Sfântul Ierarh Iulian, Episcopul Chenomaniei din Galia (I)

 

  Sfîntul Iulian - care a vieţuit în timpul Sfinţilor Apostoli şi care se pare unora că este Simon stricatul, şi despre care se pomeneşte în Evanghelie, deoarece din Sfîntul Botez şi-a schimbat numele din Simon în Iulian - a fost numit episcop de Sfîntul şi marele Apostol Petru. El a fost trimis de dînsul în Galia, să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu. Deci, mergînd în cetatea Chenomaniei, a fost într-însa mai întîi apostol, după cum a fost şi Sfîntul Dionisie Areopagitul, episcop al parisianilor. Că în aceiaşi ani, amîndoi puneau temeliile sfintei credinţe în ţările acelea şi zideau biserici lui Hristos, ostenindu-se apostoleşte întru bunavestire şi îngrijindu-se de mîntuirea sufletelor omeneşti.

    Propovăduirea cea nouă, care se grăia necredincioşilor chenomanieni prin gura Sfîntului Iulian, era unora sminteală, iar altora spre rîs şi batjocură. Dar cînd au văzut şi minunile care se făceau în numele Mîntuitorului Hristos, toţi au început a se încredinţa de aceasta. Căci prin mîinile propovăduitorului lui Dumnezeu se săvîrşeau multe minuni; diavolii se izgoneau, stricaţii se curăţeau, orbii se luminau şi toate bolile se tămăduiau. Deci, cele ce le spunea cu gura despre adevăratul Dumnezeu, pe acelea le întărea cu minunatele lui tămăduiri, chemînd spre cei bolnavi numele lui Hristos. Căci, însemnîndu-i pe dînşii cu semnul Sfintei Cruci, le tămăduia trupurile, şi împreună le tămăduia şi sufletele, încredinţîndu-i despre Iisus Hristos şi luminîndu-i prin Sfîntul Botez. Sfîntul avea de la început locuinţa sa într-o casă mică, care era înaintea cetăţii; deci, au început a veni la dînsul mulţi din cei nou luminaţi, pentru învăţătură, iar necredincioşii pentru tămăduiri, care, cîştigînd îndoită tămăduire, se adăugau la numărul credincioşilor.

    Dar, de vreme ce locul acela în care petrecea sfîntul era fără de apă şi toţi cei ce veneau la dînsul şi zăboveau pe lîngă el aveau mare nevoie de apă - căci apa se aducea de departe -, omul lui Dumnezeu, cu bărbaţii ce veniseră la dînsul, ieşind la o pădurice mică aproape de chilia lui, a înfipt toiagul său în pămînt şi s-a rugat lui Dumnezeu în auzul tuturor, zicînd: "Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai izvorît în pustie apă din piatra cea vîrtoasă poporului Tău celui însetat, caută şi spre noi robii Tăi şi ne deschide vistieria milostivirii Tale şi porunceşte ca să curgă izvor de ape vii din acest pămînt uscat, ca să cunoască cei ce stau de faţă, că Tu eşti adevăratul Dumnezeu, Care ai trimis în lume pe Fiul Tău, ca să ducă pe cei ce cred în Tine la Pămîntul Făgăduinţei".

    Astfel rugîndu-se, credincioşii ziceau: "Amin". Atunci, îndată a curs izvor de apă din locul acela în care era înfipt toiagul; şi astfel s-a arătat popoarelor atotputernicia lui Dumnezeu, credinţa şi îndrăzneala cea mare a Sfîntului către Dumnezeu. Atunci, credincioşii s-au întărit în credinţă, iar necredincioşii, căzînd la picioarele omului lui Dumnezeu, cereau Sfîntul Botez. Deci, sfîntul îi boteza pe dînşii în apa izvorului aceluia şi astfel, din zi în zi, creştea şi se înmulţea Biserica lui Hristos.

