Pomenirea Sfântului Mucenic Eudoxie, dimpreună cu ceata sa de 1104 ostaşi din Melitina și Sfinții Mucenici: Zinon, Macarie şi Calodoti, care s-au săvârşit prin sabie în vremea împăratului Dioclețian (+ 311)

   Sfîntul Eudoxie a fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, care prigonea foarte mult biserica lui Dumnezeu. De la el a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu ca toată lumea să nu se închine unuia, adevăratului Dumnezeu, ci să dea cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu, idolilor celor muţi şi fără glas. Atunci mulţi din cei credincioşi au voit să trăiască mai bine în pustietăţi şi în munţi cu fiarele, decît cu oamenii cei fărădelege prin cetăţi. Cei mai mulţi din dregători şi din oamenii slăviţi, lăsîndu-şi dregătoriile şi casele lor, se ascundeau prin locuri neştiute. Unul ca acesta era Eudoxie, credinciosul rob al lui Iisus Hristos, fiind comite cu dregătoria. El, lăsîndu-şi această cinste, se ascunse cu femeia şi cu copiii săi de păgîni, fugind de mînia împărătească.

    Fiind pîrît la ighemonul Melitinei, ostaşii îl căutau pretutindeni. Iar el, fiind îmbrăcat cu haine proaste, i-a întîmpinat în cale şi a fost întrebat de dînşii dacă nu a auzit undeva de comitele Eudoxie? Iar el, văzînd că pe sine îl caută pentru chinuire, le-a zis: "De vă veţi abate la mine să mîncaţi pîine în casa mea şi să vă odihniţi de cale, apoi vă voi spune vouă despre el, că ştiu unde se ascunde cu casa sa". Auzind ei s-au abătut la dînsul şi, primindu-i pe ei, i-a ospătat îndeajuns. Apoi, s-a arătat lor cum că el este cel pe care îl caută. Iar ei, mirîndu-se, ziseră: "Pentru a ta facere de bine nu te vom lua cu noi, iar celui ce ne-a trimis îi vom spune că deşi te-am căutat mult, nu te-am aflat. Însă tu să te ascunzi, ca nu cumva altcineva, ştiindu-te, să-i spună".

    Vrînd ei să se ducă, i-a oprit pe dînşii, zicînd: "Aşteptaţi-mă, fraţilor, că merg şi eu cu voi. Că nu mi se cade mie a mă mai ascunde, singur Dumnezeu chemîndu-mă la nevoinţa mucenicească ca să fiu mărturisitor şi martor al numelui Său Celui sfînt. Că de ar fi voit Dumnezeu să mă aibă pe mine ascuns, nu m-aţi fi aflat voi pe cale, nici nu v-ar fi trimis pe voi să mă căutaţi pe mine, nici mie nu mi s-ar fi întîmplat să vă întîmpin pe voi. Dar acestea toate sînt semn că aşa este bunăvoinţa lui Dumnezeu, ca să rabd pentru dînsul pînă la sînge". Apoi, chemînd pe soţia sa, anume Vasilisa, pe fiii săi, pe slugi şi pe prieteni, le-a zis lor: "Vremea mi-a fost altă-dată a mă ascunde, iar acum este vremea să mă dau de faţă şi să mă dau în mîinile prigonitorilor de bunăvoie pentru Iisus Hristos, Care singur S-a dat pentru noi la patima cea de voie. Deci voi merge şi fie precum Domnul meu va voi să rînduiască pentru mine, iar pe voi vă las lui Dumnezeu".

