Pomenirea Sfântului Cuvios Mihail Maleinul, părintele duhovnicesc al Sfântului Atanasie Atonitul, care s-a săvârşit cu pace (+ 961) 

Acest fericit părinte era dintr-o latură a Capadochiei, care se numea Harsian. El s-a născut din părinţi de bun neam şi vestiţi, foarte credincioşi şi bogaţi. Şi nu numai tatăl lui, ci şi moşul lui, adică tatăl tatălui său, cu numele Evstatie, era foarte cinstit şi vestit în împărăţie, având slujba de patriciu şi fiind preastrălucit între voievozi. Asemenea şi celălalt moş al lui, tatăl mamei sale, cu numele Adralest, era mai înainte în vrednicia de patriciu, apoi s-a făcut stratilat al întregului Răsărit, pentru multa lui vitejie şi înţelepciune; iar bunica lui era rudenie a împăratului Roman. Toţi aceştia din care s-au născut părinţii acestui cuvios erau cucernici şi dreptcredincioşi, fiind împodobiţi cu toată fapta bună şi buna cuviinţă. Iar părinţii lui se înrudeau cu împăratul Leon, care era atunci în Constantinopol, şi se numeau Evdochim şi Anastasia.

    Dar să venim la minunata naştere a cuviosului, care s-a făcut din făgăduinţă, încât a fost numit fiu al rugăciunii. Căci, pentru ca să ştie fiecare din ce fel de oameni a ieşit de trei ori fericitul, am scris foarte puţin, însă toate rudeniile lui se trăgeau din sânge împărătesc.

    Deci maica Cuviosului Mihail a fost mulţi ani stearpă şi fără fiu. De aceea, amândoi părinţii erau întristaţi că şi-au trecut toată tinereţea şi n-au făcut nici un copil care să moştenească bogăţia lor. Ei de multe ori mergeau la biserici şi se rugau lui Dumnezeu să le dea fiu; dar Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunea lor. Mai pe urmă s-au dus la o biserică a Născătoarei de Dumnezeu, care este în locul numit Cuna şi la a cărei icoană locuitorii aveau multă evlavie. Deci Anastasia şi Evdochim s-au rugat la aceasta ca să le dea moştenitor după dorinţa lor.

    Iar Cea întru totul fără prihană, Maica Domnului, a ascultat rugăciunea lor, căci s-a arătat preotului celui de rând al bisericii, cu numele Metodie, ţinând un omofor şi având în dreapta sa trei mahrame. Şi a poruncit să le dea Anastasiei, cu această tocmeală, ca întru tot Sfânta să ia iarăşi înapoi o basma din acele trei. Deci îndată ce preotul a arătat femeii vedenia, atunci cea care mai înainte nu avea copii, s-a făcut cu mulţi şi buni fii. Intâiul fiu ce s-a născut, părinţii l-au numit Manuil şi, ajungând la vârsta legiuită, împăratul l-a cinstit cu vrednicia de candidat, iar părinţii aveau mult dor să-l însoare, după obiceiul lumii, şi să vadă nepoţi dintr-însul.

    Şi căutau o fecioară bogată şi frumoasă, din sânge împărătesc asemenea lui, ca să-l însoţească cu femeie pe cel ce după puţin avea să fie aproape fără de carne şi fără de sânge. Dar când făceau tocmelile nunţii, ca nişte oameni pământeşti, atunci Tatăl cel ceresc, Care sfinţise pe tânăr în pântecele mamei sale, râvnind a râvnit şi l-a răpit din mijlocul lor. Adică, în zilele acelea, Evdochim s-a dus la Constantinopol pentru o trebuinţă oarecare şi a luat şi pe Manuil împreună cu el; apoi s-a întors la casa sa, lăsând acolo pe tânăr, ca să înveţe rânduielile împărăţiei.

    După puţină vreme, binecredinciosul împărat Leon a murit, iar Manuil văzându-l cum era purtat mort, a plâns, socotind nescăparea de la moarte, şi a zis în mintea sa: „Dacă şi împăraţii mor, ce folos voi avea eu, aflându-mă în deşertăciunea lumii? Mai bine să mă duc într-un loc liniştit şi acolo să mă rog pentru mântuirea mea". Deci plângând el şi tânguindu-se, s-a dus la o biserică şi a făcut rugăciune către Domnul, zicând: „Stăpâne, de-ţi este plăcut Ţie să mă fac monah, arată-mi voia Ta!" Acestea le-a zis ţinând în mâinile sale Psaltirea şi, deschizând-o, a aflat al zecelea psalm, ce zice: Spre Domnul am nădăjduit; cum veţi zice sufletului meu: Mută-te în munţi ca o pasăre..., şi celelalte. Deci, citind acest stih, s-a bucurat, făgăduind lui Dumnezeu să se facă monah. Şi găsind pricină către rudeniile sale că doreşte să meargă la părinţii săi, a plecat din Constantinopol, fără voia lor. Iar aceia, văzând că nu-i ascultă să rămână, i-au dat oameni mulţi să meargă cu dânsul, după vrednicia lui. Deci, ajungând la râul ce se numea Galos, care curge alături de muntele Chimineu, a trecut podul lui Monocamar şi a poruncit oamenilor care îi urmau pentru slujba lui să se ducă la tatăl său, că el va veni mai pe urmă.