    Sfîntul Episcop Iulian preamărindu-se cu minunile, mai marele cetăţii aceleia, cu numele Defensor, a voit să-l vadă pe omul lui Dumnezeu; deci a trimis cu cinste să-l cheme pe el la sine. Mergînd sfîntul la acel boier, cînd s-a apropiat de casa lui a văzut pe un orb şezînd lîngă poartă şi cerînd milostenie. El, milostivindu-se spre dînsul, a chemat numele lui Iisus Hristos şi, însemnîndu-l cu semnul Sfintei Cruci pe ochi, l-a făcut pe orb să vadă. Cel tămăduit s-a bucurat foarte mult, iar cei ce se întîmplaseră să fie acolo s-au mirat mult şi îndată au înştiinţat pe mai marele cetăţii de sosirea lui. Drept aceea, sîrguindu-se, a ieşit să întîmpine pe sfînt şi să vadă şi pe orbul cel luminat.

    Văzîndu-i pe amîndoi, mai întîi s-a închinat propovădui-torului lui Dumnezeu şi, ducîndu-l în casa sa, a căzut la picioarele sfîntului, rugîndu-l cu smerenie să-l povăţuiască pe el cum ar putea să cîştige viaţa cea veşnică. Sfîntul Iulian, întinzînd apostoleşte propovăduirea, a învăţat din destul pe mai marele cetăţii şi pe toţi casnicii lui cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi a sfintei credinţe. Apoi le-a poruncit să postească, învăţîndu-i spre Botez.

    După puţine zile, el a botezat pe mai marele cetăţii împreună cu tot neamul său; iar acela a dat casa sa sfîntului, ca să o prefacă în biserică şi i-a dăruit şi averi îndestulate spre toate trebuinţele bisericeşti. Asemenea şi o parte din cetăţenii mai de seamă, urmînd pe mai marele cetăţii, au primit sfînta credinţă în Hristos şi s-au botezat. Ei au făcut multe dăruiri din averile lor arhiereului lui Dumnezeu; iar el a făcut o biserică aleasă şi a înfrumuseţat-o cu multe podoabe. Poporul se aduna în toate zilele în biserică şi se învăţa de la dînsul, încredinţîndu-se din minunile ce le făcea, şi se lumina prin Sfîntul Botez, pentru că sfîntul avea atîta putere de la Dumnezeu, încît învia şi morţii.

    În cetate era un bărbat vestit, anume Anastasie, care nu primise încă sfînta credinţă, ci tot se mai ţinea de închinarea idolilor. El avea un fiu iubit care, îmbolnăvindu-se greu, a murit. Tatăl său, umplîndu-se de mare jale şi întristare din pricina morţii fiului său, a alergat la Arhiereul Iulian, văitîndu-se cu tînguire şi zicînd: "Iuliane, slujitorul lui Dumnezeu, care Îl propovăduieşti pe Hristos că este adevăratul Dumnezeu, te jur pe tine cu acelaşi Hristos Dumnezeu pe care Îl propovăduieşti, de poţi, înviază pe fiul meu!" Sfîntul a zis către dînsul: "Anastasie, de vei crede în Cel propovăduit de mine, vei avea pe fiul tău viu şi tu însuţi vei cîştiga viaţa cea veşnică". Atunci Anastasie se făgăduia cu jurămînt, zicînd: "De voi vedea pe fiul meu viu, voi mărturisi pe Hristos, adevăratul Dumnezeu; iar de idoli mă voi lepăda cu totul!"

    Deci, sculîndu-se Iulian, arhiereul lui Dumnezeu, cu clerul său, a mers cu Anastasie la casa lui, în care zăcea trupul copilului celui mort şi, văzînd pe mulţi plîngîndu-l şi tînguindu-se cu strigare mare, a poruncit să fie tăcere. Atunci toţi şi-au întors ochii spre dînsul, zicînd în sine: "Ce voieşte acesta să facă trupului celui mort?" Iulian, făcătorul de minuni, apropiindu-se de pat, a luat de mînă pe cel mort şi, ridicîndu-şi ochii la cer, s-a rugat zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, Care ai înviat pe fiul văduvei din cetatea Nain şi pe Lazăr, cel de patru zile şi împuţit, l-ai chemat cu cuvîntul puterii tale din morţi, porunceşte şi acestuia, ca să învieze din morţi, ca, prin acesta, să învieze mulţi cu sufletele. Deci, crezînd în Tine, să cunoască cei ce stau de faţă că Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, Care a mîntuit lumea prin porunca Tatălui şi Căruia Îi dăm prin Tine vrednică mulţumire în vecii nesfîrşiţi". La aceasta clericii au răspuns "Amin".