    Apoi a poruncit şi a pus în rînduială toate cele pentru casă, pentru fii şi pentru slugi, învăţîndu-i pe ei cum să vieţuiască după dînsul cu fapte bune, în frica şi dragostea de Dumnezeu. Iar la sfîrşit a poruncit soţiei sale să nu plîngă, nici să nu se tînguiască cînd va auzi de moartea lui, ci mai ales să petreacă ziua aceea în bucurie şi în veselie, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit de cununa mucenicească pe robul său. Apoi luînd pe sine îmbrăcă-mintea cea cuviincioasă dregătoriei sale, armele şi brîul cel ostă-şesc, s-a îmbrăcat aşa precum se cade unui comite şi şi-a lăsat nu numai casa, femeia şi copiii, ci şi slugile şi prietenii, toate averile, le-a lepădat pentru dragostea Domnului său. Ce jale era acolo, cînd se despărţeau femeia de bărbat, fiii de tată, prietenii de iubitul prieten! Plîngeau toţi pentru dînsul, luîndu-şi cel din urmă rămas bun unul de la altul, ştiind că de-acum el nu se va mai întoarce la dînşii. Dar dintre toate amărăciunile, una le era lor spre uşurare. Aceea că se sîrguia să pătimească pentru Hristos şi, dorind să fie purtător de biruinţă, avea să stea înaintea lui Hristos, Domnul său.

    Despărţindu-se de toţi, fericitul Eudoxie a început drumul împreună cu ostaşii. Iar Vasilisa, soţia lui, îl urma de departe, vrînd să-i vadă nevoinţa. Şi mergeau cu dînsul şi doi iubiţi prieteni, Zinon şi Macarie, cărora de asemenea li se gătea cununa muceniciei.

    Deci, stînd fericitul Eudoxie înaintea ighemonului, acesta i-a urat cuvinte bune, zicîndu-i: "Bucură-te, comite Eudoxie!" Iar mucenicul i-a răspuns: "Bucură-te şi tu, ighemoane!" iar ighemonul i-a zis: "Am pus la probă onoarea ta, ca să împlineşti porunca îm-părătească şi precum se cade, să aduci jertfe zeilor, dar mai ales tatălui tuturor zeilor, marelui Dia, şi celui cu chip de soare, Apolon, şi iubitei fete, Artemida". Răspuns-a sfîntul: "Eu, unuia Dumnezeu, în trei feţe preamărit, ştiu să-i aduc jertfă Celui ce a zidit toată lumea şi dă viaţă şi mîntuire. Aceluia îi jertfesc jertfă de laudă. Iar aceia pe care tu îi numeşti zei sînt lemne şi pietre şi cu nimic nu se deosebesc de un lucru neînsufleţit oarecare". A zis ighemonul: "Eu te învăţ pe tine ca să dai zeilor cinstea cuvenită, iar tu, precum văd, nu numai pe zei îi defăimezi, ci chiar şi pe împărat îl socoteşti a fi nimic; încă aud că, aducînd înăuntru o credinţă nouă, amăgeşti pe mulţi cu aceea".

    Acestea zicîndu-le ighemonul şi-a întors privirea asupra mul-ţimii ostaşilor cei ce erau acolo şi le-a zis cu mînie: "Tot cel ce nu va aduce la împlinire porunca împărătească, să se dezbrace de hai-nele cele ostăşeşti, că nu este vrednic de dînsele, şi să se socotească pe sine că este gol şi căzut dintr-o asemenea cinste". Nelegiuitul zicea aceasta, vrînd să descurajeze pe Sfîntul Eudoxie, crezînd că nimeni nu va fi nesupus poruncii celei fără de Dumnezeu a împă-ratului lor, decît numai singur Eudoxie care, ruşinîndu-se, se va învoi la voia lor necurată ca să nu cadă din cinstea şi rînduiala sa. Dar prigonitorul însuşi s-a ruşinat de cele ce grăise, căci Sfîntul Eudoxie depuse brîul care-i îndreptăţea rangul de comite în faţa schingiuitorului şi cu el împreună şi cei 1 104 ostaşi de sub comanda lui, care erau creştini în taină, aprinşi fiind atunci şi gata cu duhurile ca şi de trupurile lor să se dezbrace, punîndu-şi sufletele pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

