La hotarele ţinuturilor Nursiei, doi monahi vieţuiau împreună în pustietatea sihăstrească, unul cu numele Evtihie, iar altul, Florentie. Deci Evtihie, aprinzându-se cu căldură de râvna duhovnicească, se îngrijea nu numai de mântuirea sa, ci şi de a altora, şi pe multe suflete se sârguia să le aducă la Dumnezeu prin cuvinte folositoare de suflet şi prin îndemnurile sale. Iar Florentie, luând aminte singur de sine în simplitatea sa, îşi petrecea viaţa în rugăciuni.

    Nu departe de locuinţa lor era o mănăstire în care, murind egumenul, monahii adunându-se, au venit la Evtihie şi l-au rugat să le fie avvă în mănăstirea lor. Iar Evtihie, ascultând rugămintea acelora, a mers la dânşii şi a luat începătoria mănăstirii, iar pe fratele său în Hristos, Florentie, l-a lăsat să petreacă în acel loc sihăstresc, ca să nu se pustiască biserica cea mică pe care o aveau acolo. Deci Florentie, rămânând singur, se ruga Atotputernicului Dumnezeu să-i dea ajutor, ca să poată trăi în singurătatea aceea fără supărare. Şi într-una din zile, după săvârşirea obişnuitelor rugăciuni, ieşind din biserică, a văzut un urs stând înaintea uşii cu capul plecat spre pământ. Iar acel urs nu avea nimic din năravul de fiară, ci prin blândeţea sa arăta că a venit fiind trimis de Dumnezeu spre ascultare şi spre slujbă. Deci robul lui Dumnezeu, Florentie, cunoscând aceasta, a mulţumit lui Dumnezeu că i-a trimis lui un împreună-vieţuitor ca acela. Şi, de vreme ce avea rămase la chilia lui cinci oi şi nu avea cine să le pască şi să le păzească pe ele, a poruncit ursului, zicându-i: „Mergi de mână oile acestea la păşune şi păzeşte-le pe ele, iar la ceasul al şaselea să te întorci împreună cu ele".

    Şi a început ursul să facă totdeauna aceasta, având grijă de păstoria cea hotărâtă lui pentru oi. Deci acela care se obişnuise a mânca carne, acum păştea oile flămând, biruindu-şi năravul său de fiară. Iar când omul lui Dumnezeu voia să postească până la ceasul al nouălea, poruncea ursului ca atunci să se întoarcă cu oile, şi ursul asculta de acea poruncă. Iar când nu voia să postească până la al nouălea ceas, mânca în ceasul al şaselea şi tot atunci se întorcea şi ursul cu oile.

    Deci la toată porunca omului lui Dumnezeu se supunea fiara aceea şi întru nimic nu greşea; pentru că niciodată n-a venit în al nouălea ceas când i-a poruncit să vină în al şaselea, nici în al şaselea, când i-a poruncit să vină în al nouălea. Iar aceasta s-a făcut fiindcă Dumnezeu a înţelepţit fiara aceea care a supus-o plăcutului Său, ca să priceapă porunca stareţului şi să facă voia lui. Şi slujind fiara aceea multă vreme stareţului, a început pretutindeni prin părţile acelea a străbate vestea despre Florentie, omul lui Dumnezeu, încât toţi se mirau de minunea aceea, adică, cum ursul paşte oile şi slujeşte stareţului.

    Iar diavolul, vechiul vrăjmaş, a ridicat pe oarecare spre zavistie; pentru că el, când vede pe cei buni luminaţi cu slavă, atunci pe cei ce sunt cu obiceiul şi cu viaţa răzvrătiţi, îi vânează spre zavistie şi îi trage întru pierzare. Deci, cu îndemnarea aceluia, patru monahi din ucenicii fericitului Evtihie au zavistuit foarte asupra lui Florentie, că învăţătorul lor nu făcea semne, iar el, rămânând singur de învăţător în chilia cea sihăstrească, se arăta slăvit pentru atâtea minuni. Deci, ascunzându-se într-un loc pe unde mâna ursul oile la păşune, l-au ucis. Apoi, neîntorcându-se ursul la stareţ în ceasul în care îi era porunca să se întoarcă, stareţul era în mare îndoială. De aceea, aşteptând până seara şi nevăzând întoarcerea ursului cu oile, a început a se mâhni; căci ursul, pe care el se obişnuise din simplitate a-l numi "frate", nu s-a întors. Iar a doua zi s-a dus la câmp să caute fiara împreună cu oile şi, găsind pe urs ucis, s-a mâhnit foarte tare. Apoi cercetând cu de-amănuntul, a aflat cine a ucis ursul, şi a început a plânge şi a se tângui, nu atât pentru moartea ursului, cât pentru răutatea cea pierzătoare de suflet a celor patru fraţi.