    Şi oprind cu sine câţiva, s-a dus în satul Chersin, care este lângă poalele muntelui. Acolo slujitorii pregătind masa, Manuil a luat de o parte pe un om din sat şi l-a întrebat de este acolo aproape vreun monah îmbunătăţit. Iar acela i-a zis: „Aici în munte este un bătrân sfânt, numit Ioan, cu porecla Elatit, şi mulţi se mântuiesc cu sfaturile lui". Deci Manuil, îndată cum a auzit, n-a mai căutat masă, ci a luat numai pe unul, pe cel dintâi om al tatălui său, şi s-a suit la acel bătrân şi, căzând la picioarele lui, plângea fierbinte.

    Iar cuviosul s-a minunat văzând podoaba hainelor, mulţimea lacrimilor şi tinereţea vârstei lui. Deci îl întreba cine şi de unde este şi care este pricina unui necaz ca acela. Iar el a răspuns: „Nu am nici un necaz, părintele meu, ci caut numai mântuirea mea!" Bătrânul a zis: „Nu cumva eşti rob al cuiva şi ţi s-a întâmplat vreo mare primejdie? Spune adevărul, ce om este acesta ce este cu tine? Cum şi unde ai aflat aceste haine scumpe?" Iar el a răspuns: „Sunt robul lui Dumnezeu şi fiul unui tată bogat. Şi având mult dor să mă pustnicesc, am venit de la loc depărtat cu acest om, căruia i-am făgăduit, de-mi voi dobândi dorinţa, să-i dăruiesc calul". Zicând el acestea, bătrânul a primit să-l ţină, văzând fierbinţeala şi dorul lui. Atunci a rugat pe omul său să ia calul şi să se întoarcă cu tovarăşii săi la tatăl său. Deci acela a primit fără voia sa şi s-a întors plângând. Iar Manuil, rănin-du-se de dumnezeiescul dor, silea în fiecare zi pe sfântul bătrân să-l facă monah; căci se temea ca nu cumva să-l ia cu sila tatăl său şi astfel să-l lipsească de dorul său.

    Deci bătrânul văzând setea ce avea, a patra zi l-a îmbrăcat în chipul îngeresc, şi numindu-l Mihail în loc de Manuil, l-a tuns. Iar după ce şi-a căpătat dorinţa, a mărturisit pricina pe faţă. Şi auzind bătrânul că este de sânge împărătesc, fiu al unui boier aşa de bogat, s-a minunat de dumnezeiasca lui râvnă şi dorinţă, dar s-a şi temut puţin de tatăl lui, ca nu cumva să se mânie dobitoceşte şi să-l omoare. Apoi, având nădejde în Dumnezeu, i-a zis: „Dacă tu, care eşti tânăr, te-ai lepădat de lume şi de părinţi, pentru dragostea lui Dumnezeu, cum eu, fiind bătrân, să nu defaim moartea, pentru porunca lui Dumnezeu?" Deci a rămas acolo minunatul Mihail, nevoindu-se cu sârguinţă, şi a făcut mare rană vicleanului diavol, cu lepădarea aceasta de lume.

    Iar slugile ajungând la Evdochim, tatăl său, şi vestindu-i părăsirea copilului, atâta durere în inimă a primit acela, încât răcnea ca un nebun ieşit din minte şi ca şi cum l-ar fi împuns cu suliţe, zicând: „O, silă! Mi-am prăpădit lumina mea, mi-am pierdut nădejdea bătrâneţii şi întărirea casei mele. Am văzut bine în vis, că a căzut stâlpul cel mare al casei mele". Deci slugile, văzându-l pe el că plângea aşa de tare, se tânguiau cu toţii, iar mai ales soţia lui, cum a auzit, a căzut fără de glas, încât toţi au crezut că a murit. Şi nu după multă vreme, venindu-şi în simţire, îşi rupea carnea, îşi smulgea părul din cap fără milă şi a făcut atâta tânguire şi bocet, încât era jalnică privire şi vrednică de lacrimi, căci plângeau toate rudele şi casnicii. Iar Evdochim mai întâi a bătut tare pe toţi care fuseseră împreună cu copilul, pentru că nu s-au dus la mănăstire să-l ia cu sila, ci l-au lăsat; apoi a luat mult popor şi a alergat la muntele lui Chimina.