    Atunci copilul, deşteptîndu-se ca din somn, s-a sculat viu şi sănătos. Văzînd toţi aceasta, s-au înspăimîntat şi s-au mirat foarte tare. De atunci s-a făcut bucurie negrăită casei lui Anastasie şi toţi preamăreau pe Unul, adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, şi au crezut în El. Asemenea au crezut toţi cei ce au văzut şi au auzit aceasta şi s-au botezat.

    După cîtăva vreme, Domnul Hristos a binevoit să facă şi altă minune prin plăcutul Său Iulian, şi întru slava preasfîntului Său nume. Odată, Iulian, ieşind cu clerul din cetate ca să treacă prin hotarele Chenomaniei căutînd sufletele omeneşti cele pierdute, a văzut ducînd la cimitirul păgînilor, spre îngropare, pe un tînăr mort. Acela era singurul fiu al unui oarecare boier, cu numele Iovinian, şi mult popor urma mortului acela. Sfîntul Iulian, venind la dînşii, a poruncit celor ce-l duceau să stea şi, făcînd semn cu mîna spre popor ca să tacă, a zis cu glas mare către tatăl celui mort: "Ioviniane, Hristos, pe care eu Îl propovăduiesc şi Care S-a făcut om pentru oameni, a înviat din morţi, a izgonit pe diavoli cu cuvîntul şi toate cîte a voit a făcut vieţuind cu oamenii, ca să-Şi arate puterea dumnezeirii Sale. De vei crede în acel Dumnezeu cu toată inima ta şi de te vei boteza, vei avea bucurie de mîntuire şi de învierea fiului tău".

    Atunci Iovinian şi tot poporul cu dînsul, căzînd la picioarele sfîntului, cerea milă să învieze pe cel mort. Iovinian zicea cu lacrimi: "Sfinte Iuliane, mare slujitor al lui Dumnezeu, de-mi vei învia pe unul născut fiul meu, care era lumina ochilor mei şi bucuria vieţii mele, nu numai eu voi mărturisi pe Hristos că este adevăratul Dumnezeu, ci şi tot poporul acesta, lepădîndu-şi zeii, va primi cu osîrdie credinţa cea propovăduită de tine".

    Dumnezeiescul arhiereu, cel plin de darul facerii de minuni, plecîndu-şi genunchii la rugăciune, înălţîndu-şi ochii şi ridicîndu-şi mîinile spre cer, s-a rugat către Domnul în auzul tuturor, zicînd: "Stăpîne Atotputernice, Doamne, Iisuse Hristoase, Care eşti pretu-tindeni şi Care ai binevoit a Te face om pentru mîntuirea noastră, Cel ce ai petrecut cu oamenii pe pămînt şi prin semnul Sfintei Tale Cruci ai alungat moartea din neamul omenesc, porunceşte să învieze tînărul acesta, şi cu puterea Ta, cea atît de mare, să se întărească credinţa celor ce cred în Tine; iar inimile necredincioşilor să se supună Ţie, Unul născut Fiul lui Dumnezeu, pe Care, cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, Îl mărturisim că împărăţeşte în vecii vecilor". Cei ce stăteau de faţă au zis "Amin".

    Atunci, îndată s-a sculat mortul de pe patul pe care era purtat şi toţi s-au mirat cu spaimă de acea minune. Tînărul care a înviat, a început a striga cu glas mare: "Cu adevărat, mare este Dumnezeul creştinilor pe Care Îl propovăduieşte Iulian, robul Lui." Iar către tatăl său a zis: "Cu adevărat, pînă acum rătăceam, neştiind pe adevăratul Dumnezeu; căci zeii care se cinsteau de noi sînt adevărat idoli, pentru că i-am văzut în iad, şi am cunoscut că nu au odihnă în cumplitele şi neîncetatele lor munci". Deci, toţi au început a striga cu glas mare şi a slăvi pe Hristos, adevăratul Dumnezeu. El, învăţîndu-se de Sfîntul Iulian, a primit Sfîntul Botez împreună cu Iovinian, tatăl său. Astfel, păstorul cel bun căutînd oile cele rătăcite, s-a dus în cale şi mulţi din popor, urmînd după dînsul, doreau să se îndulcească din cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu şi să vadă minunile Lui.

