, ca să nu-i vadă goliciunea trupului. Şi despărţindu-se ei, se gîndea Ammun cum ar putea să treacă rîul nedezbrăcîndu-se de haine, pentru că se ruşina chiar singur să-şi vadă goliciunea, pe care niciodată n-a văzut-o; atît de întreg la minte şi curat era încît se ruşina chiar de a sa goliciune, căci în toată viaţa sa nu şi-a dezgolit trupul. Pe cînd gîndea el acestea, îngerul Domnului l-a apucat şi l-a trecut peste rîu într-o clipită şi l-a pus pe celălalt ţărm, iar Teodor, cu mare osteneală abia a trecut înot. Şi văzînd pe Ammun stînd pe mal, s-a mirat cum aşa degrabă a putut ajunge dincolo de rîu şi căutînd la dînsul, a văzut că este fără nici o urmă de umezeală. Înspăimîntat, a căzut la picioarele lui şi l-a rugat să-i spună cum a trecut cursul rîului. Ammun, înduplecîndu-se de rugămintea frăţească, i-a spus că îngerul l-a trecut peste rîu. Apoi i-a spus să nu spună la nimeni acestea, pînă ce va trece din cele de aici. Şi mergînd cuviosul la Sfîntul Antonie, a auzit de la dînsul aceste cuvinte: "Dumnezeu mi-a arătat mie plecarea ta şi pentru aceasta te-am chemat, ca să mă mîngîi înainte de a te duce la Dumnezeu şi să ne rugăm unul pentru altul". Şi vorbind mult între ei, s-a mîngîiat unul pe altul cu mîngîierea Sfîntului Duh. Apoi, Ammun, luînd binecuvîntare, a plecat de la Sfîntul Antonie.

     După puţine zile, şezînd odată marele Antonie pe deal, şi-a ridicat ochii în sus şi a văzut sufletul lui Ammun înălţat de îngeri cu veselie spre cer şi s-a bucurat foarte mult de aceasta. Şi l-au întrebat ucenicii pe el: "Părinte, care este pricina veseliei tale?" Iar el a răspuns: "Astăzi Avva Ammun s-a mutat de la noi şi văd sfîntul lui suflet ducîndu-se cu îngerii spre cer". Apoi ucenicul a însemnat ziua aceea, în care Sfîntul Antonie le-a spus despre mutarea lui Ammun şi după cîteva zile au venit fraţii de la Nitria şi le-au spus că Sfîntul Ammun s-a mutat către Domnul. Apoi numărînd zilele, au aflat că ziua în care s-a mutat Ammun la Domnul era aceea în care a văzut Antonie sufletul lui urcîndu-se spre cer cu îngerii şi l-au preamărit pe Dumnezeu.

***

 Din zicerile Avvei Ammun 

1. Avva Ammun nitriotul s-a dus la avva Antonie şi i-a zis lui: văd că eu mai multă osteneală am şi cum de numele tău s-a mărit între oameni mai mult decât al meu? Zis-a lui avva Antonie: pentru că eu iubesc pe Dumnezeu mai mult decât tine.

2. Acelaşi avva Ammun s-a dus la avva Pimen şi i-a zis lui: când mă duc la chilia aproapelui, sau când el vine la mine pentru vreo trebuinţă, ne sfiim să vorbim unul cu altul, ca nu cumva să se ivească vreo vorbă străină. Şi i-a zis lui bătrânul: bine faci, căci tinereţea are trebuinţă de păzire. Zis-a avva Ammun iarăşi: bătrânii sporind în fapta bună nu aveau în dânşii altceva, sau străin în gură ca să vorbească aceea. Şi iarăşi a întrebat: deci, dacă va fi nevoie ca să vorbesc cu aproapele, voieşti să vorbesc din Scripturi sau din cuvintele bătrânilor? Zis-a bătrânul: dacă nu poţi să taci, mai bine este să vorbeşti din cuvintele bătrânilor şi nu din Scriptură, căci nu mică primejdie este.

3. Un frate a venit de la schit la avva Ammun şi i-a zis: mă trimite părintele meu la slujbă şi mă tem de curvie. I-a zis lui bătrânul: ori în ce ceas îţi va veni ispita, zi aşa: Dumnezeul puterilor, pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă! Deci în una din zile o fată a încuiat uşa după dânsul. Iar el strigând cu glas mare, a zis: Dumnezeul puterilor, pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă! Şi îndată s-a aflat pe calea către schit.