    Şi ajungând acolo, a poruncit oamenilor să stea afară, împrejurul mănăstirii, să nu scape vânatul. Iar el a intrat pe furiş şi, mergând la biserică, a stat într-un colţ al tindei bisericii, căci se cânta Utrenia; şi într-adins se dusese noaptea, ca să nu-l simtă şi să se ascundă undeva. Şi s-a întâmplat în acel ceas, după iconomia lui Dumnezeu, de cânta fiul său acest tropar: Suflete, cele de aici sunt vremelnice, iar cele de acolo sunt veşnice... Iar tânărul era atât de dulce la glas, încât întrecea privighetoarea cu dulceaţa. Deci tatăl său, cunoscându-l după glas, a strigat, oftând din adâncul inimii, şi a plâns. Iar Mihail, cunoscând pe tatăl său din greaua oftare, a lăsat cântarea şi a alergat la bătrân, care nu s-a tulburat nicidecum, ci a săvârşit Utrenia. Apoi a ieşit-şi s-a închinat boierului. Iar boierul a început să-l certe şi să-l ocărască, zicând: „O, omule neînvăţat şi pricinuitorul morţii mele mai înainte de vreme! Pentru ce mi-ai stins lumina mea aşa, fără de cercetare? O, amăgitorule şi înşelătoriile, unde ai învăţat să desparţi pe fiii cei preaiubiţi de părinţi? Oare nu mă ştii cine sunt şi pricina care m-a adus aici fără veste?" Iar cuviosul i-a răspuns cu glas blând: „O, preacinstite, eu nu ştiu cine eşti; numai Stăpânul Hristos te cunoaşte, El care ştie cele ascunse. Iar pe fiul tău nu l-am primit fără desluşire, precum zici tu, preastrălucitule, ci m-am învăţat evangheliceşte, ca să nu scot pe cel ce se apropie!" Iar boierul, văzând îmbunătăţirea şi nerăutatea marelui bătrân, înţelegând şi bunătatea obiceiurilor lui, nu i-a mai zis nici un cuvânt aspru, ci a luat numai pe fiul său şi s-a dus. Iar Mihail, văzând pe bătrân că plângea de lipsirea lui cea năprasnică şi groaznică, l-a mângâiat, zicându-i: „Părinte, roagă-te şi nu te întrista nicidecum pentru mine, că nici un lucru din lume nu mă va despărţi de dragostea Stăpânului meu".

    Deci ajungând la casa lor şi văzându-l maica sa aşa tuns şi îmbrăcat în negru, în loc să se bucure, plângea amar şi se tânguia. Şi îl rugau amândoi să scoată hainele cele negre şi să pună haine strălucite. Şi i-au spus multe şi l-au schingiuit, dar n-au putut să-l înduplece la socoteala lor. Iar ca să-l dezbrace cu sila, se temeau de greutatea păcatului, căci erau cinstitori ai lui Dumnezeu şi preacucernici. Atunci ei au încercat să-l amăgească cu felurite meşteşugiri şi nenumărate măiestrii, dar n-au putut; căci el, fiindcă încercase mierea pustniciei şi era tot beat de dumnezeiasca îndrăgire, nu simţea dorul cel trupesc, care se veştejise ca o floare de buruiană. Iar când au văzut că se muncesc fără de folos, l-au izgonit mânioşi.

    Şi fugind el de supărarea lumii ca de foc, a alergat la mănăstire şi l-a primit bătrânul, bucurându-se împreună cu el. Şi a proorocit bătrânul către ceilalţi părinţi pentru dânsul, zicând: „Fraţilor, să ştiţi că acest tânăr va spori muntele şi-l va umple de oi cuvântătoare". Aşa s-a şi întâmplat, după înainte grăirea aceluia, că muntele acela s-a umplut de monahi, care se află acolo până astăzi şi se împlineşte astfel proorocia lui Isaia, care zice: A izvorât apă în pustie şi pământul însetat s-a prefăcut în bălţi, că mulţime de pustnici s-au sălăşluit într-însul.

