Pomenirea Sfintei Eupraxia din Tabenna în Egipt (+ 393)

În zilele dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, se afla în Constantinopol un bărbat din boierii cei mari, cu numele Antigon, care era rudă cu împăratul. El era preaînţelept în cuvinte şi în fapte, şi priceput în sfaturi, căci totdeauna sfătuia cele bune şi folositoare pentru binele împărăţiei. El avea obicei bun, era milostiv spre oameni, îndurat spre săraci şi dătător tuturor celor ce cereau. Iar împăratul îl iubea, nu numai ca pe o rudenie a sa, dar şi ca pe un sfetnic bun, binecredincios şi iubitor de Hristos. Iar Antigon era şi foarte bogat, încât, după împărat, nu mai era altcineva mai bogat decât dânsul.

Acela şi-a luat de soţie pe o fecioară frumoasă, tot de neam împărătesc, dreptcredincioasă şi foarte temătoare de Dumnezeu, cu numele Eupraxia, care alerga întotdeauna pe la sfintele biserici şi aducea rugăciunile sale Domnului cu lacrimi. Ea dădea daruri multe şi scumpe bisericilor lui Dumnezeu, spre împodobirea celor sfinte ale Domnului. Această cinstită pereche, însoţită cu trupul şi cu duhul, Antigon şi Eupraxia, fiind plăcuţi lui Dumnezeu şi iubiţi împăratului şi împărătesei, au născut o pruncă, parte femeiască şi au numit-o pe ea tot cu numele maicii ei, adică Eupraxia. Iar după naşterea ei, într­una din zile, Antigon a zis către Eupraxia, femeia sa: „Soţia mea, ştii că această viată este de putină vreme, iar bogăţiile acestei lumi deşarte nu sunt nimic, căci viaţa omului abia ajunge până la 80 de ani, iar bogăţia cea pregătită în ceruri, pentru cei ce se tem de Dumnezeu, petrece în veacurile cele fără de sfârşit. Noi însă ne lipsim de acele veşnice bunătăţi, legându-ne cu grijile cele lumeşti; şi, fiind în înşelăciunea vremelnicelor bogăţii, ne cheltuim în deşert zilele noastre, necâştigând nici un folos sufletelor noastre".

Eupraxia, auzind aceste cuvinte, a zis lui Antigon: „Ce porunceşti, domnul meu, să facem?" Antigon i-a zis: „Am născut o fiică întru Dumnezeu şi ne ajunge nouă aceea singură; de acum să nu ne mai împreunăm trupeşte, ci să petrecem aşa". Iar Eupraxia, sculându-se, şi-a înălţat mâinile în sus, şi-a ridicat ochii spre cer şi, suspinând, a zis către bărbatul său: „Binecuvântat este Dumnezeu, Care te-a adus pe tine întru frica Lui şi te-a povăţuit la cunoştinţa adevărului. Cu adevărat, domnul meu, eu de multe ori m-am rugat lui Dumnezeu ca să-ţi lumineze inima ta şi să dea mintii tale un gând bun ca acesta, însă niciodată n-am îndrăznit să-ţi arăt dorinţa mea. Iar de vreme ce singur ai început a-mi vorbi de aceasta, porunceşte-mi şi mie să spun ceva". Antigon a zis: „Doamna mea, spune ce voieşti".

Eupraxia a grăit: „Domnul meu, ştii ce spune apostolul:Că vremea este scurtă, iar cei ce au femeie, să fie ca cei ce n-au; cei ce se bucură de averi, să fie ca cei ce nu se bucură şi cei ce cumpără, să fie ca cei ce nu stăpânesc, pentru că chipul lumii acesteia trece. Deci să petrecem în viaţa aceasta de puţină vreme precum voieşti, neamestecaţi cu trupul, ca să câştigăm împreună viaţa cea nestricăcioasă în veci. Iar atâta bogăţie pe care o avem acum şi atâtea câştiguri, la ce ne sunt de trebuinţă? Oare vom lua cu noi ceva din ele în mormânt? Deci împarte-le la săraci cu scop bun, pentru ca hotărârea noastră să nu fie iară de roadă". Auzind Antigon aceste cuvinte ale soţiei sale, a proslăvit pe Dumnezeu şi a început a-şi împărţi fără de cruţare averile sale la săraci. Iar cu soţia sa petrecea ca fratele cu sora, neamestecaţi în viata trupească şi în nedespărţită dragoste duhovnicească, plăcând lui Dumnezeu cu un suflet şi cu un gând.A