    Sfîntul Iulian, apropiindu-se de satul care se numea Procliac, şi înnoptîndu-se, a intrat în sat vrînd să se odihnească într-însul. Dar, de vreme ce în acel ceas murise un copil mic al stăpînului acelui sat, se auzea de departe tînguirea din casa lui. Deci sfîntul a intrat acolo, aducîndu-şi aminte de cuvintele ecclesiastului:Mai bine este a merge în casa tînguirii, decît a merge în casa unde este veselie. Şi i s-a dat lui o cămară deosebită pentru odihna cea de noapte, iar el a poruncit să aducă la dînsul pe copilul cel mort. Închizîndu-se în odaie, a petrecut în rugăciune pînă la ieşirea luceafărului, şi astfel, cu rugăciunile lui, a înviat copilul şi l-a dat părinţilor viu şi sănătos, schimbînd plîngerea lor în bucurie. După ce s-a făcut ziuă, a străbătut vestea prin tot satul de minunea aceea şi toţi s-au adunat în casa stăpînului, ca să vadă pe cel înviat şi pe cel ce l-a înviat.

    Deci, văzînd pe Iulian, făcătorul de minuni, au dus la dînsul pe neputincioşii lor; iar el, rugîndu-se pentru toţi şi binecuvîn-tîndu-i, i-a făcut sănătoşi. Atunci, întreg satul acela a primit sfînta credinţă în Hristos şi s-au luminat cu Sfîntul Botez. Pe copilul cel înviat, părinţii săi l-au făgăduit lui Dumnezeu, împreună cu satul acela, care era să fie moştenirea copilului, ca, venind el în vîrstă, să se rînduiască spre slujba bisericească, iar satul să fie de obşte pentru venitul bisericii.

    Sfîntul Iulian, plecînd de acolo şi apropiindu-se de alt sat numit Ruiliac, ce era lîngă rîul Lida, l-au întîmpinat pe el nişte trimişi ai stăpînului acelui sat, rugîndu-l să vie la dînşii. Căci fiica stăpînului, fiind îndrăcită, se muncea foarte mult cu necuratul duh, astfel că şi mîhnirea părinţilor şi prietenilor era mare din pricina aceea. Deci, arhiereul lui Hristos a mers cu sîrguinţă acolo şi, izgonind pe diavolul din fecioara aceea, pe părinţii ei i-a adus la credinţa lui Hristos, iar idolii lor i-a sfărîmat şi a zidit o biserică. El a zăbovit la dînşii pînă ce pe toţi din satul acela şi pe cei dimprejur i-a luminat cu Sfîntul Botez.

    De acolo, Sfîntul Iulian s-a dus la un alt sat, ce se numea Artina. Acolo era o mare capişte idolească şi un idol vestit al necuratului Joe, în care locuia un diavol şi înşela cu multe năluciri pe oamenii cei rătăciţi. Auzind cei ce trăiau în satul acela că episcopul creştinilor vine la dînşii, s-au adunat întru puterea lor, nevrînd să-l lase pe el la dînşii. Ei se temeau să nu facă zeului lor, ceea ce a făcut zeilor de prin celelalte sate, sfărîmîndu-i pe aceia ca praful. Deci, cînd arhiereul lui Dumnezeu a venit la dînşii, strigau împotriva lui cu mînie, zicînd: "Să se ucidă ca un răzvrătit al obiceiurilor celor vechi, părinteşti". Iar alţii strigau: "Să se ardă ca un vrăjitor, amăgitor şi vrăjmaş al zeilor noştri". Ei se mîniau asupra lui, dar nu puteau să-i facă nici un rău, căci dreapta Celui Preaînalt îl apăra.