    Deci îndată după ce Mihail a venit la mănăstire, bătrânul l-a făcut trapezar. Iar el slujea fraţilor cu atâta sârguinţă şi osârdie, dându-le înaintea lor când mâncau şi aducându-le bucatele cu smerenie de slugă, încât se minunau toţi cum primea să facă nişte slujbe aşa de proaste, un om de treabă ca acela, care crescuse în atâta strălucire şi fiind slujit de mulţi. Iar el gătea bucatele, spăla vasele, mătura şi săvârşea fără pregetare şi cu osârdie alte lucruri proaste asemenea cu acestea. Dar, fiindcă era supărat de somn, tiranisindu-se mult de dânsul din ispită diavolească, se ostenea şi el cât putea ca să-l biruiască. Astfel petrecea toată ziua numai într-o cămaşă şi desculţ, iar noaptea se odihnea pe scânduri, chiar şi când era frig.

    Şi trecând doi ani, l-a făcut monah, fiind acolo şi tatăl său, care, văzându-l monah desăvârşit, s-a bucurat şi, lăcrimând, l-a sfătuit, zicând: „Fiul meu, vezi să nu pierzi pe Dumnezeu, pe Care L-ai iubit mai mult decât pe părinţi şi decât lumea". Apoi, sărutându-l, s-a dus plângând. Şi ajungând la femeia sa, i-a spus: „Am văzut pe Manuil şi mi s-a înveselit sufletul. Şi am pus în mintea mea, că el este acela cu adevărat, care ni l-a dăruit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi, după vedenie, l-a luat iar. Deci să nu ne întristăm, ci mai vârtos să slăvim pe Stăpâna, că acest fiu al nostru are să se facă lauda şi întărirea noastră. El are să fie podoabă la tot neamul şi bună îndemnare către fapte bune şi mângâiere la multe suflete".

    De atunci au încetat de a mai fi trişti şi se bucurau duhovniceşte. Şi după puţină vreme, Evdochim a murit fără de veste, iar acea bună maică a luat pe Mihail şi a împărţit toată averea copiilor săi, apoi s-a făcut şi ea monahie. Şi petrecând cu plăcere de Dumnezeu şi ajutată fiind de Mihail, şi-a sfârşit viaţa plăcută lui Dumnezeu. Cuviosul avea încă şi o soră, care s-a măritat şi a născut pe împăratul Nichifor, încoronatul de Dumnezeu, şi pe Leon. Iar Mihail, purtătorul de Dumnezeu, a împărţit săracilor toate lucrurile cele mişcătoare care i-au venit în partea lui, de vreme ce avea un frate cu numele Constantin, cu care a împărţit toate lucrurile părinţilor. Deci pe cele mişcătoare le-a dat săracilor şi robilor săi, pe care i-a eliberat; iar pe cele nemişcătoare le-a lăsat fratelui său şi a luat plata pe ele întocmai cum le preţuise. Şi galbenii i-a luat la mănăstire şi i-a dat bătrânului, să facă cu ei ce va voi. Acela a împărţit jumătate la monahii săraci, iar pe ceilalţi i-a cheltuit pentru creşterea mănăstirii. Iar fratele lui Mihail, fiind patriciu, s-a făcut voievod vestit al întregii Capadochii.

    Deci izbăvindu-se cuviosul de toată grija părinţilor, după al treilea an al săvârşirii lor a poftit să se ducă la un loc liniştit. Şi aflând departe de mănăstire o piatră mare care era potrivită pentru pustnicie, şi-a luat iertare de la bătrân şi, ducându-se, şedea pe piatră cinci zile ale săptămânii, mâncând o dată pe zi şi făcând rucodelie, după porunca bătrânului. Iar sâmbăta venea în mănăstire, unde stătea două zile împreună cu fraţii. Şi împlinind acolo patru ani, s-a îndulcit gustând mierea liniştii. Apoi, luând cu el pe o rudenie a sa foarte îmbunătăţită, cu numele Agapie, s-a dus, cu binecuvântarea bătrânului, în pustia cea mai dinăuntru a muntelui. Şi au stat acolo doi ani cu o petrecere atât de aspră, încât din pătimirea cea rea şi din slăbiciune, cu anevoie se cunoştea la ei chipul omenesc. Şi făcând amândoi împreună atâta vreme, au voit să se liniştească şi fiecare deosebi. Deci Agapie s-a dus în alt loc şi a făcut mari şi strălucite isprăvi, iar Mihail a rămas singur. Şi povăţuit fiind de Dumnezeu, a aflat un loc mai liniştit, numit de cei de acolo Xirolimni, lângă care era şi un pustnic îmbunătăţit.

    Deci Mihail făcându-şi o colibă mică în acel loc, petrecea în linişte, ducând o viaţă îngerească şi nevoindu-se cu vitejie împotriva diavolilor. Şi a făcut atâtea fapte bune, încât în puţină vreme s-a dus vestea lui în multe părţi ale lumii şi multe popoare se adunau, dorind să urmeze petrecerii lui. Iar el nu voia să primească pe nimeni la început; dar mai pe urmă, văzând osârdia lor, primea pe fiecare, învăţându-i să se mulţumească a se hrăni numai cu pâine şi cu apă.

    Şi văzând toţi înfrânarea lui, smerita cugetare, dulceaţa vorbirii şi celelalte fapte ale lui, se bucurau şi, avându-l pe el ca pe o pildă, îşi îndreptau bine petrecerea lor. Cei întristaţi din felurite pricini se mângâiau văzându-l; cei împietriţi şi neumiliţi se îndemnau spre lacrimi prea fierbinţi, auzind umilicioasele lui învăţături; cei somnoroşi şi lenevoşi, văzând mulţimea privegherii lui şi răbdarea stării celei de toată noaptea, se schimbau cu dumnezeiască schimbare. In scurt, toţi luau pildă de faptă bună de la el şi s-au adunat acolo mai mult de cincizeci de fraţi.

    De aceea a trimis de a luat pe părintele Agapie cel mai sus zis şi l-a făcut proestos, ca să chivernisească lavra Xirolimniei, pentru că acolo era locul strâmt şi nu puteau să petreacă mulţi monahi. Iar el luând pe oarecare din ucenici, a cercetat tot muntele, până când a găsit un loc îndemânatec, dinspre Bitinia, foarte liniştit şi cu izvoare de apă rece şi prea dulce, pe care văzându-l, s-a bucurat şi l-a cumpărat. Apoi îndată a început zidirea lavrei şi a bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care zugrăvind-o cu osârdie, se arăta aceea ca un alt cer împodobit cu stele. De aceea, în puţine zile s-au adunat acolo atâţia fraţi, încât pustia s-a făcut cetate cu mulţi oameni. Iar sfântul le-a scris legile pustniciei şi toate aşezămintele pustniceşti, punându-le lege ca un al doilea Moise.

    Şi aducea în fiecare zi dar lui Dumnezeu popor de moştenire, scoţând vrednici din nevrednici şi trecându-i neudaţi prin tulburata mare a vieţii la pământul făgăduinţei, cu povestirile şi scrisorile lui cele folositoare şi mântuitoare de suflet. Deci acea pustie care mai înainte era neîmpodobită s-a făcut înfloritoare ca un crin bine mirositor. Acolo unde nimeni nu îndrăznea mai înainte să stea nici o zi, acum, prin Mihail, s-a adunat mulţime nenumărată şi n-a rămas loc în acel munte râvnit şi minunat al lui Chimina, care să nu aibă monahi ca să slăvească pe Domnul. Dar acest lucru nu l-a făcut cuviosul cu înlesnire şi fără pătimire, ci cu multe sudori, cu lacrimi şi cu multe osteneli a încetăţenit acea pustie.

    Căci văzându-l vicleanul diavol cum se îngrijea atât de mântuirea fraţilor, s-a luptat mult şi se nevoia, neputinciosul, să împiedice pe omul lui Dumnezeu, ca să nu săvârşească un lucru ca acesta plăcut Domnului. Dar a rămas ruşinat şi nelucrător, fiind biruit lesne cu rugăciunea şi lacrimile fierbinţi ale cuviosului; căci nu putea suferi văpaia ce ieşea din gura lui, când se ruga Domnului, de vreme ce gura lui era sfinţită, căci nu s-a jurat, nici nu a ocărât şi nu a certat pe cineva cândva, ci mai vârtos se ruga pentru cei ce-l urau pe el şi, fiind nepomenitor de rău, le răsplătea cu faceri de bine. Şi era atât de milostiv şi iubitor de oameni, încât nu putea să vadă pe cineva necăjit şi să nu pătimească durerea împreună cu acela, şi să-i ajute după trebuinţa lui. Pe săraci, mai cu seamă, îi miluia în fiecare zi cu îmbelşugare şi pentru ei a zidit dedesubtul muntelui o casă mare primitoare de străini, în care să se odihnească străinii şi călătorii ce treceau. Acolo avea slujitori şi toate cele trebuincioase, adică hrană şi haine spre îndestulare.

    Acest mare părinte s-a învrednicit şi de darul preoţiei, fiind curat şi fără de prihană. Cu aceasta şi-a împodobit viaţa şi, cugetând ziua şi noaptea la dumnezeiasca Scriptură, a arătat că preoţia se cuvine a fi împreună înjugată cu aşezarea monahicească. Şi, ca să nu grăiesc mai mult, a ajuns la atâta nepătimire şi înălţime de privire duhovnicească, încât vedea pe cele depărtate ca pe nişte apropiate şi spunea mai înainte cele ce erau să fie, ca un prooroc. Incă a săvârşit şi multe minuni, din care vom spune puţine spre încredinţarea celor multe,.

    In lavra cuviosului era un monah oarecare cu obicei rău, cu numele Chiriac. Acel necuvios fura lucrurile fraţilor şi pe toţi îi tulbura. Iar Cuviosul Mihail îl sfătuia de multe ori să-şi îndrepteze viaţa, ca să nu se muncească. Dar el nu se supunea, ci mai vârtos atât de mult l-a urât pe sfânt pentru că-l învăţa, încât a vrut să-l ucidă. Deci într-o noapte s-a dus la chilia cuviosului, ţinând cuţitul în mână, şi, căutând printr-o crăpătură a uşii, a văzut pe cuviosul rugându-se şi stând în mijloc de foc. Drept aceea s-a îngrozit de ce a văzut şi i s-a uscat mâna. Iar cuviosul, ştiind din dumnezeiescul dar cele cugetate de dânsul, i-a grăit dinăuntru, zicând: „Intră, fiule, şi leapădă cuţitul pe care îl ţii ascuns". Iar el, aruncând cuţitul, a intrat, strigând: „Am păcătuit!" Şi căzând la picioarele lui, şi-a mărturisit păcatul. Iar cel fără de răutate l-a iertat, zicându-i cu blândeţe: „Du-te, fiule, şi pocăieşte-te din toată inima pentru păcatele tale, căci în puţine zile se va sfârşi surghiunul tău!" Iar acela a mai trăit patruzeci de zile şi atunci s-a împlinit proorocia cuviosului.

    In altă zi, cuviosul a trimis la râul Gal, pentru o slujbă oarecare, pe un ucenic liniştitor care se numea Isihie, spunându-i să se întoarcă la mănăstire tot în acea zi. Iar el, ducându-se cu osârdie, după poruncă, s-a întâmplat de a căzut o ploaie mare şi, ca să nu-l plouă, a intrat într-un loc prăpăstios şi neumblat care era ca o peşteră, şi a înserat acolo. Şi văzând că se află în primejdie de moarte şi de neascultare, deoarece, fiind noapte, nu vedea să iasă din acele prăpăstii fără primejdie, a strigat acestea cu credinţă: „Sfinte Mihaile, ajută-mi!" Atunci îndată, o, minune! I s-a arătat cuviosul cu lumini, dincolo de prăpastie şi i-a luminat calea ca să vadă, până ce a ajuns la mănăstire. Atunci el s-a făcut nevăzut, iar Isihie a intrat în mănăstire. Şi i-a zis lui cuviosul mai înainte de a zice Isihie ceva: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?" El a răspuns: „Dacă nu apucai înainte să-mi ajuţi, viaţa îmi era în primejdie". Iar cuviosul i-a poruncit să nu spună la nimeni minunea aceea.

    Altădată, în vremea verii, umblând sfântul, a stat sub umbra unui copac ca să se odihnească la amiază. Stând el acolo, un ţăran sărac i-a adus trei pere, care erau foarte mari şi frumoase. Şi întrebându-l unde a găsit aşa frumoase, ţăranul i-a răspuns, oftând: „Aveam un pom de la părinţii mei şi era atât de roditor, încât mă ţineam dintr-însul. Dar, pizmuindu-l un oarecare om invidios, nu mai rodeşte nicidecum; astfel că mă primejduiesc de sărăcie". Deci cuviosul s-a milostivit spre sărac şi, ducându-se la pom, l-a binecuvântat şi, făcând rugăciune către Dumnezeu şi gonind pe vicleanul diavol, care se încuibase într-însul, pomul acela s-a făcut mai roditor decât întâi. Drept aceea, săracul acela mergea cu venitul său spre îndestulare şi aducea cuviosului poame în fiecare an, ca să nu se facă nemulţumitor către făcătorul lui de bine.

    Cuviosul avea un ucenic, cu numele Constantin, care era cântăreţ. Acela era neputincios cu trupul şi mai neputincios cu sufletul, fiind puţin credincios, de vreme ce avea trei galbeni şi îi păzea cu dinadinsul să-i aibă pentru trebuinţa sa. Iar cuviosul îl sfătuia să nu-şi pună nădejdea într-înşii, ci să-i pună la mijloc şi să nădăjduiască spre Atotputernicul Dumnezeu şi spre Sfânta Născătoare de Dumnezeu, dar el nu primea. Iar după câteva zile, cuviosul a avut trebuinţă de doisprezece bani şi, negăsind, s-a împrumutat. Pentru aceasta, bunul Constantin grăia de rău pe cuviosul, zicând: „El nu are doisprezece bani şi pe mine mă sfătuia să risipesc cei trei galbeni, ca să nu-i păstrez pentru nevoia mea". Bârfind acestea, a adormit şi a văzut în vis că era sărbătoare şi se adunaseră toţi în biserică. Acolo s-a arătat Stăpâna cea cu totul fără prihană, ţinând într-o mână pe Domnul Hristos, iar de cealaltă o ţinea cuviosul şi astfel umbla prin biserică. Şi când a ajuns în tindă, întru tot Sfânta a poruncit cuviosului să-şi întindă rasa. Şi făcându-se aceasta, a aruncat pe dânsa nenumăraţi galbeni, apoi s-a întors către Constantin, zicând: „Necredinciosule şi prea nemilostivule cu chipul, nu-ţi ajung aceştia să te hrăneşti?" Acestea auzindu-le acela, s-a sculat tremurând. Şi alergând către cuviosul, a aruncat cei trei galbeni şi făcând metanie, îşi cerea iertare.

    Voind cuviosul a zidi o biserică mare, spre slava lui Dumnezeu şi a Preacuratei Maicii Lui şi spre odihna fraţilor celor întru Hristos, s-a dus un ucenic care voia să aducă bârne pentru zidire şi a luat binecuvântare dimineaţa de la cuviosul. Dar cuviosul, ca un mai înainte văzător, a cunoscut ceea ce era să se întâmple şi i-a zis: „Fiule, ia aminte să nu cazi în ispită, pentru cârtirea şi necredinţa ta". Iar el ducându-se, din lucrarea diavolească s-a oprit şi, cârtind, a căzut peste dânsul un lemn mare, pentru necredinţa lui. După aceea, Leon zăcea, căci aşa se numea ucenicul, chinuindu-se cumplit. Iar cuviosul, cunoscând din Duhul Sfânt acestea, a ieşit din chilie cu sârguinţă şi a trimis pe un monah puternic, zicând: „Aleargă să scapi pe Leon, că a căzut un lemn peste el şi este în pericol de moarte". Iar locul acela era departe ca la 15 stadii. Deci, ducându-se în fugă, l-a izbăvit.

    Dar nu numai aceste întâmplări le-a cunoscut mai înainte cuviosul, ci şi altele foarte multe, mai ales despre războaiele şi tulburările împăraţilor şi smintelile ce s-au întâmplat pe vremea lui Roman şi Constantin, pe care sfântul le-a spus mai înainte, fiind rugat de unii. Apoi, iar a mângâiat pe Constantin, zicându-i să nu se întristeze, că degrabă îşi va lua iar strămoşeasca împărăţie. Astfel, toate câte a proorocit cuviosul s-au împlinit. Acestea le spunem pe scurt, de vreme ce în hronograf se arată mai pe larg.

    Intre ceilalţi ucenici ai cuviosului era unul bun scriitor şi osâr-dnic, care se numea Teofan. Acela i-a slujit patruzeci de ani, de mic copil până la sfârşit, şi nu s-a despărţit de dânsul niciodată, ca să-i moştenească faptele lui cele bune, precum s-a şi întâmplat. Acestuia i-a poruncit odată să scrie o carte folositoare, iar el, ca un ucenic bine cunoscător şi adevărat, şi-a silit firea peste puterea sa, aşa încât în puţină vreme a sfârşit lucrul. Dar, de osteneală multă, i s-a umflat obrazul şi mai tot capul, atât de urât şi fără de măsură, încât nu i se vedeau nici ochii, nici urechile; nasul şi gura i se astupaseră desăvârşit şi nu se vedea chip sau asemănare de om la dânsul, ci a rămas jalnică vedere. Deci era în primejdie de moarte, căci, cu mare osteneală îi deschideau gura şi îi turnau puţină apă când îi venea leşin. Şi lipsind pe atunci Cuviosul Mihail, fiind dus la Constan-tinopol, bolnavul se chinuia, căci puterea omenească cu meşteşug doctoricesc, nu putea să-l vindece. Deci văzându-l aşa jalnic şi chinuindu-se cumplit, s-au sfătuit să-i spintece obrazul şi grumazul, ca să se tămăduiască sau măcar să moară şi să nu se mai chinuiască.

    Deci cugetând ei acestea, marele Mihail s-a arătat bolnavului noaptea, zicându-i: „Să nu laşi să te spintece, că mori; crede numai!" Şi odată cu cuvântul, şi-a scos potcapul său şi l-a pus pe capul bolnavului. Şi îndată, o, minunile Tale, Hristoase Atotputernice, Teofan s-a arătat fără de nici o boală, nici pe dinafară, nici pe dinăuntru. Şi sculându-se din pat, el, care înainte stătea nemişcat, striga în miezul nopţii: „De nu venea părintele nostru, cu adevărat muream; dar daţi-mi să mănânc, că nu mă mai doare niciunde!" Deci fraţii, auzind glasul, socoteau că de dureri şi-a ieşit din minţi şi, aprinzând o lumină, l-au văzut pe dânsul tot sănătos şi au slăvit pe Domnul, Care nu numai pe robii Săi de demult, dar şi pe cei ce sunt de faţă îi preamăreşte.

    Doream să ies puţin din ceea ce-mi stă înainte, ca să împodobesc sfinţitul chip al cuviosului cu laude. Dar, de vreme ce faptele sale ajung spre lauda lui şi spre folosul nostru, nu voiesc să spun mai multe, ci voi spune despre fericita lui moarte. Acest minunat cuvios a călugărit şi pe Cuviosul Atanasie, care a zidit Lavra Atonului. Căci, aflându-se odată Cuviosul Mihail în Constantinopol, l-a văzut Atanasie şi cucerindu-se de faptele lui cele bune, a mers cu el la muntele lui Chimina şi a rămas mulţi ani sub ascultarea lui. Şi când Atanasie a cunoscut că sfântul bătrân avea să se săvârşească, a fugit ca să nu-l facă egumen. Şi a luat din evlavie culionul lui Mihail, pe care îl purta totdeauna la sărbătorile cele mari, câtă vreme a trăit, până în cea din urmă zi, pe care a cunoscut-o mai dinainte. Atunci, punându-şi mantia şi acel sfinţit culion, le-a purtat până ce şi-a dat sufletul, pentru multa evlavie ce avea către acel duhovnicesc părinte al său. Nu scriem aici mai mult despre aceasta, fiindcă s-a scris mai arătat în viaţa lui, cum a zidit lavra cu cheltuiala împăratului Nichifor, care era nepot al acestui Cuvios Mihail, precum s-a zis.

    Deci Sfântul Mihail, având nişte rudenii de neam bun ca acelea, nu s-a slăvit în deşert niciodată, ci mai vârtos se smerea tuturor, ca şi cum ar fi fost un ţăran prea prost. El s-a lepădat de lume când era de optsprezece ani şi a stat în pustie 50 de ani, petrecând îngereşte, cel cu nume de înger, neschimbându-şi deloc canonul înfrânării, până la cea mai de pe urmă suflare. El postea totdeauna, afară de boală grea sau praznic împărătesc sau când i se întâmplau oarecare cinstiţi şi mari boieri. Intâi, când s-a făcut monah, mânca o dată la două zile, apoi, în anii din mijloc, la cinci zile, iar pe urmă, şi mai ales în sfintele posturi, o dată la doisprezece zile. Iar hrana lui era din poame şi verdeţuri, fierte sau nefierte, legume şi zeamă de orz, iar ca băutură avea apa. Imbrăcămintea lui era foarte sărăcăcioasă şi aspră. Când era sănătos, dormea şezând pe scaun, iar când era bolnav, dormea pe pat, pe care avea o rogojină şi două piei. El era foarte iubitor de prăznuiri, şi mai ales când era praznicul Stăpânului Hristos, sau al Născătoarei de Dumnezeu, priveghea toată noaptea, veselindu-se în cântări. Iar în altă zi nu-l vedea nimeni vesel, numai atunci când avea praznice, pe care le săvârşea cu multă evlavie. Din această pricină, întru tot lăudata Stăpână venea ea însăşi în acea biserică şi îi dădea binecuvântarea sa, precum ne-am încredinţat dintru această minune:

    In Constantinopol era aşijderea un iubitor de Hristos, care, prăznuind cu multă evlavie, pe când stătea în strană şi se ruga la privegherea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a văzut-o pe ea în vedenie, zicându-i lui: „Este trebuinţă să mă duc la muntele Chimina, ca să prăznuiesc împreună cu monahul Mihail, credincioasa mea slugă, care mă primeşte cu mult dor şi evlavie". Văzând aceasta, acel cucernic care o prăznuia s-a dus la Chimina şi, vorbind împreună cu cuviosul, a văzut că, pe bună dreptate, împărăteasa îl pune pe monahul Mihail înaintea tuturor, şi a mărturisit minunea. Deci aşa petrecând acest cuvios întocmai cu îngerii şi cu nume de înger, cu cuvioşie şi cu plăcere de Dumnezeu, s-a dus către veşnica împărăţie, pe care s-o dobândim şi noi cu dumnezeiescul dar şi iubire de oameni. Amin.