Indreptându-şi viata în nişte fapte bune ca acestea, Antigon s-a mutat către Domnul, numai un an vieţuind neamestecându-se trupeşte cu sofia sa. Şi au plâns împăratul şi împărăteasa după dânsul, ca după o rudă a lor şi ca după un bărbat drept şi binecredincios. Şi le era milă de Eupraxia, care rămăsese văduvă fiind foarte tânără, pentru că numai doi ani şi trei luni a petrecut cu bărbatul său întru împărtăşirea însoţirii, iar un an neamestecându-se trupeşte unul cu altul. Iar după îngroparea lui Antigon, împăratul şi împărăteasa mângâiau pe Eupraxia pentru durerea ei. Iar ea, luând pe fiica sa, a dat-o în mâinile lor şi, căzându-le la picioare, a zis către dânşii cu plângere şi tânguire: „Dau pe săraca aceasta în mâinile lui Dumnezeu şi ale voastre, iar voi aducându-vă aminte de ruda voastră, Antigon, primiţi-o şi să-i fiîi ei în loc de tată şi mamă". Şi mulţi din cei ce stăteau acolo de faţă, auzind acestea, au lăcrimat, şi au plâns chiar şi împăratul şi împărăteasa.

Trecând patru ani de la aceasta şi prunca Eupraxia fiind de cinci ani, împăratul s-a sfătuit cu maica ei şi a logodit-o cu un fiu de senator, copil de neam bun, făgăduind aceluia să aştepte până va veni în vârstă prunca. Deci, întărind cuvântul, împăratul a poruncit Eupraxiei să ia daruri de la logodnic, ca semn de încredinţare a logodnei. Şi trecând câtăva vreme, unul din senatori a voit să ia de soţie pe văduva Eupraxia, care a fost femeie a lui Antigon, şi a rugat pe împărăteasă prin nişte femei cinstite, ca în taină de împăratul să sfătuiască pe Eupraxia să-l ia de bărbat. Şi a trimis împărăteasa femei la văduva Eupraxia, sfătuind-o să se mărite după bărbatul care doreşte s-o ia.

Iar Eupraxia, auzind de un sfat ca acesta, a plâns şi a zis către femeile care veniseră la dânsa: „Amar va fi vouă în veacul ce va să fie, că mă sfătuiţi unele ca acestea, pe mine, care m-am făgăduit lui Dumnezeu să vieţuiesc în curăţia văduviei. Depărtaţi-vă de la mine, voi, care grăiţi cele potrivnice voinţei mele". Iar femeile, plecând de la dânsa cu ruşine, au spus împărătesei. Şi aflând împăratul de aceea, s-a mâniat foarte pe împărăteasă şi a certat-o, zicându-i: „Cu adevărat ai făcut un lucru ce nu ţi se cade. Oare aşa se cade unei împărătese creştine? Oare aşa te-ai făgăduit lui Dumnezeu să împărăteşti cu bună credinţă? Oare aşa pomeneşti pe Antigon, iubitul nostru prieten şi sfetnicul cel folositor? Pe femeia lui, care a petrecut putină vreme cu dânsul, şi încă de când trăia cu el se învoise şi îşi alesese viaţă curată pentru Dumnezeu, pe aceea tu o sileşti acum a se întoarce la viaţa cea lumească? Nu te-ai temut de Dumnezeu? Cine nu va râde de neînţelegerea ta?"

Atunci împărăteasa s-a umplut de mare ruşine din cuvintele acelea şi a stat vreo două ceasuri negrăind nimic, ca o piatră fără de glas. Deci nu puţină tulburare era între împărat şi împărăteasă, pentru Eupraxia. Auzind Eupraxia acestea, s-a umplut de mare mâhnire, faţa i-a slăbit şi se întristase până la moarte. Deci s-a gândit să plece din Constantinopol în taină şi, plângând cu amar, a zis către fiica sa, Eupraxia: „Fiica mea, avem avere multă în Egipt, să mergem acolo ca să vezi câştigurile tatălui tău şi ale mele, pentru că toate acelea sunt ale tale". Astfel, luând pe fiica sa împreună cu puţine slugi şi slujnice, a ieşit în taină din cetate şi s-a dus în Egipt, unde petrecea căutându-şi averile sale. Şi umbla prin Tebaida cea dinlăuntru cu slugile şi cu iconomii săi; şi, înconjurând bisericile şi mănăstirile bărbăteşti şi femeieşti, făcea multe daruri şi milostenii, împărţind fără de cruţare aur şi argint.

