Pomenirea Cuviosului Hristofor Romanul (VI)

Despre Cuviosul Hristofor, Ioan şi Sofronie, scriitorii cărţii ce se numeşte Limonar, au scris astfel: Cînd eram în Alexandria şi am mers la părintele Teodul, care era în Sfînta Sofia cea din Faran, stareţul ne-a spus: eu m-am tuns în călugărie în viaţa de obşte a părintelui nostru Teodosie, cea din pustia sfintei cetăţi a lui Hristos, Ierusalimul, şi am găsit acolo pe un stareţ mare, de neam roman, anume Hristofor. Deci, într-una din zile m-am închinat lui, zicînd: "Părinte, ai plăcerea şi spune-mi lucrurile tale cele din tinereţe". Rugîndu-l eu foarte mult şi stareţul, cunoscînd că-l întreb pentru folos, a început a-mi spune astfel: "Fiule, cînd m-am lepădat de mine, aveam multă căldură şi osîrdie spre nevoinţa monahicească. Deci, ziua mă îndeletniceam în slujbe, iar seara tîrziu intram în peşteră, în care mai înainte obişnuiau a se ruga Cuviosul Teodosie şi ceilalţi sfinţi părinţi.

    Intrînd în peşteră, făceam cîte o sută de metanii pe fiecare treaptă şi mă aruncam înaintea lui Dumnezeu, iar toate treptele erau în număr de optsprezece. Intrînd în peşteră, petreceam acolo rugîndu-mă, pînă ce lovea în toacă de cîntarea Utreniei şi atunci ieşeam din peşteră la biserică. Astfel am petrecut unsprezece ani, neschimbîndu-mi pravila aceasta, ostenindu-mi trupul cu postire multă şi cu înfrînarea gîndurilor în slujbele ce mi se porunceau; deci, răbdam toată lipsa în necîştigare.

    Într-o noapte, intrînd în peşteră şi săvîrşindu-mi pe trepte, după obicei, plecările mele de genunchi, şi pogorîndu-mă la treapta cea mai de pe urmă, am stat. Atunci, deodată m-am simţit într-o răpire şi am văzut toată peştera plină de candele, din care unele ardeau, iar altele nu. Am văzut încă şi doi bărbaţi cu chip luminos, umblînd în haine albe şi pregătind candelele. Eu am zis către dînşii: "Pentru ce aţi pus candelele acestea aici şi nu mă lăsaţi să intru să mă rog?" Ei mi-au răspuns: "Candelele acestea sînt ale părinţilor lui Dumnezeu, care se ostenesc". Eu am zis către dînşii iar: "Pentru ce unele ard, iar altele nu?" Ei mi-au răspuns: "Cei ce slujesc bine Domnului şi-au aprins candelele, iar cei leneşi nu şi le-au aprins!" Eu iar am zis către dînşii: "Faceţi bine şi spuneţi-mi, candela mea arde sau nu?" Ei mi-au răspuns: "Osteneşte-te şi te roagă şi o vom aprinde". Eu am zis: "Mă rog totdeauna şi n-am făcut altceva pînă în vremea aceasta". După cuvintele acestea mi-am venit în sine şi n-am mai văzut pe nimeni.

    Atunci am zis către mine: "O, Hristofore, ai trebuinţă de osteneli mai mari ca să-ţi aprinzi candela!" Deci, dimineaţă am ieşit din mînăstirea mea şi m-am dus în muntele Sinai, neluînd nimic cu mine, decît numai haina cu care eram îmbrăcat. Petrecînd eu în Muntele Sinai în multe osteneli şi nevoinţe 50 de ani, am auzit un glas, zicîndu-mi: "Hristofore, du-te în mînăstirea ta, în care te-ai ostenit mai înainte, ca să te odihneşti acolo cu părinţii tăi!" Cuviosul Hristofor, spunînd aceasta despre sine, a mai vieţuit puţin după aceea şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu.

    Acelaşi părinte Teodul ne-a spus nouă - adică lui Ioan şi lui Sofronie -, că părintele Hristofor, mai înainte de mutarea sa, a zis aceasta: "Într-una din zile am ieşit din mînăstirea mea şi m-am dus la Sfînta Cetate Ierusalim, ca să mă închin şi să sărut Crucea cea făcătoare de viaţă. După ce am fost acolo şi m-am închinat Domnului, cînd voiam să ies, am văzut pe un frate oarecare stînd în uşile din mijloc ale bisericii. Acela nici nu intra, nici nu ieşea, şi doi corbi zburau fără de frică înaintea feţei lui, ameninţîndu-l cu aripile şi nelăsîndu-l să intre. Eu am înţeles că acei corbi erau demoni şi am zis către cel ce stătea: "Frate, spune-mi pentru ce stai în mijlocul uşilor şi nu intri?" El mi-a răspuns: "Părinte, iartă-mă că sînt bîntuit de gînduri. Un gînd îmi zice: Mergi şi te închină cinstitei cruci şi o sărută! Iar alt gînd îmi zice: Ba nu, du-te mai întîi şi săvîrşeşte-ţi lucrul şi vei veni să te închini altă dată!" Eu, auzind acestea - zice Sfîntul Hristofor -, l-am luat de mînă şi l-am dus în biserică, şi îndată au plecat de la dînsul corbii aceia. Apoi l-am făcut să se închine cinstitei Cruci şi Sfîntului Mormînt al Domnului, şi după aceea l-am lăsat să plece cu pace.

    Acestea mi le-a spus Cuviosul Hristofor - zice Teodul -, de vreme ce mă vedea îndeletnicindu-mă mult la lucrurile mînăstireşti; iar de rugăciune neîngrijindu-mă, ca să ştiu că se cuvine a cinsti mai întîi pe cele duhovniceşti, şi după aceea a săvîrşi slujirile cele trupeşti. Fericiţii părinţi Ioan şi Sofronie, auzind acestea, le-au scris spre folosul celor ce le citesc şi le ascultă, şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru.