Pomenirea Sfântului Cuvios Patermutie din Egipt, care a fost mai înainte închinător la idoli, vătaf de tâlhari, hoţ şi jefuitor de morminte şi care, după multe nevoinţe şi faceri de minuni, s-a săvârşit cu pace (secolul al IV-lea)

Acest Patermutie, precum a povestit Coprie despre dînsul, a fost la început închinător la idoli, vătaf de tîlhari, hoţ şi jefuitor de morminte, care dezbracă pe morţi. El era plin de toate lucrurile cele rele şi spurcate, vestit cu răutatea în părţile Egiptului. De la acestea toate, el s-a întors către Dumnezeu printr-o astfel de pricină.

Într-o noapte oarecare s-a suit pe acoperişul unei case, în care petrecea o sfîntă fecioară a lui Dumnezeu, şi voia să desfacă în ascuns învelitoarea acelei case şi să intre în ea, spre a face fapta cea rea. Ostenindu-se el mult timp, nimic nu i-a sporit, şi adormind a văzut în vedenie pe un bărbat luminos, îmbrăcat împărăteşte, zicînd către el: "Încetează de acum cu răutăţile tale, de a vărsa sînge omenesc, de a face tîlhării şi a săvîrşi spurcate fărădelegi; ci întoarce-te la pocăinţă şi la osteneli plăcute lui Dumnezeu ca să primeşti chip de ostăşie îngerească, vieţuind de acum cu fapte bune, şi Eu te voi pune domn şi voievod la oştile Mele". El s-a făgăduit cu osîrdie să facă cele ce i s-au poruncit. Atunci bărbatul ce a apărut, i-a arătat o ceată de călugări şi i-a poruncit să fie mai mare peste ei.

Acestea a văzut el în vis, şi dormind încă pe casă s-a făcut ziuă. Urcîndu-se fecioara pe acoperişul casei şi văzînd pe acela s-a înspăimîntat, iar el deşteptîndu-se şi văzînd pe fecioară s-a înfricoşat şi s-a uimit. Întrebîndu-l fecioara cine este şi pentru ce a venit, el n-a răspuns nimic, decît numai o rugă să-i arate unde este biserica creştină. Înţelegînd fecioara că în el este un lucru dumnezeiesc, l-a dus la biserică şi l-a pus înaintea preoţilor. El văzînd pe preoţi, a căzut la picioarele lor, rugîndu-i cu lacrimi să-l facă creştin şi să-l povăţuiască la calea pocăinţei.

Cunoscîndu-l preoţii pe el, s-au minunat şi nu-i credeau cuvintele, socotind că face vreo înşelăciune sau meşteşugire. Văzîndu-i lacrimile şi nedepărtata rugăciune, au zis către el: "Dacă vei părăsi desăvîrşit lucrurile tale cele rele şi vei vieţui bine, făcînd fapte bune, te vom primi în creştinătate". Atunci el s-a făgăduit că va face ceea ce i s-a poruncit. Deci preoţii l-au învăţat şi după cîteva zile l-au botezat. După primirea Sfîntului Botez, Patermutie a rugat pe preoţi să-i dea poruncă, după care să se poată povăţui pe calea mîntuirii. Ei i-au dat trei stihuri din psalmul întîi, ca să înveţe să le citească fără carte. Deci el, socotind acelea, a zis: "Destule îmi sînt acestea spre mîntuire". După trei zile de la Botez, el s-a dus în pustie, unde a vieţuit multă vreme, petrecînd ziua şi noaptea în rugăciuni şi în lacrimi, şi se hrănea cu rădăcinile verdeţurilor ce creşteau pe acolo.

După multă vreme s-a întors la biserică, deprinzîndu-se bine cu acele trei stihuri, nu numai a le grăi cu cuvîntul, dar şi a le împlini cu lucrul. Preoţii se mirau de o asemenea schimbare a vieţii lui celei rele, spre cea cu fapte bune, şi voiau să-l oprească de la înfrînarea cea nemăsurată, spre a-l învăţa să citească cărţi. Petre-cînd el cu dînşii o săptămînă, s-a dus iarăşi în pustie. Acolo a petrecut şase ani, dar nu se mai hrănea cu rădăcini şi verdeţuri, ci cu pîine trimisă de Dumnezeu, şi aceea o dată în fiecare Duminică. De fiecare dată, după săvîrşirea rugăciunilor, afla înaintea sa o pîine curată, pusă de o mînă nevăzută, pe care o mînca cu multă mulţumire, iar pînă în Duminica următoare stătea fără hrană. Dumnezeu i-a dat şi darul înţelegerii cărţilor, şi ştia toată dumnezeiasca Scriptură.

După acei şapte ani, cu poruncă dumnezeiască, Cuviosul Patermutie s-a întors iarăşi la locuinţele poporului spre folosul multora. El, prin chipul vieţii sale pustniceşti, pe mulţi i-a atras la sine, făcîndu-i ucenicii lui. Deci mergeau după el şi urmau faptelor sale bune. Între cei care veniseră la el să se facă ucenici, era şi un tînăr. Pe acela primindu-l, l-a tuns în rînduiala monahicească şi-l povăţuia spre cuviincioasă plăcere de Dumnezeu. Cuviosul Patermutie mai avea obiceiul de a căuta bolnavii şi a şedea lîngă ei pînă la sfîrşitul lor. Iar murind, îi îngropa şi din sîrguinţa sa le cîştiga îmbrăcămintea de îngropare. Acel tînăr monah, văzînd sîrguinţa cea mare a stareţului pentru îngroparea morţilor, a zis către el: "Părinte, aş vrea ca şi pe mine tot astfel să mă îmbraci şi să mă îngropi, după ce voi muri". Răspuns-a părintele: "Aşa voi face, fiule, şi atît de mult te voi îmbrăca pe tine, încît singur vei zice: este destul".

După cîtva timp a murit monahul cel tînăr, iar stareţul, după obiceiul lui, îmbrăcîndu-l cu îmbrăcămintea cea de îngropare şi acoperindu-i faţa, a zis către mort: "Fiule, îţi sînt destule acestea pentru îngropare, sau să mai adăugăm ceva?" Iar mortul a răspuns în auzul tuturor: "Sînt destule, părinte!" Deci, toţi cei de faţă s-au mirat de o minune ca aceea şi au început a cinsti şi a slăvi pe stareţ, ca pe un făcător de minuni. Dar el n-a suferit a se slăvi de ei ci, îngropînd mortul, îndată s-a dus pe ascuns în pustie. După cîtăva vreme s-a întors iarăşi să cerceteze fraţii, pe care îi povăţuise spre viaţa monahicească.

Dumnezeu i-a descoperit pentru un frate bolnav, că este aproape de moarte şi acela îşi avea chilia sa sihăstrească lîngă un sat oarecare. Deci, el s-a dus cu sîrguinţă să-l caute. Dar, deoarece calea era depărtată, a întîrziat şi soarele era spre apus. Atunci sfîntul, fiind noapte, nu voia să meargă în satul acela, păzind cuvîntul Domnului: Umblaţi pînă aveţi lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul; şi de umblă cineva ziua, să nu poticnească. Drept aceea, cu mare credinţă a zis către soare, pe cînd trecuse crugul de jumătate: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, să stai din cale şi să aştepţi puţin pînă voi ajunge în sat!" Soarele, care trecuse de jumătate crugul, a stat şi a luminat şi cealaltă jumătate de crug, aşteptînd pînă ce cuviosul va ajunge în sat.

Văzînd oamenii satului că soarele a întîrziat a apune, s-au minunat şi ducîndu-se în mijlocul satului, priveau acea minune. Peste cîtăva vreme au văzut pe Cuviosul Patermutie venind din pustie spre satul lor şi, întîmpinîndu-l, l-au întrebat de oprirea soarelui. Iar el le-a zis: "Nu vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului din Evanghelie, Care ne învaţă să avem credinţă? Dacă cineva are credinţă cît un grăunte de muştar, acela poate să mute şi munţii. Deci, cel ce prin credinţă poate să mute munţii, acela cu aceeaşi credinţă este puternic ca şi soarele să-l oprească din mers".

Acestea zicîndu-le el, toţi au înţeles că pentru dînsul s-a oprit soarele, care, după ce el a venit în sat, îndată a apus. Toţi s-au închinat stareţului cu frică, urmînd după el pînă la fratele cel bolnav. Intrînd în chilia lui, l-au găsit pe el mort întru Domnul. Deci, făcînd rugăciune, s-a apropiat şi a sărutat trupul mortului, zicînd către dînsul: "Care este dorinţa ta, frate? Să te duci să vieţuieşti cu Hristos, sau să vieţuieşti cu noi în trup?" Atunci mortul îndată a înviat şi a deschis ochii. Apoi, rugîndu-se, a stat şi a început a grăi: "Pentru ce m-ai întors pe mine, părinte? Căci îmi este mai bine a mă duce la Hristos şi să fiu viu cu Dînsul, decît a petrece în trup". Stareţul i-a zis lui: "Dormi în pace şi roagă-te pentru mine". El, culcîndu-se, a adormit iarăşi şi s-a făcut la toţi, care erau de faţă, mare spaimă, zicînd: "Cu adevărat acesta este om dumnezeiesc". Cuviosul îngrijind de trupul mortului, a petrecut toată noaptea în cîntare de psalmi, iar a doua zi, îngropîndu-l cu cinste, s-a dus de acolo.

Altă dată, un oarecare frate fiind bolnav şi aproape de moarte, cuviosul s-a dus la el spre cercetare. Văzîndu-l pe dînsul că se teme de moarte, pentru păcatele sale, a zis către dînsul: "Pentru ce nu eşti gata, fiule, spre ducere? Gîndesc că conştiinţa, mustrătoarea ta, va merge cu tine acolo". Bolnavul a zis: "Rogu-mă ţie, părinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca să-mi dea cel puţin timp spre pocăinţă". Răspuns-a stareţul: "Acum cauţi vreme de pocăinţă? Dar cea trecută unde este? Ce ai făcut în tot timpul călugăriei tale? Oare n-ai putut să-ţi tămăduieşti rănile cele de mai înainte, ci mai ales ai adăugat altele noi?" Dar bolnavul, nu înceta să roage pe stareţ cu lacrimi, ca să se roage Domnului pentru dînsul. Deci stareţul i-a zis: "De nu vei mai adăuga de acum alte rele, apoi mă voi ruga pentru tine. Pentru că bun este Domnul Cel iubitor de oameni şi îndelung răbdător. El îţi va da cîtăva vreme pentru curăţirea păcatelor tale".

Aceasta zicînd-o, şi-a plecat genunchii la rugăciune şi, după ce s-a rugat mult, a zis bolnavului: "Iată, trei ani îţi mai dă Domnul, să mai petreci în această viaţă, însă să te pocăieşti cu adevărat". Apoi, luîndu-l de mînă, l-a ridicat din pat sănătos şi l-a dus cu el în pustie. După ce au trecut trei ani, s-a întors cu dînsul iarăşi la fraţi, şi l-a pus înaintea lor ca pe îngerul lui Dumnezeu. Acolo la cuviosul, adunîndu-se mai mulţi fraţi şi ascultînd cu mare luare aminte cuvintele lui cele curgătoare, au spus către dînşii cuvînt despre rodurile pocăinţei, vorbind toată noaptea pînă dimineaţa. Din acea vorbire, fratele acela îşi împlinea pocăinţa cea de trei ani. Deci el a fost văzut cum dormita, şi astfel şi-a dat sufletul său în mîinile lui Dumnezeu, fără durere şi fără frică, ca şi cum ar fi dormit un somn dulce.

Se mai povesteşte despre Cuviosul Patermutie şi aceasta: el de multe ori a trecut rîul Nil, umblînd pe deasupra apei. Altă dată, cîţiva fraţi fiind adunaţi într-o chilie şi vorbind pentru folosul sufletului cu uşile încuiate, sfîntul a stat în mijlocul lor, precum altădată Hristos a venit în mijlocul Apostolilor. Cuviosul Patermutie era mare întru minuni şi plin de darul lui Dumnezeu. El, după mulţi ani ai vieţii sale cea plăcută lui Dumnezeu, s-a mutat către Domnul.

Sfîntul Coprie, singurul văzător al Sfîntului Patermutie, şi povestitor al minunilor lui, a fost cu rînduiala preot, avînd asemenea de la Dumnezeu darul facerii de minuni. El şedea tot în acele părţi ale Egiptului, tămăduind diferite boli între oameni şi gonind duhurile cele viclene. Odată, adunîndu-se la dînsul mulţi fraţi, cărora le povestea multe pentru folosul lor din viaţa Cuviosului Patermutie şi a celorlalţi sfinţi, unul dintre fraţi, necrezînd cele ce spunea, nu lua aminte şi, adormind, a văzut în vedenia visului, în mîinile Sfîntului Coprie, o carte scrisă cu slovă de aur, şi din care vorbea el către fraţi, iar aproape de dînsul stătea un oarecare bărbat luminos, cinstit la vedere şi împodobit cu cărunteţe. Acela, privind cu groază spre cel ce dormita, i-a zis: "Pentru ce nu crezi cele ce se grăiesc şi, neluînd aminte, dormitezi?" Fratele acela, deşteptîndu-se, s-a înspăimîntat şi a spus îndată celorlalţi, ceea ce a văzut. De atunci, el asculta cu credinţă şi cu luare aminte toate cuvintele Sfîntului Coprie.

Şezînd la Cuviosul Coprie nişte fraţi străini, care veniseră spre cercetare, şi ascultînd cuvintele cele folositoare de suflet, a venit un om mirean, purtînd un vas cu nisip şi stătea la uşa chiliei, aşteptînd pînă ce va sfîrşi stareţul vorba sa. Atunci fraţii, văzînd pe om, au întrebat pe stareţ, pentru ce a adus nisipul acela. Iar stareţul le-a răspuns: "Nu mi se cade mie, fraţilor, ca să vă spun lucrul acesta, ca să nu mă arăt că mă slăvesc în deşert, lăudîndu-mă cu dumnezeieştile lucruri. Deci, ca să nu piară plata ostenelilor noastre şi văzîndu-vă pe voi că v-aţi ostenit pe un drum aşa de lung, nu ascund aceasta de voi, ci voi spune lucrurile lui Dumnezeu spre folosul vostru, lucruri pe care El a binevoit a le săvîrşi prin noi păcătoşii.

Pămîntul satului aceluia, care este aproape de noi, era cu totul neroditor şi din grîul cel semănat de ţărani abia se aduna sămînţa, pentru că un vierme născîndu-se, le mînca rădăcina şi rodea spicele mai înainte de coacere, iar oamenii satului aceluia erau cu toţii închinători de idoli. Atunci, ajutîndu-ne darul lui Dumnezeu, i-am adus pe toţi la sfînta credinţă şi i-am botezat. După ce toţi s-au făcut creştini, au venit la noi şi ne-au cerut să ne rugăm lui Hristos Dumnezeu pentru dînşii, ca pămîntul să le dea bună aducere de roade. Atunci, am zis către dînşii: "Noi putem să ne rugăm, însă credinţa voastră să fie neîndoită spre Dumnezeu". Ei, spunînd că au credinţă tare, au luat în sînurile lor ţărînă din pămîntul acesta, pe care umblă picioarele noastre cele păcătoase.

Apoi m-au rugat ca, în numele Domnului, să le binecuvintez ţărîna aceea, ca pe nişte seminţe, şi am zis către dînşii: "Să vă fie vouă după credinţa voastră!" Atunci, ducîndu-se la locul lor, au amestecat ţărîna cu sămînţa grîului lor şi l-au semănat în ţarini. Şi astfel s-a făcut mare îndestulare de rod, încît nici un pămînt din acele părţi ale Egiptului nu poate să facă o aducere de roade ca aceea. Deci, din acea vreme lucrătorii de pămînt, luînd ţărînă, vin în toţi anii aici şi o aduc la noi, ca să o binecuvîntăm, şi credinţa lor nu este în zadar, pentru că totdeauna adună roduri îndestulate.

Într-o vreme oarecare, Cuviosul Coprie, avînd înaintea poporului vorbă cu un eretic maniheu despre credinţă şi, neputînd să dovedească pe acel mîndru şi măreţ eretic cu blîndele sale cuvinte, a voit ca prin faptă să-şi arate credinţa cea dreaptă. Deci, a poruncit să aprindă un foc mare şi a chemat pe eretic cu dînsul în foc, zicînd: "Acela care nu va arde în foc, credinţa aceluia va fi dreaptă!" Însă acel eretic, a zis către dînsul: "Tu să intri mai întîi". Deci sfîntul intrînd în foc, văpaia s-a despărţit în două, şi el stătea pe cărbuni ca pe o iarbă verde, fără să-l vatăme. Astfel, a stat în mijlocul focului o jumătate de ceas, şi a ieşit întreg, nea-tingîndu-se focul nici de hainele lui. Poporul, văzînd acest lucru, s-a mirat foarte mult şi a preamărit pe Hristos Dumnezeu. Dar ereticul n-a voit să intre. Însă poporul, împingîndu-l fără voie, îndată a început să ardă şi, sărind din foc pîrlit, a început să fugă. Poporul, prinzîndu-l striga: "Să se ardă ereticul!" Dar Cuviosul Coprie, potolind gîlceava poporului, a eliberat pe eretic viu, însă pîrlit ca un tăciune.

Stareţul avea aproape de chilia sa o grădină mică, în care semăna verdeţuri şi roduri de mîncare, pentru străinii care veneau la dînsul. Într-o noapte, intrînd în grădină un oarecare închinător de idoli, a furat din roduri cît a putut să ducă. Şi ducîndu-le acasă, a pus într-o căldare o parte din ele, ca să le fiarbă. Fierbînd trei ceasuri şi mai mult şi arzînd multe lemne, nimic n-a sporit, pentru că nici apa din căldare nu se încălzise. Omul acela se mira de acest lucru neobişnuit. Apoi, cunoscîndu-şi păcatul şi înţelegînd puterea lui Hristos care lucrează prin creştini, a luat tot ceea ce furase, asemenea şi pe cele care erau în căldare, şi le-a dus la stareţ.

Deci, aruncîndu-se înaintea picioarelor lui, i-a spus hoţia şi minunea care se făcuse. Pentru aceea cerea iertare şi se ruga să-l facă creştin. Atunci s-a întîmplat de erau la stareţ mulţi străini şi toţi s-au bucurat de acea minunată întoarcere spre Hristos a acelui om. Iar din roadele acelea toţi s-au ospătat din destul şi au mulţumit lui Dumnezeu. Cuviosul Coprie, făcînd mai multe minuni cu darul lui Hristos, s-a odihnit în pace şi a luat parte cu Cuviosul Patermutie în împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.