Era acolo, aproape de cetate, o mănăstire de fecioare, având o sută treizeci de monahii, despre care oamenii povesteau lucruri mari şi minunate, plăcute lui Dumnezeu, pentru că nici una dintre ele nu gusta vin, nici untdelemn, nici struguri şi nici vreun fel de poame. Iar unele dintr-însele, intrând în mănăstirea aceea din copilărie, nu văzuseră niciodată vreun fel de poame. Hrana lor era pâine cu apă, linte şi verdeţuri, dar şi acelea fără untdelemn. Unele mâncau o dată pe zi, seara; altele, a doua zi; iar altele a treia zi primeau puţină hrană. Odihnă şi spălare nu-şi făceau nici un fel. Cât despre baie nici a grăi nu este trebuinţă, pentru că nu sufereau nici să audă de goli­ciunea trupului; iar cuvântul baie era la dânsele de ocară, de ruşine şi de râs. Ele aveau fiecare câte un sac de lână aşternut pe pământ, lung de trei coţi şi lat de un cot, şi pe acela se odihneau puţin. Hainele lor erau făcute din păr, lungi până la pământ, încât le acopereau picioarele. Şi se osteneau, pe cât puteau, fiecare după puterea sa.

Iar când se întâmpla de se îmbolnăvea vreuna, nu primea nici un fel de buruiană ca doctorie; ci răbda boala cu mulţumire, primind-o ca o mare binecuvântare de la Dumnezeu şi de la El singur aştepta ajutor. Şi nici una dintr-însele nu ieşea afară pe porţile mănăstirii, nici nu vorbea cu cei ce veneau, ci numai portăriţa dădea răspunsuri, căci toată sârguinţa lor era să vorbească cu singur Dumnezeu prin rugăciunea minţii şi Aceluia să-I placă. De aceea şi Dumnezeu le asculta rugăciunile lor şi făcea multe semne printr-însele, dând tămăduiri de toate bolile celor ce alergau acolo. Iar fericita văduvă Eupraxia a iubit acea mănăstire foarte mult, pentru viaţa minunată a acelor monahii şi mergea acolo adeseori cu fiica sa; aducând la biserică lumânări şi tămâie.

Iar odată a zis către egumenă şi către celelalte surori mai bătrâne: „Voiesc să fac la mănăstirea voastră puţină milostenie, 20 sau 30 de litre de aur, ca să vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine, pentru fiica mea şi pentru Antigon, tatăl ei cel pristăvit". Iar egumena, care era diaconiţă, cu numele Teodula, i-a răspuns, zicând: „Doamna mea, aceste roabe ale tale n-au trebuinţă de aur, nici nu doresc averi, pentru că pe toate le-au defăimat în lumea aceasta, ca să se învrednicească a se îndulci cu bunătăţile cele veşnice; de aceea nu voim să avem nimic pe pământ, ca să nu cădem din bogăţiile cereşti. Dar ca să nu te mâhnim pe tine, adu-ne puţin untdelemn în candelele bisericii, lumânări şi tămâie, şi pentru acestea vei lua plată de la Domnul". Iar Eupraxia a făcut aşa şi a rugat pe egumena şi pe toate surorile să se roage pentru Antigon, bărbatul ei, şi pentru fiica sa.

Iar într-una din zile, Eupraxia, mergând după obicei la mănăs­tirea aceea, egumena pornindu-se ca din Duhul lui Dumnezeu către fiica ei, a zis: „Doamna mea, Eupraxia, iubeşti această mănăstire şi pe aceste surori?" Ea a răspuns: „Da, doamnă, vă iubesc pe voi!" Egumena a zis: „Dacă ne iubeşti, apoi să petreci cu noi în acest chip monahicesc". Prunca a zis: „Cu adevărat, de nu s-ar mâhni maica mea, apoi n-aş ieşi din locul acesta". Egumena a zis: „Spune-mi mie adevărul, pe cine iubeşti mai mult, pe noi sau pe logodnicul tău?" Copila a răspuns: „Eu pe el nu-l cunosc, dar pe voi vă cunosc şi vă iubesc. Deci spuneţi-mi şi voi mie, pe cine iubiţi mai mult? Pe mine sau pe acela, pe care îl numiţi logodnic?" Egumena a zis: „Noi te iubim pe tine şi pe Hristosul nostru". Eupraxia a zis: „Şi eu vă iubesc pe voi şi pe Hristosul vostru!"

