Și tot în această zi, facem pomenirea Sfântului Sfințit Mucenic Cosma Etolianul, cel întocmai cu Apostolii, care a mărturisit în Albania şi care s-a săvârşit prin sugrumare în anul 1779.

Marele Cosma cel întocmai cu Apostolii, luminător al Neamului înrobit, cuvios făcător de minuni, mucenic slăvit şi iubit de popor, s-a născut în satul Megálo Déndro din Etolia în 1714. Mai exact, în regiunea numită Apókouro aflată între satele Megálo Déndro şi Taxiárchis, în zona muntoasă a Trichonídei, din părinţi epiroţi: „fiu al unor părinţi evlavioşi, care l-au crescut şi educat după povaţa Domnului, după Apostol”.

Primele litere le-a deprins la Mânăstirea Maicii Domnului Segdítsa Parnassídos, alături de ierodiaconul Gherásimos Lýtsikas şi în Lampotiná, lângă Nafpaktos, cu preotul profesor Ananías Dervisános, la şcoala unde avea mai târziu să predea el însuşi. Imediat apoi este întâlnit la şcoala renumită Branghianón din Agráfa, ctitorită de compatriotul său, Cuviosul Evghenie Etolianul (†1682). La această şcoală a urmat cursuri superioare de filosofie, fizică şi matematică, elemente de medicină şi alte cunoştinţe enciclopedice.

Apoi a plecat în Sfântul Munte. Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: „şi pentru că în anii aceia începuse [să fie] cu faimă mare şi şcoala Vatopedului în Sfântul Munte, s-a mutat la aceea împreună cu alţi colegi de-ai lui, nu puţini; acolo a dobândit desăvârşit Gramatica cu profesorul Panayótis Palamás, iar apoi şi Logica de la profesorul Nikólaos Tzartzoúlios din Metsovo, care preda acolo după preaînţeleptul Evghénios; [Cosma] era încă laic şi se numea Kónstas; chiar şi în rândul laicilor fiind, se arăta a fi îmbrăcat cu bunăcuviinţa schimei monahiceşti, străduindu-se întru toate, exersându-se pe sine întru desăvârşită asceză; şi pentru că dintr-o nenorocire s-a pustiit acea faimoasă şcoală, ajungând să fie refăcută de la început”. În această faimoasă Şcoală a Vatopedului, aproape de profesori importanţi, vreme de aproape şase ani, [Cosma] a dobândit o destul de bună educaţie, dar şi o concepţie personală asupra educaţiei.

Mai târziu, în didahiile sale, face referire şi la educaţia dobândită: „eu, creştinii mei, mi-am petrecut 40-50 de ani din viaţă studiind, am citit şi despre preoţi, şi despre necredincioşi şi despre atei şi despre eretici, tot adâncul înţelepciunii l-am cercetat”. Iar în alt loc, spune: „am studiat scrierile multor învăţaţi, evreieşte, turceşte, frânceşte, din toate neamurile, mult am citit”.

Mai târziu se mută la Mânăstirea Filotheu, unde este tuns monah cu numele Cosma şi este hirotonit preot. După cum mărturiseşte el însuşi, „m-am dus în Sfântul Munte şi mi-am plâns păcatele mele vreme de 17 ani”. De mic a avut mare dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Studia Evanghelia şi se gândea cum ar putea să-şi ajute mai bine fraţii. Se ruga şi căuta sfatul oamenilor duhovniceşti şi al bătrânilor. Simţea că trebuie să lase iubitul Munte pentru a ajuta poporul aflat în suferinţă. „Neamul se găsea în pericol extrem. Dintr-o parte, turcii, dintr-alta, iluminismul ateu al Franţei. Credinţa dădea mereu îndărăt; islamul triumfa; limba greacă era distrusă. Eparhii întregi uitaseră limba romeică şi vorbeau, unele turcă, altele slavă, altele arvanită, altele vlahă. Mai erau şi propagandele străine. Misionari papistaşi, falşi misionari luterani şi calvini exploatând sărăcia poporului şi-au înfipt ghearele încovoiate şi murdare în trupul preacurat şi neprihănit al Bisericii lui Hristos. Sfântul a realizat pericolul. Mesajele pesimiste ajunseseră şi în Sfântul Munte. Le-a priceput. A trebuit să-şi întrerupă asceza în Mănăstie. Îl aştepta neamul său, Biserica lui Hristos. Avea educaţie din destul, avea virtuţi pe care mulţi nu le dobândiseră, smerenie de necuprins, iar râvna pentru Dumnezeu ardea în inima lui”.