    Deci, prigonitorul s-a îndoit văzînd deodată atîta mulţime a mărturisitorilor numelui lui Hristos şi, lăsînd a-i întreba pe dînşii mai pe urmă, a trimis îndată la împăratul Diocleţian, înştiinţîndu-l de aceasta şi întrebîndu-l ce să facă. Iar împăratul degrabă i-a tri-mis răspuns ca numai pe cei mai mari să-i pedepsească cu chinuri cumplite, iar pe cei mai mici să-i mai lase. Atunci ighemonul, şezînd la judecată, a pus sub pază pe Eudoxie comitele ca pe un începător, şi i-a zis lui: "Pe tine, Eudoxie, te sfătuiesc să laşi netrebnica iubire de ceartă şi nebuna împotrivire şi de voia ta să aduci jertfă zeilor; iar dacă nu, să ştii că vei jertfi chiar şi nevrînd, căci vei fi silit la aceasta cu chinuri amare". Şi a început apoi a-i număra cîte una; întîi legăturile şi temniţele înfricoşate, bătăile şi strujirile; apoi arderile cu foc şi toate chinurile cumplite care sînt înfricoşate nu numai vederii, dar şi auzului. La aceste zise mucenicul a răspuns: "Bîrfeşti, ighemoane, spunîndu-mi aceasta. Pe acestea eu le socotesc că sînt chinuri copilăreşti, pentru că privesc la răsplătirea care va să fie, nădăjduindu-mă spre dreapta cea îndurată a purtătorului meu de nevoinţe, Hristos. Mă tem, nu de acel foc de care ai pomenit, ci de acela care niciodată nu se stinge, de scrîşnirea dinţilor şi de toate cumplitele munci, cele gătite celor ce nu ascultă pe adevăratul Dumnezeu şi se leapădă de El. Iar chinurile tale pentru mine sînt jucării şi focul cu care tu mă îngro-zeşti este cu mult mai rece decît focul gheenei; iar sabia ta îmi va fi mie ca o cheie de uşă, spre marginea cea dorită unde, în locul acestui soare văzut pe care îl vedem şi apune degrabă, voi vedea lumina cea neapusă şi raza cea însufleţită; şi în locul celor vremelnice voi moşteni bunătăţile cele veşnice. Deci, să ştii cu dinadinsul că idolilor voştri nu mă voi închina. Că mare nebunie este aceasta, a cinsti ca pe Dumnezeu lemnul, piatra, aurul şi argintul cel făcut de mîna meşterului". Iar ighemonul a zis: "Blîndeţele mele aţîţă nebunia ta, că eşti cu atîta îndrăzneală, încît necinsteşti şi ocărăşti pe zei, pe împărat şi pe mine. Eu necinstirea mea o rabd; necinsti-rea zeilor şi pe cea împărătească a o răbda mai mult nu se poate".

    Şi a poruncit ca pe Sfîntul Eudoxie întinzîndu-l în patru părţi, să-l bată fără milă cu curele crude, apoi spînzurîndu-l, să-l stru-jească pe coaste cu unelte de fier ascuţite; după aceasta l-a aruncat pe el în temniţă. Iar după cîteva zile iarăşi, scoţîndu-l pe el la în-trebare, l-a aflat neclintit în credinţă, ca pe un stîlp nemişcat şi ca o cetate tare; şi a poruncit ca cu şine de fier să-l bată peste gruma-jii lui, ca toate mădularele lui să le rupă din încheieturi, lucru care este mai cumplit decît moartea. După aceasta la tăiere de sabie l-a osîndit.

    Cînd îl duceau pe sfînt la locul tăierii, el se ruga aşa: "Dumnezeule, Cel ce ai privit spre jertfele lui Abel şi ale lui Avraam, Cel ce ai primit răbdările a mulţi mucenici, caută cu milostivul Tău ochi spre această jertfă a mea şi nu-mi defăima sîngele meu, pe care eu, întru căldura duhului meu, din dragostea inimii îl aduc Ţie". Acestea grăindu-le Sfîntul, uitîndu-se înapoi, a văzut pe soţia sa urmîndu-i şi tînguindu-se cu lacrimi. A întrebat-o dacă se îndeplinesc toate aşa precum le văzuse el mai înainte şi i-a poruncit ca după tăiere să-i ia trupul şi să-l îngroape la un loc, care se numea Amimna. Apoi cea de pe urmă poruncă i-a dat să nu plîngă pentru ieşirea lui din trup, ci mai ales să cinstească ziua aceea, îmbrăcată fiind în haine de sărbătoare şi cu alte podoabe să se înfrumuseţeze pe sine. Apoi văzînd pe iubitul său prieten, Zinon, tînguindu-se pentru dînsul, a strigat către el: "Iubite Zinone! Nu plînge, pentru că Dumnezeu căruia slujim nu ne va despărţi pe noi unul de altul, ci ca într-o corabie vom înota către viaţa cea veşnică împreună. La aceste cuvinte s-a pornit Zinon şi cu mare glas a început a striga: "Şi eu sînt creştin, mărturisesc pe Hristos şi pentru El voiesc a muri. Şi îndată fu prins de slugile cele păgîne şi spus ighemonului." Iar ighemonul a poruncit ca împreună cu Eudoxie să-l taie şi pe el. Deci a suferit tăiere mai întîi Zinon rugîndu-se pentru dînsul Eudoxie. Apoi Eudoxie, trimiţîndu-şi înainte la cer pe prietenul său, şi-a plecat şi el capul sub sabie şi a luat fericitul sfîrşit.

    Au fost tăiaţi atunci şi alţi sfinţi mucenici care, cu îndrăz-neală, au mărturisit pe Hristos, şi au fost lăsaţi neîngropaţi. Iar Vasilisa, femeia lui Eudoxie, fără de temere luînd trupul bărbatului său, l-a îngropat cu cinste, la locul cel mai înainte hotărît. Pentru acest lucru, fiind prinsă şi dusă la ighemon, a mărturisit şi ea pe Dumnezeu şi a ocărît pe idoli şi pe cinstitorii lor, vrînd să meargă degrabă la Domnul, în urma bărbatului, pe calea muceniciei. Dar prigonitorul i-a zis ei: "Ştiu că ai vrea să mergi după bărbatul tău, ca să ai laudă de la galileeni şi, deşi eşti vrednică de moarte, nu voi face aceasta". Iar ea i-a zis: "Domnul meu Iisus Hristos vede dorin-ţa mea pe care o va primi în loc de alt lucru mai bun şi cu toate că poate nu voi fi ucisă de tine, însă înaintea Domnului Dumnezeu de partea cea cu bărbatul meu nu mă voi lipsi". Şi a izgonit-o pe ea de la faţa ighemonului.

    Iar după şapte zile i s-a arătat ei Sfîntul Eudoxie în vis, zi-cîndu-i: "Să spui lui Macarie, prietenul şi păzitorul casei noastre, să meargă la curte şi pe aceeaşi cale după noi să se grăbească, că iată îl aşteptăm pe el". De aceasta cînd a spus Vasilisa lui Macarie, el îndată, grăbindu-se, a mers la ighemon şi a mărturisit că este creştin şi ucenic al lui Eudoxie. Văzîndu-l prigonitorul şi auzind mărturisirea lui cea cu îndrăzneală, a poruncit ca cu sabia să-i taie capul. Şi aşa s-a dus după Eudoxie şi după Zinon, la bunul purtător de nevoinţă Hristos, Domnul nostru, Căruia şi Vasilisa, plăcîndu-i, s-a sfîrşit în buna mărturisire şi a stat în ceata sfinţilor, înaintea scaunului slavei lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.