Iar Eupraxia, maica sa, şedea şi vărsa multe lacrimi, ascultând cuvintele cele cu bună înţelegere ale fiicei sale. Şi asculta şi egumena cu dragoste cuvintele pruncii celei mici şi se mira că, fiind copilă şi neavând încă şapte ani împliniţi, răspundea aşa de cuminte. Apoi maica sa, umplându-se de jale, a zis către fiică: „Vino, fiica mea, să mergem acasă, căci acum este seară". Prunca a zis: „Eu voi rămâne aici cu stăpâna egumenă". Dar egumena i-a zis: „Mergi cu doamna, maica ta, acasă, căci nu vei putea petrece aici; pentru că nici o copilă nu poate să vieţuiască aici, decât numai cele ce s-au făgăduit lui Hristos". Iar ea a întrebat: „Unde este Hristos?" Iar egumena, veselindu-se, i-a arătat cu degetul icoana Mântuitorului.

Şi alergând copila, a sărutat icoana Lui şi, întorcându-se spre egumenă, a zis: „Şi eu mă făgăduiesc lui Hristos şi de acum nu mă voi mai duce cu maica mea, ci voi rămâne cu voi". Egumena a zis: „Fiică, nu ai pe ce dormi şi nu vei pute,a sta aici". Copila a zis: „Pe ce dormiţi voi, pe aceea voi dormi şi eu". Deci, apropiindu-se noaptea, maica şi egumena amăgeau pe copilă în tot chipul ca să iasă din mănăstire şi să meargă acasă, dar nimic n-au sporit, nevrând deloc să iasă de acolo. Atunci egumena a zis către dânsa: „Fiică, de vei voi să rămâi aici, ţi se cade să înveţi carte şi Psaltirea şi să posteşti până seara, ca şi celelalte surori". Copila a răspuns: „Voi posti şi voi învăţa de toate, numai lăsaţi-mă să rămân aici!" Atunci egumena a zis către maica copilei: „Doamna mea, las-o pe ea aici, pentru că văd că darul lui Dumnezeu a strălucit într-însa; iar faptele cele drepte ale tatălui ei şi viaţa ta cea curată, rugăciunile părinteşti ale amândurora şi binecuvântarea Domnului o vor duce pe ea la viaţa veşnică".

Atunci Eupraxia cea de bun neam sculându-se şi punând pe fiica sa înaintea icoanei Mântuitorului, şi-a ridicat mâinile în sus şi a zis cu lacrimi: „Doamne Iisuse Hristoase, îngrijeşte Tu de copila aceasta, căci pe Tine Te-a dorit şi s-a dat pe sine Ţie!" Apoi, întorcându-se către copilă, i-a zis: „Fiica mea, Eupraxia, Dumnezeu, Care a întărit munţii cei nemişcaţi, Acela să te întărească pe tine întru frica Lui". Zicând acestea, a dat-o în mâinile egumenei, plângând şi bătându-se în piept. Şi toate monahiile plângeau împreună cu dânsa, şi astfel a ieşit din mănăstire, încredinţând lui Dumnezeu pe fiica sa.

Iar a doua zi dimineaţă, venind ea iarăşi la mănăstire, egumena a luat pe fecioara Eupraxia, a dus-o în biserică şi, făcând rugăciune, a îmbrăcat-o pe ea în chipul monahicesc cel îngeresc, fiind de faţă maica ei. Iar maica sa, văzând-o pe ea în chipul îngeresc, şi-a ridicat mâinile spre cer şi a început a se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa, zicând: „Împărate cel veşnic, Care ai început într-însa lucrul cel bun, Tu să îl şi săvârşeşti într-însa. Dă-i ei să umble după voia Ta cea sfântă, ca orfana aceasta, care s-a aruncat spre Tine din tinereţe, să câştige milă de la Tine, Făcătorul ei". Apoi a zis către fiică: „Fiica mea, iubeşti haina aceasta monahicească?" Copila a răspuns: „Cu adevărat o iubesc, pentru că am auzit de la maica egumenă şi de la celelalte monahii, că această haină o dă Hristos celor ce-L iubesc pe El ca semn de logodire". Şi a zis maica sa: „Fiică, Hristos, Căruia te-ai logodit, să te facă pe tine vrednică cămării Sale!"

Zicând aceasta, a sărutat pe fiica sa, pe egumenă şi pe toate surorile şi a ieşit din mănăstire; şi mergea, după obiceiul ei, pe la celelalte mănăstiri ale pustiei din părţile Egiptului, şi pe la cele din cetăţi şi pe la locuinţele săracilor, făcând bine tuturor lipsiţilor şi celor ce aveau trebuinţă, din averile sale. Şi pretutindeni străbătea slava acestei fericite văduve, Eupraxia, pentru faptele cele bune şi pentru milosteniile ei cele multe, încât a ajuns şi la auzul împăratului Teodosie cel Mare şi al boierilor lui. Deci, minunându-se toţi de o viaţă ca aceasta a ei, slăveau pe Dumnezeu, Care a întărit-o pe ea, pentru că se auzea despre dânsa că nu mânca peşte, nici nu gusta vin, ci postea în toate zilele până seara, şi târziu primea hrană pustnicească foarte puţină - linte sau verdeţuri -, încât, cu adevărat, tuturor le era de mirare o înfrânare ca aceasta a ei în mijlocul îndestulărilor celor îmbelşugate.

Şi trecând câţiva ani, egumena mănăstirii celei zise mai sus, chemând pe Eupraxia, femeia cea îmbunătăţită, i-a zis în taină: „Doamna mea, voiesc să-ţi spun un lucru, dar să nu te tulburi". Ea i-a zis: „Spune-mi, doamna mea, ceea ce voieşti". Egumena i-a zis: „De voieşti să rânduieşti ceva pentru fiica ta, rânduieşte degrabă, pentru că am văzut în vis pe bărbatul tău, Antigon, care stând în slavă mare înaintea Domnului Hristos, îl ruga să-ţi poruncească ţie să ieşi din trup şi de acum să fii cu dânsul, ca să te îndulceşti cu el de aceeaşi slavă de care s-a învrednicit pentru viaţa sa cea îmbunătăţită".

Auzind acestea dreptcredincioasa femeie, nu numai că nu s-a tulburat, dar s-a şi bucurat foarte mult, pentru că dorea şi ea să se dezlege de trup şi să treacă la Hristos. Deci îndată a chemat pe fiica sa, care se făcuse de doisprezece ani, şi a grăit către dânsa: „Eupraxia, fiica mea, pe mine mă cheamă acum Hristos, după cum mi-a spus maica egumenă, căci s-a apropiat ziua sfârşitului meu. De aceea, toată averea tatălui tău şi a mea o dau în mâinile tale, ca s-o rânduieşti cu bună credinţă şi să moşteneşti împărăţia lui Dumnezeu". Iar fecioara Eupraxia a început a plânge, zicând: „Amar mie, că sunt străină şi săracă".

Iar maica sa a grăit către dânsa: „Fiică, ai pe Hristos tată şi logodnic, deci nu eşti străină, nici săracă. Ai maică în locul meu pe egumenă, numai să te sârguieşti a săvârşi ceea ce ai făgăduit lui Hristos. Teme-te de Dumnezeu, cinsteşte pe surori, slujindu-le cu smerenie, şi să nu gândeşti niciodată în inima ta că eşti de neam împărătesc, zicând: «Se cade ca ele să-mi slujească mie, iar nu eu lor!» Fii smerită, ca să te iubească Dumnezeu; fii săracă pe pământ, ca să te îmbogăţeşti în cer. Toate le ai în mâinile tale şi de va fi trebuinţă mănăstirii de vreo avere, dă cât va trebui. Roagă-te pentru tatăl tău şi pentru mine, ca să aflăm milă de la Dumnezeu şi să ne izbăvim de muncile cele veşnice". Acestea sfătuind fericita Eupraxia pe fiica sa, a treia zi s-a mutat către Domnul şi a fost îngropată în mănăstirea aceea.

Viața Sfintei Eupraxia cea tânără se poate citi în data de 25 iulie/7 august.