    Şi când s-a înştiinţat avva Evtihie de mâhnirea şi necazul lui Florentie, a chemat pe sihastru la dânsul şi-l mângâia. Iar omul lui Dumnezeu, stând înaintea feţei avvei şi fiind cuprins de mare durere, a zis: „Nădăjduiesc spre Atotputernicul Dumnezeu ca acum, în viaţa aceasta de aici şi înaintea ochilor tuturor, îşi vor lua răsplătire de la Domnul pentru răutatea aceasta acei care au ucis ursul meu, care nici un rău nu le-a făcut lor". Deci acestea zicându-le plăcutul lui Dumnezeu, Florentie, îndată cu vorba i-a urmat împlinirea ei: pentru că deodată acei patru monahi au fost cuprinşi de lepră mare, putrezin-du-le toate mădularele, şi au murit de acea rană. Aceasta făcându-se, Florentie - omul lui Dumnezeu -, s-a înspăimântat foarte, pentru că a blestemat pe acei fraţi; şi n-a încetat a se tângui toată viaţa sa pentru fraţii aceia, iar pe dânsul se numea ucigaş sălbatic al lor. Insă aceasta a făcut-o Dumnezeu, ca bărbatul acela simplu şi îmbunătăţit să nu mai îndrăznească, în orice fel de necaz ar fi, să arunce asupra cuiva săgeata cuvântului de blestem.

    Deci acest bărbat plăcut lui Dumnezeu a făcut şi alt lucru de minune. Când se purta vorba despre dânsul pretutindeni, a venit la el un diacon oarecare de departe, ca să se învrednicească de rugăciunile şi binecuvântarea lui. Dar văzând împrejurul chiliei lui o mulţime de şerpi şi că tot locul acolo era plin de jivini, s-a spăimântat foarte şi a strigat: „Robule al lui Dumnezeu, roagă-te". Iar atunci văzduhul era luminos, strălucind de razele soarelui, şi Florentie, ieşind din chilie şi stând, şi-a înălţat ochii şi mâinile spre cer şi a început a se ruga, ca Domnul să ia de acolo acele jivine, precum El singur ştie. Atunci îndată a tunat cerul şi s-au făcut fulgere. Şi au ucis tunetul acela cu fulgerele toţi şerpii care erau acolo. Şi văzându-i ucişi, omul lui Dumnezeu Florentie, căutând iarăşi spre cer, a zis: „Iată, Doamne, ai ucis şerpii, acum cine îi va lua pe dânşii de aici?" Atunci îndată, la glasul lui, au zburat o mulţime de păsări şi pe toţi şerpii ucişi i-au luat acele păsări şi, ducându-se departe, i-au lepădat şi au curăţit de toţi şerpii locul acela, unde petrecea cuviosul. Deci, vieţuind întru toate zilele vieţii sale întru mare plăcere de Dumnezeu, a trecut la viaţa cea nesfârşită.

    Asemenea şi Cuviosul părinte Evtihie, păscând turma cea încredinţată lui ani îndestulaţi, şi povăţuind şi îndreptând pe mulţi la calea cereştii împărăţii, s-a dus către Domnul. Şi deşi în viaţa sa el nu a făcut minuni, însă după moarte s-a arătat făcător de minuni, Domnul preamărind pe robul Său, pentru că din hainele lui, care rămăseseră după dânsul, se dădeau tămăduiri la felurite neputinţe.

    Iar când nu ploua multă vreme şi se făcea uscăciune mare peste tot pământul, atunci adunându-se tot poporul din ţara aceea, luau haina Cuviosului Evtihie şi, ducând-o la biserică înaintea Domnului cu rugăciune, umblau cu dânsa prin sate, prin ţarini şi prin grădini, şi îndată se dădea de la Dumnezeu ploaie îndestulată, adăpând pământul. Din acest lucru se arăta ce fel de putere de bunătăţi plăcute lui Dumnezeu avea înăuntrul sufletului său în viaţa aceasta acest cuvios, a cărui îmbrăcăminte din afară, aducându-se înaintea Domnului, potolea mânia Ziditorului. Aşa Se proslăvea atunci Dumnezeu întru minunile acelor plăcuţi ai Săi, şi acum pentru aceleaşi minuni este şi va fi proslăvit de noi, robii Săi, în vecii vecilor. Amin.

    Nota. Viaţa lor este adunată din cuvântările Sfântului Grigorie Dialogul, papa Romei, de către Petru diaconul; cartea 3, cap. 14.