Sfântul Mucenic Calinic s-a născut în părţile Ciliciei şi a fost crescut în buna credinţă creştină. Şi venind el în vârsta bărbatului desăvârşit, vedea pe mulţi oameni lepădându-se de Stăpânul Hristos şi ţinându-se de păgânătate. Aceia întunecându-se de drăceasca înşelăciune, credeau pietrelor celor fără suflare şi aduceau jertfe spurcate idolilor. Deci Calinic plângea pentru pierzarea lor şi a început a-i învăţa la arătare cunoştinţa adevărului, întorcând pe elini de la rătăcirea lor către Hristos Dumnezeu. Deci, trecând prin multe cetăţi şi sate şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, s-a dus şi în Ancira, cetatea Galatiei, căutând mântuirea sufletelor omeneşti.

    Şi petrecând el multă vreme acolo şi ostenindu-se întru buna vestire a lui Hristos, a câştigat pe mulţi lui Dumnezeu. Apoi, fiind prins de cei necredincioşi, a fost dus la judecată înaintea unui boier cu numele Sacherdon, om prea spurcat şi slujitor fierbinte al diavolilor, vrăjmaş lui Hristos şi cumplit muncitor al creştinilor. Deci toţi păgânii strigau către judecătorul acela, zicând: „Acesta este Calinic, care a venit din alte ţări în cetatea noastră şi învaţă poporul să nu aducă jertfe zeilor, nici să li se închine lor şi pe mulţi îi duce în urma înşelăciunii sale". Atunci boierul, căutând spre dânsul cu iuţime, a început a-l întreba cu glas groaznic, zicând: „Pentru ce îndrăzneşti, o, nebunule, fiind străin, a răzvrăti popoarele, învăţân-du-le să lase pe zeii care au făcut lumea şi pe care îi cinsteşte împăratul şi toţi boierii, încă şi lumea toată? Au doară tu nu înţelegi puterea lor?" Iar sfântul i-a răspuns lui cu blândeţe: „Eu sunt rob al lui Hristos şi, văzând oamenii ducându-se la pieire, mă doare inima pentru dânşii şi, pe cât pot, mă sârguiesc prin învăţătura cea bună a-i întoarce de la întuneric la lumină şi de la pierzare spre mântuire; pentru că în cărţile noastre stă scris: De va întoarce cineva pe cel păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui suflet de la moarte şi va acoperi mulţime de păcate. Deci aş fi voit să te aduc şi pe tine la lumină, din întunecarea diavolească care te-a cuprins şi astfel să te povăţuiesc la calea adevărului". Iar boierul, umplându-se de mânie, a zis: „Au doară voieşti să mă lepăd de zei şi să cinstesc mai mult moartea cea amară decât viaţa cea dulce, ascultând cuvintele tale nebune? Nu voi face aceasta nicidecum, ci pe tine te voi sili, chiar şi nevrând tu, să te închini zeilor noştri, căci cumplite chinuri voi pune asupra ta şi voi vedea de va veni Dumnezeul tău să te scape din mâinile mele. Nu voi cruţa trupul tău, până ce nu vei cunoaşte puterea şi stăpânirea zeilor şi până nu le vei aduce lor jertfe".

    Atunci sfântul a început a-i răspunde cu îndrăzneală, zicând: „Nu vei înfricoşa cu îngrozire pe robul lui Hristos cel adevărat, căci mie îmi este atât de dorită munca cea pentru Dumnezeul meu, precum hrana este dorită celui flămând. Deci nu zăbovi îngrozin-du-mă cu cuvintele, ci începe cu muncirea ta asupra mea. Iată, trupul meu stă înaintea ta gata de munci, având în sufletul său pe Dumnezeu care mie îmi pregăteşte mântuire, iar ţie pierzare". Iar boierul, umplându-se şi mai mult de mânie, a zis: „O, ticălosule, cum îndrăzneşti să mă ocărăşti pe mine cu nişte cuvinte ca acestea? Mă jur pe zei, că nu te voi milui, ci voi despărţi carnea de pe oasele tale şi toată munca o voi aduce asupra ta, până ce te voi pierde cu moarte cumplită". Iar sfântul a răspuns: „O, om necurat, mai mult decât toţi oamenii cei necuraţi, până când vei cheltui vremea în deşert, iuţin-du-te cu mânie şi nesăvârşindu-ţi fapta? Munceşte-mă odată şi vei vedea bărbăţia şi răbdarea nevoitorului lui Hristos, care aşteaptă să ia de la Mântuitorul său cununa biruinţei".

    Atunci chinuitorul a poruncit ca, dezbrăcând şi întinzând pe mucenic la pământ, să-1 bată cu vine de bou fără cruţare. Astfel au bătut pe sfânt multă vreme. Şi propovăduitorul striga: „Calinic, cunoaşte pe zei şi cheamă-i pe ei, iar aceia te vor izbăvi de munci!" Iar sfântul mucenic, fiind bătut, îl batjocorea pe chinuitor şi muncile lui, şi striga către dânsul, zicând: „Mi-ai făgăduit munci mari, dar îmi dai munci foarte mici. Deci dă-mi mai mari bătăi şi adu asupra mea mai cumplită muncire, pentru că eu nu mă tem de foc şi nu mă înspăimânt de sabie; ci râd de moarte, aşteptând să iau de la Domnul meu viaţa cea veşnică".