La Mănăstirea Filotheu a simţit chemarea lui Dumnezeu spre marea lucrare a „luminării şi renaşterii fraţilor creştini. Grecii decăzuseră în ignoranţă în privinţa religiei lor, de aici rezultând înmulţirea răutăţii, mulţi dintre ei trecând de la ortodoxie la mahomedanism. Cosma a fost marcat de acest lucru. A cerut şi a primit consimţământul bătrânilor în vederea asumării unei astfel de misiuni. Părăsind Sfântul Munte, s-a dus la Constantinopol, s-a întâlnit cu Patriarhul Serafim (1757-1761) şi a luat de la el permisiune scrisă să predice în Grecia”.

În 1760, la Constantinopol, s-a întâlnit cu fratele său după trup, Hrýsanthos Etolianul (†1785), de la care a învăţat arta retoricii. Activitatea lui misionară în Epir şi în insule a fost inspirată, vrednică de admiraţie, eficientă şi semnificativă.

El predica simplu, cu miez, din inimă, expresiv, smerit şi captivant. Vorbea „cu putere, nu ca un învăţător, ci ca un frate, căci învăţător numai Hristos al nostru este”. „Sunteţi fii şi fiice ai lui Hristos al nostru”, le spunea ascultătorilor, „şi nu numai că nu sunt vrednic să vă învăţ, dar nici picioarele să vi le sărut, pentru că fiecare dintre voi este mai de preţ decât întreaga lume”. În acest sens, altădată observa cu smerenie: „Auzind şi eu, fraţii mei, preadulcele cuvânt pe care îl zice Hristos al nostru despre purtarea de grijă faţă de fraţi, acesta m-a ros la inimă multă vreme, precum roade viermele lemnul […] şi am ieşit şi umblu din loc în loc şi îi învăţ pe fraţii mei”.

Lucrarea sa misionară ce a durat vreme de douăzeci de ani l-a purtat prin Constantinopol, Tracia, Macedonia, Thessalia, Grecia continentală, Epir, Peloponez, insulele Mării Egee şi Mării Ionice. Predica sa înflăcărată a avut un răsunet uriaş în sufletele însetate şi chinuite ale celor robiţi, după cum relatează ucenicul şi biograful său, Sapfeírios Hristodoulídis: „Oriunde ar fi mers de trei ori fericitul, se făcea mare adunare a creştinilor şi se asculta cu străpungere de inimă şi evlavie dulceaţa cuvântului său, şi astfel se făcea mare îndreptare şi folos sufletesc”. După cum scrie Sfântul Nicodim Aghioritul, „didahia lui era, pe când ne-am făcut ascultători ai ei, cu totul simplă, precum aceea a pescarilor; era calmă şi liniştită, şi pretutindeni se arăta a fi plină de bucuria veseliei şi liniştii Sfântului Duh”. Şi continuă: „iar Dumnezeu de sus împreună lucra şi întărea cuvintele lui cu semne şi minuni, aşa cum întărise prin minuni şi predica sfinţilor Lui Apostoli”. În Epirul de Nord, „împreună lucrând harul dumnezeiesc, multe şi mari roade a făcut: din sălbatici, i-a făcut liniştiţi pe tâlhari; pe cei neîndurători şi nemilostivi i-a arătat milostivi; pe cei necuvioşi i-a făcut evlavioşi; pe cei neînvăţaţi şi mojici în cele dumnezeieşti, i-a învăţat şi i-a făcut de ajutor la slujbe; pe toţi păcătoşii i-a adus la pocăinţă şi la îndreptare, încât toţi ziceau că în vremurile lor s-a arătat un nou Apostol”.