    Deci, Sfîntul Iulian, înarmîndu-se cu zaua cea nevăzută a puterii lui Dumnezeu şi cu arma trecînd ca un viteaz ostaş fără de temere prin mijlocul tulburării poporului, a intrat în capiştea idolească, unde, chemînd numele Celui Atotputernic, a poruncit idolilor să cadă şi diavolului să iasă de acolo. Atunci idolul îndată a căzut la pămînt şi s-a sfărîmat în bucăţi; iar din idolul cel sfărîmat a ieşit diavolul la vederea ochilor, în asemănare de balaur mare şi înfricoşat, care, scoţînd foc de pucioasă din gură şi repezindu-se spre slujitorii săi - pentru că intrase în capiştea aceea mult popor necredincios -, a început a-i ucide pe dînşii şi a-i omorî.

    Poporul, neavînd unde să fugă de mînia şi de otrava balaurului, a început a striga către Sfîntul Iulian, cerînd ajutor, ca să-i izbăvească pe ei din primejdia aceea. Sfîntul Iulian, slujitorul lui Dumnezeu, întinzîndu-şi dreapta spre balaur şi cu semnul Sfintei Cruci, ca şi cu un toiag de fier, bătîndu-l pe acela şi gonindu-l, a poruncit diavolului celui văzut ca, încetînd a vătăma pe oameni, să se ducă în adîncul pierzării sale. Deci, fugind balaurul din capişte, s-a făcut nevăzut.

    Atunci poporul necredincioşilor, cunoscîndu-şi rătăcirea lor, striga către Episcopul Iulian: "Robule al Dumnezeului Celui adevărat, mîntuieşte-ne pe noi!" Sfîntul Iulian, învăţîndu-i pe dînşii din destul, pe toţi i-a adus la cunoştinţa lui Hristos; pentru că toţi au primit cu osîrdie sfînta credinţă şi s-au botezat. Capiştea aceea îndată au risipit-o, iar în locul ei au zidit o biserică, întru slava lui Hristos Dumnezeu şi toţi idolii ce se mai aflau pe aiurea i-au sfărîmat. Deci, s-a făcut mare bucurie în ţara aceea, pentru izbăvirea din înşelăciunea idolească, astfel că păstorul cel ales, înconjurînd hotarele păstoriei sale, a adus la păşunea cea duhovnicească oile cele cuvîntătoare. El i-a scos din gura lupului cel din iad pe toţi aceia, fără numai puţini au rămas în partea celor pieriţi, care nu s-au lăsat de înşelăciunea cea mai dinainte.

    Auzind Defensor, cel mai înainte pomenit, de toate cele făcute, adică cum arhiereul lui Dumnezeu, Iulian, a luminat hota-rele Chenomaniei, făcînd minuni multe cu darul lui Hristos, se bucura de aceasta foarte mult şi slăvea pe Hristos Dumnezeu. Sculîndu-se el odată, s-a dus la Sfîntul Iulian şi, cu dragoste sărutîndu-l, l-a rugat să vină în satul său, unde avea o casă aleasă şi avere multă. El l-a chemat acolo pentru a izgoni îndrăcirile idoleşti, bucurîndu-se duhovniceşte şi făcînd cu veselie ospătare trupească întru slava lui Dumnezeu, mulţumind bunătăţii Sale celei iubitoare de oameni. Iulian, plăcutul lui Dumnezeu cel ce pretutindeni căuta mîntuirea sufletelor omeneşti, nu s-a lepădat de rugămintea lui Defensor şi a mers cu dînsul în satul lui.

    Mergînd el, a aflat pe un prunc tăvălindu-se în cale, pe lîngă care se încolăcise un balaur mare, cu coada legîndu-i picioarele ca şi cu o funie; astfel că tot trupul copilului era încins împrejur şi toţi s-au temut văzînd aceea. Dar Iulian, omul lui Dumnezeu, mergînd aproape de el, s-a rugat, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ai izbăvit prin Crucea Ta neamul omenesc cel căzut din rai prin amăgirea şarpelui, izbăveşte şi acum această zidire a Ta, de balaurul care a legat-o pe dînsa, ca să cunoască cei ce stau de faţă că Tu eşti păzitorul tuturor celor ce nădăjduiesc spre Tine". Atunci balaurul îndată a crăpat în două şi a murit, iar copilul, scuturîndu-se de el, s-a sculat sănătos şi toţi au slăvit pe Dumnezeu.