    Deci boierul a dat poruncă să-1 spânzure pe mucenic de un lemn de muncă şi să-i strujească trupul cu piepteni de fier. Şi astfel i-au strujit trupul până la oase. Iar el răbdând toate acestea ca în trup străin, râdea de muncirea păgânilor şi zicea către ighemon: „Porunceşte să mă strujească mai tare, căci cu cât vei struji trupul meu mai mult, cu atât vei sătura sufletul meu. Pentru că am pe Hristos, Care-mi ajută şi cu al Cărui dar întărindu-mă, nu simt durerile în munci".

    După aceasta, pogorând de la muncire pe pătimitorul lui Hristos, chinuitorul a poruncit să încalţe pe mucenic cu încălţăminte de fier, în care erau piroane ascuţite, şi să-l ducă pe el la cetatea Gangra, care era departe de cetatea Ancira ca la 80 de stadii şi acolo să-1 ardă cu foc, fiindcă în acea cetate Sfântul Calinic întorsese mulţi oameni la Hristos şi voia ca aceia să-i vadă sfârşitul lui şi să se teamă. Deci cumplitul ighemon a dat pe slujitorul lui Hristos ostaşilor săi cei nemilostivi, poruncindu-le să alerge pe cai iuţi, iar pe mucenic să-1 silească să alerge înaintea cailor, bătându-l pe el dinapoi cu bice. Deci sfântul, fiind încălţat în încălţămintele cele cu piroane de fier, umbla ca şi cum nu simţea durerea din rănirea picioarelor şi cânta psalmul lui David: Aşteptând, am aşteptat pe Domnul, şi a căutat la mine şi a auzit rugăciunea mea. Şi m-a scos din groapa patimilor şi din tina noroiului, şi a pus pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei.

    Deci a mers în calea ce i se poruncise şi alerga degrab fără silire, întrecând şi caii. Iar după ce a alergat 60 de stadii şi au ajuns la un loc ce se chema Matrica, ostaşii au însetat foarte mult, din pricina arşiţei soarelui, căci era luna lui iulie. Şi negăsindu-se apă în cale, au început a slăbi de sete împreună cu caii lor, şi abia mai suflau. Deci fiind ei aproape de sfârşit, au zis cu lacrimi către Sfântul Calinic: „Robule al adevăratului Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, cei deznădăjduiţi de viaţa noastră, şi roagă-te Dumnezeului tău, ca să ne dea apă şi să nu murim. Căci noi am auzit, că Dumnezeul tău pe toate le poate. Deci să nu pomeneşti răutăţile făcute de noi ţie, căci nu de voia noastră te-am muncit, ci din porunca ighemonului".

    Iar Sfântul Calinic, văzându-i topindu-se de sete, s-a milostivit spre ei şi, vrând să facă bine vrăjmaşilor săi, s-a oprit lângă o piatră ce se întâmplase în cale; apoi, ridicându-şi ochii spre cer, s-a rugat, zicând: „Stăpâne al cerului, al pământului, al mării şi a toată făptura, care de demult ai scos apă din piatră în pustie şi ai adăpat pe robul Tău Moise şi cu dânsul pe poporul cel însetat, arată şi acum minunile Tale şi fă ca să izvorască apă din această piatră şi să adape pe aceşti însetaţi, ca să se arate lucrurile Tale minunate spre cei ce nu Te ştiu pe Tine şi să se preamărească numele Tău cel sfânt!" Astfel rugându-se el, îndată a izvorât din piatra aceea izvor de apă vie, încât toţi au băut şi s-au răcorit şi cu glas mare strigau: „Mare este Dumnezeul creştinilor şi mai minunat decât toţi!" Iar izvorul acela n-a încetat de atunci a izvorî apă, spre pomenirea minunii lui Dumnezeu, care s-a făcut cu rugăciunile mucenicului.

    Deci ostaşii şi dobitoacele lor răcorindu-se din destul din izvorul care a curs cu minune, au trecut înainte fără osteneală depărtarea căii care le rămăsese şi au ajuns la cetatea Gangra. Şi n-au voit să dea morţii pe Sfântul Calinic, făcătorul lor de bine, care i-a scăpat pe cale; însă temându-se de moarte, din partea voievodului, au făcut fără de voie porunca lui. Deci, arzând un cuptor de foc, l-au pus pe mucenic aproape de văpaia cuptorului care ardea. Iar el, bucurându-se şi veselindu-se, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi s-a rugat, zicând: „Mulţumesc Ţie, Părinte ceresc, că m-ai făcut vrednic de ceasul acesta, în care mor pentru numele Tău cel Sfânt. Deci primeşte în pace duhul meu, iar pe vrăjmaşii Tăi ruşinează-i, Dumnezeule Atotputernice".

    Zicând aceasta, a intrat în foc, în mijlocul cuptorului, şi culcându-se, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Apoi, stingându-se cuptorul, s-a găsit cinstitul său trup nevătămat de foc, pe care, luându-l credincioşii, l-au îngropat cu cinstea cuvenită, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.