Toţi biografii săi subliniază mai ales cele pătimite pentru a deschide şcoli, pentru ca să poată copiii învăţa literele fără plată, „să se întărească întru credinţă şi întru cucernicie, să se îndrepteze spre o viaţă şi un trai virtuos”. I-a silit pe cei bogaţi să cumpere colimvitre pentru bisericile care nu aveau. Astfel, au fost cumpărate peste 400 de colimvitre, cărţi pentru şcolari, komboskini şi cruciuliţe pentru toţi, mai mult de 500 000. Nu a ezitat să combată comerţul făcut de evrei în ziua de duminică şi nu a îngăduit creştinilor să lucreze în ziua Domnului. Pentru aceasta, evreii l-au urât de moarte.

În călătoriile sale era însoţit de mulţi preoţi şi de mult popor. Fiecare predică, din orice loc, era precum o slujbă religioasă. Le spunea creştinilor să se pregătească, să se spovedească şi să postească. Preoţii săvârşeau Taina Sfântului Maslu, ungându-i apoi pe creştini. În fiecare loc înălţau o cruce mare de lemn, aprindeau lumânări, iar el se suia pe un scăunel, de unde împărţea binecuvântări, pâini şi colivă, iar apoi predica. Crucea rămânea spre amintirea trecerii lui, iar adesea era făcătoare de minuni. Ucenicii săi luau notiţe şi, de aceea, avem astăzi predicile sale, care erau însoţite de minuni şi profeţii. Profeţiile lui se referă la eliberarea neamului robit, la viitorul anumitor persoane, oraşe şi al întregii omeniri, la descoperiri ştiinţifice şi la alte subiecte. Multe dintre ele s-au împlinit cu exactitate.

Sfântul Cosma Etolianul, reprezentare contemporană, (c) Fikos

În ciuda dragostei pe care i-o purta poporul şi a respectului pe care i-l arătau până şi turcii, existau unii care-l urau, precum anumiţi politicieni bogaţi, ale căror nedreptăţi le scotea la lumină, dar mai ales unii evrei, pe care îi combătea în predicile sale. Desigur, Sfântul Cosma nu era animat de antisemitism. Îi scria într-o epistolă fratelui său Hrýsanthos, cu câteva luni înainte de sfârşitul său: „zece mii de creştini mă iubesc şi unul mă urăşte. O mie de turci mă iubesc şi unul nu chiar aşa de mult. Mii de evrei râvnesc moartea mea, doar unul nu”.

Acei evrei l-au calomniat înaintea autorităţilor turceşti, dând mulţi bani Paşei Curt din Berat și reuşind să obţină omorârea Sfântului. Acesta şi-a cunoscut dinainte sfârşitul, în cea din urmă noapte petrecând „fără să arate vreun semn de tristeţe pentru faptul că va fi lipsit de viaţă, ci arătându-se bucuros la faţă, ca şi cum s-ar fi dus la bucurie şi la petrecere”. A fost spânzurat de un copac în satul Kolikóntasi, iar cinstitul său trup a fost aruncat în râul Ápsos. Deşi îi fusese legată o piatră de gât, trupul său plutea deasupra apei, fiind găsit de evlaviosul preot Márkos. A fost înmormântat în Mânăstirea Născătoarei de Dumnezeu din Ardonítsa. Martiriul său a avut loc în 24 august 1779. În luna august 1813 a avut loc reîngroparea cinstitelor moaşte, iar în anul următor a fost ridicată o biserică cu hramul său şi o mănăstire de către Ali Paşa din Ioánina, despre care profeţise că va ajunge mare.

Sfântul Cosma Etolianul a fost cinstit, la scurtă vreme, ca sfânt de către poporul credincios. Dovada acestei cinstiri şi dragoste o constituie sutele de icoane portabile, fresce, gravuri, desene, locuri de închinăciune şi biserici. Actul oficial de recunoaştere a fost semnat de patriarhia Ecumenică la 20 aprilie 1961, iar în 1984, moaştele sale au fost descoperite în ruinele mânăstirii din Albania de către P. B. Páschos şi P. F. Hristópoulos. Există o numeroasă bibliografie cu privire la Sfântul Cosma.

Slujbe şi biografii i-au fost alcătuite de către Nicodim Aghioritul, Sapfeírios Hristodoulídis (1814), Thómas Paschídis (1860) şi de monahul Gherásimos Mikraghiannanítis, în vreme ce Mitropolitul Serafim al Artei i-a compus Paraclisul.