    Apropiindu-se de satul unde voiau să meargă, le-a ieşit mult popor întru întîmpinare; iar doi îndrăciţi au strigat către sfîntul, cerînd ajutor. El îndată a chemat numele lui Hristos şi a izgonit dintr-înşii necuratele duhuri. Apoi, acei oameni care au cîştigat izbăvire şi toţi necredincioşii, cîţi se aflau acolo, au crezut în Hristos. Sfîntul Iulian, arhiereul lui Dumnezeu, a fost primit în satul acela cu cinste şi cu dragoste şi au făcut ospăţ mare, nu numai trupesc, ci şi duhovnicesc; pentru că toate cuvintele lor erau pentru slava şi puterea lui Hristos şi pentru pierderea diavolilor celor biruiţi şi ruşinaţi.

    După ce a făcut acel ospăţ întru slava lui Dumnezeu, Defensor a arătat sfîntului episcop toate vistieriile sale şi-l ruga să-şi ia pentru sine cît va voi. Dar Sfîntul Iulian n-a voit să ia nimic, nici aur, nici argint, ci căuta mîntuirea sufletelor omeneşti, care este mai scumpă decît toate vistieriile. Drept aceea, învăţîndu-i din destul cu cuvintele cele de Dumnezeu insuflate, atît pe dregător, cît şi casa lui, şi tot satul, cîţi i-a aflat nebotezaţi, i-a botezat şi, întărindu-i în credinţă, s-a dus în cetate la casa sa. Intrînd el în cetate, legaţii ce erau în temniţa cea de lîngă porţile cetăţii, văzînd pe sfîntul prin ferestruie, au strigat către dînsul cu glas mare, cerînd izbăvire din legături. Iar el, fiind milostiv şi părinte iubitor de oameni, s-a umilit de dînşii şi nu s-a dus mai întîi la casa sa, ci a mers la acei judecători, cărora le era încredinţată rînduiala cetăţii, şi i-a rugat, ca, cu prilejul venirii lui pe acolo, să lase în libertate pe cei legaţi. Dar aceia, fiind tari la inimă, n-au ascultat rugămintea episcopului, iar el a plecat de la ei mîhnit.

    Mergînd el la biserică, a făcut lui Dumnezeu cîntare de mulţumire şi de rugăciune, pentru că i-a ajutat să cîştige atît de multe suflete. După aceea a mers acasă la dregător, unde i-au dat să mănînce; dar sfîntul nu voia să guste, fiind mîhnit pentru cei legaţi. Domnul, Care face voia celor ce se tem de El, a trimis pe îngerul Său şi a deschis uşile temniţei, sfărîmînd toate legăturile, iar pe cei legaţi i-a lăsat liberi. Aceia, ieşind din temniţă, mergeau prin mijlocul cetăţii către casa arhiereului, neobservîndu-i nimeni, nici zicîndu-le cineva ceva împotrivă, pentru că toţi vedeau, că nu erau dezlegaţi din legături şi liberaţi din temniţă de mînă omenească, ci cu puterea lui Dumnezeu. Văzîndu-i Iulian, arhiereul lui Dumnezeu, venind la dînsul, s-a umplut de multă bucurie şi i-a făcut pe ei părtaşi ai mesei sale; deci, ospătîndu-i din destul cu bucate trupeşti şi duhovniceşti, i-a trimis pe fiecare la locul său.

    Sfîntul Iulian a petrecut pe scaunul său mulţi ani ca episcop, conducînd bine Biserica oilor celor cuvîntătoare, cea luminată din nou, hrănind-o cu păşunea cea duhovnicească. Ostenindu-se el apostoleşte întru bunăvestirea lui Hristos, s-a apropiat de cinstitul său sfîrşit, izgonind din hotarele Chenomaniei închinarea de idoli şi slujbele diavoleşti, ajungînd pînă la adînci bătrîneţi. Înainte cu cîteva zile de sfîrşitul său, a ieşit din cetate la un sat, care era moşie bisericească, şi acolo s-a îmbolnăvit. Deci, auzindu-se în cetate de boala lui, clericii s-au adunat la dînsul şi mulţi din cetăţenii cei mai cucernici, cîţi aveau dragoste duhovnicească către dînsul. Iar el, învăţîndu-i multe pe toţi, le-a poruncit ca, după moartea lui, să-l aleagă episcop al lor pe preotul Turevie, care s-a ostenit cu dînsul împreună pentru mîntuirea sufletelor omeneşti. Apoi, dînd tuturor cea de pe urmă sărutare, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu.

    La sfîntul său sfîrşit s-a întîmplat să nu fie Defensor, boierul, fiindcă în acea vreme nu se afla în cetate, ci era dus în satul său cel depărtat. Însă i s-a descoperit lui despre aceasta, astfel: în ziua în care a murit sfîntul, Defensor, prînzind cu prietenii în casa sa, i s-au deschis ochii cei sufleteşti şi a văzut pe Sfîntul Iulian îmbrăcat arhiereşte, împreună cu trei diaconi care purtau lumini, intrînd la dînsul şi dîndu-i binecuvîntare; iar diaconii au pus pe masă cele trei lumini şi s-au dus. Defensor a zis către cei ce şedeau cu dînsul: "Vedeţi voi slava pe care o văd eu?" Aceia i-au răspuns că nu văd nimic. Atunci, el le-a zis: "Au n-aţi văzut pe părintele nostru Iulian, care ne-a arătat atîtea bunătăţi şi a făcut atîtea minuni? Iată acesta a intrat acum aici la noi cu trei diaconi şi cu trei lumini şi, privind cu faţa luminată şi zîmbind, ne-a binecuvîntat; apoi, lăsînd luminile înaintea noastră, a ieşit. Eu socotesc din acestea, că el acum a murit, pentru că noi am auzit de boala lui".

    Defensor, zicînd acestea, îndată s-a sculat şi s-a dus degrabă la cetate şi în satul acela în care a murit sfîntul; şi, aflîndu-l pe el odihnit întru Domnul, a plîns mult. Asemenea şi tot poporul a vărsat multe lacrimi după părintele şi păstorul lor. El, punînd în caretă cinstitele lui moaşte, le-a dus în cetate. Cînd a ajuns aproape de cetate la rîul numit Sarta, ce este foarte adînc şi peste care se trecea pe pod, mai înainte de a se sui ei pe pod, caii, care trăgeau careta cu trupul sfîntului, îndreptîndu-se cu mînă nevăzută, s-au repezit spre rîu şi mergeau pe apă ca pe uscat, neudîndu-şi picioarele. Astfel au trecut pe celălalt mal, încît toţi s-au spăimîntat de acea minune preaslăvită; pentru că Sfîntul Iulian, nu numai în viaţă a făcut minuni, ci şi după moarte.

    Sfîntul lui trup fiind dus cu slavă în cetate, toţi alergau spre întîmpinarea sfintelor lui moaşte. În acea vreme, o femeie, scăldînd pruncul său într-un vas de aramă, a pus puţin foc sub vasul acela, ca să se încălzească apa. Dar, văzînd că poporul ducea pe sfîntul şi mulţi erau cu lumînări aprinse, cu tămîieri şi cu cîntări de laude, a căutat cu mintea spre acela şi aprinzîndu-se de dragoste duhovnicească, a lăsat pruncul în scăldătoare şi a alergat la acea slăvită petrecere a cinstitului trup al plăcutului lui Dumnezeu, ca să se uite mai bine. Deci, a zăbovit puţin pînă ce a trecut de casa ei. Apoi şi-a adus aminte de scăldătoarea pruncului şi, întorcîndu-se degrabă la el, a văzut focul de sub vasul acela foarte aprins, iar scăldătoarea înfierbîntată. Deci ea a strigat de spaimă şi, apucînd degrabă vasul de pe foc şi vărsînd apa cea fiebinte, a găsit pruncul viu şi sănătos, nevătămat deloc. Această minune au văzut-o mulţi din cei ce se întîmplaseră acolo şi toţi s-au încredinţat că pruncul a fost păzit cu rugăciunile sfîntului. Ei au îngropat pe Arhiereul lui Hristos, Iulian, în biserica cea zidită de dînsul, pe locul unde mai înainte fusese casa boierului Defensor, acum dăruită sfîntului. La mormîntul lui se săvîrşeau multe minuni, căci se dădeau tămăduiri la toate bolile, cu rugăciunile lui cele sfinte şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin.