În luna iulie, în ziua a unsprezecea, facem pomenirea minunii săvârșită de Sfânta Mare Muceniță Eufimia fecioara în timpul celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451)

Sfînta Muceniţă Eufimia s-a născut, a crescut şi s-a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lîngă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznuieşte pomenirea ei. Acum se pomeneşte minunea care s-a făcut de cinstitele ei moaşte în vremea Sinodului al IV-lea a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, ce s-a ţinut în Calcedon la anul 451 şi prin a cărei minune s-a dovedit şi s-a întărit mărturisirea dreptei credinţe. Această minune a fost hotar al Sfinţilor Părinţi, ca să nu treacă spre partea celor rău credincioşi.

Lucrurile s-au început astfel: "Dioscur, patriarhul Alexandriei şi Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, încă de pe vremea împăratului Teodosie cel Tînăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecînd cele două firi ale Lui într-una singură, adică firea cea dumnezeiască şi firea cea omenească. Mulţi din rînduiala duhovnicească şi mirenească s-au amăgit cu această rea credinţă a lor. Pe mulţi bărbaţi şi boieri care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres şi de la care aveau mare ajutor. S-a ţinut în Efes un sinod local, după cel de al III-lea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu mulţi ani înainte. Dar acestuia cum să-i zicem sinod? Mai bine să-i zicem adunare tîlhărească, deoarece preasfinţitul Flavian, patriarhul Constantinopolului şi mărturisitorul dreptei credinţe, a fost ucis de cei de un gînd ai lui Dioscur şi ai lui Eutihie. Atunci s-a întărit mai mult acel eres, astfel credinţa cea rea se primea ca o credinţă dreaptă. Deci, era de trebuinţă să se adune al IV-lea Sinod din toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, pentru lepădarea acelui eres şi spre întărirea dreptei credinţe.

În vremea aceea, împăratul Teodosie a trecut din această viaţă către Domnul. După el a luat împărăţia îmbunătăţitul şi plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfînta Pulheria. Aceşti rîvnitori ai dreptei credinţe, văzînd Biserica tulburată de eresuri şi de diferite certuri ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului toţi Sfinţii Părinţi din toată lumea creştină şi să stabilească adevărata credinţă. Adunîndu-se Sfinţii Părinţi în număr de 330, cu Preasfinţitul Antonie, Patriarhul Constantinopolului şi cu preasfinţitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului şi cu trimişii preasfinţitului Leon, Episcopul Romei, fiind de faţă răii începători şi învăţători de eresuri: Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rînduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, împreună cu ceilalţi arhierei de un gînd cu el, şi Eutihie cu ai săi. Numărul ereticilor era fără de număr şi toţi împreună cu Sfinţii Părinţi făceau Sinodul. Cu toţii s-au adunat în biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, care este în cetăţuia dinspre Bosfor, pentru că acea biserică ţinea de scaunul mitropoliei Calcedonului şi era foarte mare, încît putea să încapă mult popor. Tot în acea biserică se odihneau moaştele acestei mari muceniţe, de la care se făceau minunate şi preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.

În ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toţi anii izvora sînge din cinstitele ei moaşte, ca şi cum ar fi curs dintr-o rană, şi se lua de acolo astfel: Mormîntul ei era de marmură şi acoperit de o lespede tot de marmură, avînd înăuntru moaştele sfintei, puse într-un sicriu de lemn. În acel mormînt de marmură, în partea stîngă, era o ferestruie mică, cît încăpea o mînă omenească. Ferestruia era încuiată cu tărie şi se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, după cîntarea rugăciunilor de toată noaptea şi înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sînge cu un burete legat de o verigă lungă de fier. Băgînd acolo buretele uscat, îl scotea plin de sînge şi îl storcea într-un vas făcut pentru aceasta. Văzînd poporul sîngele acela, înălţa rugăciuni atît lui Dumnezeu, cît şi Sfintei Muceniţe Eufimia şi se ungea cu el spre binecuvîntare şi tămăduirea neputinţelor lor.

Acel sînge era foarte plăcut la miros, ca şi cum era amestecat cu un mir scump, însă nici un fel de mir din cele pămînteşti nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sîngele acela covîrşea cu neasemănare toate aromatele şi tămăduia toate bolile. Sfînta muceniţă izvora din cinstitele ei moaşte un mir mirositor şi tămăduitor ca sîngele, nu numai în vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori şi în alte vremi. Dar mai ales, izvora cînd arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viaţă îmbunătăţită. Se făceau încă şi arătări multe, pentru că sfînta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credinţă; uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică şi la mormîntul ei, iar alteori celor ce erau în primejdii şi o chemau în ajutor. Multe popoare alergau din toate ţările şi cetăţile la moaştele ei în Calcedon, spre închinare cu credinţă, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunîndu-se Sinodul Sfinţilor Părinţi celor din toată lumea, împăraţii au poruncit ca acolo să se întrunească.

La acel sinod al dreptcredincioşilor creştini, făcîndu-se multă neînţelegere şi ceartă cu ereticii, pentru că ei nicidecum nu voiau să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfinţitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalţi părinţi, a zis către eretici: "Voiesc să scrieţi într-o carte despre mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie şi noi mărturisirea noastră şi amîndouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormînt la preacinstitele moaşte ale Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, apoi să ne rugăm lui Dumnezeu cu post, ca prin aceasta să ne descopere care este credinţa cea dreaptă". Aceasta zicînd Sfîntul Anatolie, toţi au lăudat sfatul lui. Deci, au scris două cărţi: dreptcredincioşii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu peceţile lor şi descoperind mormîntul sfintei, au pus amîndouă scrisorile pe pieptul ei. După aceea, acoperind mormîntul, l-au întărit cu pecete împărătească şi cu păzitori şi după aceasta s-au rugat trei zile cu postire.

Sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sinodul, s-au dus la sfîntul mormînt al Sfintei Eufimia şi, desfăcînd pecetea împărătească, au deschis mormîntul şi au văzut scrisoarea celor dreptcredincioşi şezînd în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor răucredincioşi zăcînd la picioarele ei. De mirare era şi aceasta, că ea şi-a întins mîna sa spre împărat şi spre patriarh ca o vie, dîndu-le lor scrisoarea celor dreptcredincioşi. Atunci toţi s-au umplut de bucurie negrăită şi au dat slavă lui Dumnezeu, cîntînd cîntări de laudă şi de mulţumire sfintei muceniţe şi închinîndu-se cu fierbinte dragoste moaştelor ei făcătoare de minuni.

Atunci toţi au propovăduit credinţa cea dreptmăritoare, ca una ce era întărită de Dumnezeu prin sfînta şi marea muceniţă, iar credinţa ereticilor au dat-o anatemei. Mulţi dintre eretici, văzînd acea minune, au trecut la dreptcredincioşi, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor şi i-au trimis la închisoare. Din acel timp, zugravii au început spre aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a făcut în timpul sinodului, a zugrăvi pe Sfînta Mare Muceniţă Eufimia cu scrisoarea în mîna dreaptă, căci şi pînă atunci, şi după aceea, sfînta muceniţă n-a încetat a face minuni şi a izvorî din cinstitele ei moaşte sînge mirositor ca mirul.

După ce au trecut mulţi ani, împărăţia Bizanţului a luat-o Mavrichie. Acest împărat, fiind la început dreptcredincios, mai tîrziu a cam slăbit în credinţă, îndoindu-se de minunile sfintei şi de sîngele care curgea din rănile ei, socotindu-l că este prefăcut, iar nu adevărat. De aceea, vrînd să se încredinţeze şi să afle adevărul, a făcut astfel:

Mai înainte de a se face pomenirea sfintei şi marii muceniţe, a poruncit ca atît mormîntul, cît şi fereastra mormîntului să fie întărite cu pecetea sa împărătească. Deci, sosind ziua praznicului, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon şi, desfăcînd pecetea, a deschis fereastra. Atunci, deodată, a ieşit miros foarte plăcut, încît a umplut biserica, iar sîngele, mai bine-zis mirul, curgea din cinstitele moaşte ale sfintei, mai mult ca altădată, pentru că nici într-un an n-a curs atît de mult sînge ca în acel timp. Aceasta spre înfruntarea credinţei împăratului şi spre întărirea credinţei fără îndoire în puterea lui Dumnezeu, Care poate să le facă pe toate mai presus de fire. Domnul, care a putut scoate lui Samson izvor de apă vie dintr-un os uscat de falcă de măgar, oare nu putea ca din moaştele cele nestricăcioase ale plăcutei Sale să izvorască sînge şi mir? Deci, împăratul cunoscînd greşeala sa, s-a căit şi a cîştigat mare credinţă şi evlavie către Sfînta Eufimia.

După aceasta, în timpul împărăţiei lui Eraclie, a fost, cu voia lui Dumnezeu, mare năvălire a perşilor asupra ţării Bitiniei şi la hotarele Calcedonului. Astfel, supunînd toate cetăţile acelea, după obiceiul lor barbar, le-au pustiit. Apoi, intrînd în biserica marii muceniţe, tot ceea ce au găsit au luat şi, voind să deschidă mormîntul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru că, nu numai lespedea de marmură de deasupra era nemişcată, dar nici fereastra nu se putea deschide. Atunci perşii, adunînd mulţime de lemne şi de vreascuri, au împresurat mormîntul şi, făcînd pe dînsul ca un fel de stog, au pus materii arzătoare şi le-au dat foc, aşteptînd să se risipească marmura din acea cumplită ardere.

Dar nici aşa n-au sporit, pentru că arzînd toată materia aceea a fost prefăcută în cenuşă, dar mormîntul sfintei a rămas nevătă-mat, Dumnezeu făcînd pe plăcuta Sa minunată. După plecarea perşilor, împăratul cu patriarhul au ţinut sfat, pentru moaştele Sfintei şi Marii Muceniţe Eufimia şi au socotit să le mute din Calcedon la Constantinopol, temîndu-se iarăşi de năvălirea barbarilor împo-triva Calcedonului.

Zidind în Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserică mare şi frumoasă, după asemănarea celei de la Calcedon, au pus într-însa cu cinste sfintele moaşte, împreună cu mormîntul, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au rînduit să fie lîngă dînsele, spre mai mare cinste a sfintelor moaşte. Mormîntul l-au pus în Sfîntul Altar în locul dumnezeieştii mese, şi pe el se săvîrşea jertfa cea fără de sînge, pentru că înăuntru erau cinstitele moaşte ale Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, de la care se săvîrşeau minuni, precum în Calcedon, tot aşa şi în Constantinopol, iar sîngele şi mirul cel mirositor izvora la timpul obişnuit.

Deci, trecînd mulţi ani şi schimbîndu-se mulţi împăraţi, iar Sinoadele Sfinţilor Părinţi a toată lumea, al V-lea şi al VI-lea sfîrşindu-se, a venit ca împărat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume şi obicei de fiară. Acela a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar către cei de un gînd cu el, zicea: "Iată acestea sînt de care zice proorocul: Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud, gură au şi nu vorbesc...". Împăratului Leon i se împotrivea Preasfinţitul Patriarh Ghermano, însă acesta l-a izgonit cu necinste din scaun şi în locul lui a rînduit pe un eretic de un gînd cu dînsul. Asemenea a izgonit şi pe ceilalţi arhierei dreptcredincioşi; iar pe cei ce nu se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i, i-a izgonit. El hulea nu numai sfintele icoane, ci şi împotriva moaştelor sfinţilor lătra ca un cîine cu neînfrînată limbă, defăimîndu-le cu totul.

Deci, văzînd şi auzind de minunile ce se făceau de sfintele moaşte ale Sfintei şi Marii Muceniţe Eufimia, i se rupeau rărunchii de zavistie, dar nu îndrăznea să facă ceva rău moaştelor, temîndu-se de ridicarea şi de tulburarea poporului. Însă a aflat un meşteşug ca acesta: s-a dus în ascuns cu cei de un gînd ai săi în biserica Sfintei Eufimia şi a descoperit mormîntul ei, pe care perşii nu l-au putut descoperi, pentru că Domnul Hristos a lăsat să se atingă mîinile credincioşilor şi ale celor răucredincioşi de cinstitele moaşte ale miresei Sale, dar le-a păzit neatinse de mîinile necredincioşilor păgîni. Perşii greşeau în neştiinţa lor, iar creştinii cei răucredincioşi, ştiind, îndrăzneau. De aceea au fost lăsaţi spre mai marea osîndă a lor, ca să necinstească pe acea sfîntă.

Împăratul Leon, descoperind mormîntul, a scos de acolo racla cea de lemn în care erau nestricate moaştele cele făcătoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar în locul acelora a băgat în mormîntul cel de piatră nişte oase putrede şi puturoase, pe care le pregătise înadins şi, acoperindu-le iarăşi cu lespedea, s-a dus. El a luat tîlhăreşte acele sfinte moaşte şi le-au pus într-o cameră din palatul împărătesc. Surorile împăratului şi cu fiicele sale, tăinuindu-se de el, mergeau la sfintele moaşte şi le cădeau cu miruri şi le aprindeau lumînări, cinstindu-le cu osîrdie şi închinîndu-se cu dragoste. Dar răucredinciosul împărat, înştiinţîndu-se degrabă despre aceasta, îndată a luat racla cu sfintele moaşte şi, noaptea, a aruncat-o în mare.

A doua zi, strîngînd adunare din cei răucredincioşi, ocăra la arătare pe poporul cel dreptcredincios, hulind şi defăimînd moaştele sfintei marii muceniţe, zicînd: "O, oameni nebuni, mergeţi şi vedeţi înşelăciunea cu care vă înşelaţi, spunînd că sînt nestricăcioase şi făcătoare de minuni moaştele prealăudatei Eufimia; descoperiţi mormîntul şi vedeţi dacă cele ce spun ei sînt adevărate!" Deci, îndată a trimis pe oamenii săi ca să descopere mormîntul şi tot poporul a văzut oasele cele putrede şi puturoase. Drept aceea ereticii au început a rîde şi a batjocori pe cei dreptcredincioşi, numindu-i închinători de oase puturoase, iar dreptcredincioşii, minunîndu-se de un lucru neaşteptat ca acela, nu ştiau ce se întîmplase. Deci, s-au umplut de ruşine şi de jale.

Atunci, mulţi socoteau că toate minunile sfintei nu sînt adevărate; de aceea, scuipînd oasele acelea puturoase, le-au aruncat afară. Asemenea şi mormîntul acela de marmură l-au scos afară şi biserica au prefăcut-o într-o pustie urîtă, căci au necinstit-o cu fel de fel de necurăţii. Biserica aceea era astfel ca o peşteră goală sau ca ocol de animale; încă şi mai rea, pentru că toate spurcăciunile şi necurăţiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii îşi făcuseră înăuntrul bisericii cuptoare de fierărie şi lucrau într-însa meşteşugurile lor. Şi, unde mai înainte se auzea glas de cîntări dumnezeieşti, acum ieşea de acolo sunetul ciocanelor care băteau fierul pe nicovală şi se auzeau cîntece necuviincioase, cuvinte spurcate şi ceartă între oamenii fără de rînduială.

Astfel petreceau acei meşteri în acea biserică pustiită, cu femeile şi cu copiii lor. Iar în Sfîntul Altar, ca într-un loc ascuns, îşi aveau locul unde îşi făceau nevoile trupeşti. Dumnezeu a răbdat îndelung acele fapte rele omeneşti, care spurcau pînă într-atît sfinţenia Lui, pînă ce pe cei răi, rău i-a pierdut şi iarăşi a ridicat semnul credinţei, adică crucea, curăţind şi sfinţind locul Său, pe care l-a făcut iarăşi sălăşluire a slavei Sale.

Cinstitele şi sfintele moaşte ale muceniţei, fiind aruncate în mare, atunci a plecat o corabie, după rînduiala lui Dumnezeu, de la malul care se numea al "Sofiei". Acea corabie era a fraţilor Serghie şi Sergon. Văzînd ei sicriul purtat de valuri aproape de corabia lor, l-au luat în corabie, socotind că într-însul este vreo comoară lumească. Deci, dînd drumul la pînze, au plecat. Sosind la gura care se numeşte a lui Avid, au deschis sicriul şi au văzut moaştele sfintei muceniţe nevătămate şi cu bună mirosire, care ieşea din ele. Ei s-au bucurat de acea comoară duhovnicească, dar mai ales cînd s-au adeverit în vedenie de sfinţenia acelor moaşte. Pentru că în noaptea următoare au văzut în vis slavă mare deasupra moaştelor şi un sfeşnic în care ardeau lumînări şi nişte bărbaţi luminoşi cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu.

După vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere ale cărui sfînt sînt acele moaşte. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. În insula aceea se aflau moaştele făcătoare de minuni şi izvorîtoare de mir ale Sfintei Muceniţe Glicheria. Rămînînd ei lîngă insula aceea, au văzut în vedenie pe Sfînta Muceniţă Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie ieşind în întîmpinarea ei o fecioară foarte frumoasă, şi amîndouă s-au îmbrăţişat cu dragoste. Fecioara care venise a zis către cea care ieşise din corabie: "Bucură-te, muceniţa lui Hristos, fericită Eufimia!" Aceasta, de asemenea, i-a răspuns: "Bucură-te, muceniţa lui Hristos, fericită Glicheria!" Şi sărutîndu-se una cu alta, s-au despărţit. Sfînta Glicheria s-a dus la locul său, iar Sfînta Eufimia s-a întors în corabie.

Această vedenie s-a făcut la amîndoi fraţii, pentru care s-au bucurat foarte mult, fiindcă s-au înştiinţat ale cui sînt moaştele acelea. Deci, rugîndu-se cu căldură către Sfînta Mare Muceniţă Eufimia, au căzut cu osîrdie la sfintele ei moaşte şi le sărutau, plîngînd de bucurie. Ei voiau să ducă acea vistierie fără de preţ în patria lor, dar Dumnezeu şi sfînta cea plăcută Lui n-au voit aşa. Căci, după ce corăbierii au ridicat pînzele corăbiei, au pornit spre ţara lor. Fiind departe insula aceea, deodată s-a ridicat o furtună şi o învăluire mare, încît corabia, fiind purtată de valuri, iarăşi a venit la aceeaşi insulă. Liniştindu-se marea, corăbierii au pornit din nou la călătoria lor.

Dar iarăşi, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicîndu-se fără de veste, au adus corabia înapoi la insulă. Aceasta s-a întîmplat nu de două ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori. Iar cei din corabie erau în mare nepricepere. Deci, în noaptea următoare, li s-a arătat muceniţa lui Hristos, zicîndu-le: "Pentru ce vă siliţi să mă duceţi pe mine încoace şi încolo? Nu se poate ca eu să ies de aici, nici nu voiesc să mă duc acolo unde voiţi să mă duceţi voi!" Apoi iarăşi a zis: "Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon în Constantinopol şi aducerea mea aici? Pentru ce mai voiţi să mă duceţi în părţile cele de jos? Aceasta nu vă este cu putinţă. Deci, să nu vă mai osteniţi cu aceasta, ci să-mi faceţi în insula aceasta o casă mică ca să mă odihnesc într-însa".

Zicînd acestea, sfînta s-a făcut nevăzută, iar acei fraţi cinstiţi, Serghie şi Sergon, îndată s-au supus cu osîrdie poruncii sfinte şi, fiind la mal, au ieşit din corabie la uscat. După aceea, ducîndu-se ei, au spus episcopului insulei de moaştele Sfintei Eufimia, de arătarea şi de porunca ei. Episcopul s-a bucurat de aceasta şi le-a poruncit să păstreze în taină sfintele moaşte, că şi în acea insulă a ajuns porunca cea groaznică a împăratului cel răucredincios, adică să lepede şi să dea focului sfintele icoane şi cinstitele moaşte ale sfinţilor.

Pentru această poruncă a răucredinciosului împărat, au fost ascunse moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, care izvorau mir. Căutînd un loc ales, episcopul a binecuvîntat pe Serghie şi pe Sergon să zidească o biserică mică pentru muceniţa lui Hristos, nu departe de malul mării. Săvîrşindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfinţit biserica, iar cinstitele moaşte le-a pus în altar, sub pămînt, ca să nu se afle de ele luptătorii de icoane.

Săvîrşindu-se aceasta, acei doi fraţi s-au sfătuit şi s-au făgăduit către sfînta, zicînd: "Sfîntă, mare şi prealăudată Muceniţă Eufimia, nu te vom lăsa pe tine niciodată şi nici nu ne vom depărta de la sfintele tale moaşte, ci aici îţi vom sluji ţie pînă la sfîrşitul vieţii noastre!" Făcînd ei o făgăduinţă ca aceasta, şi-au vîndut toată marfa lor ce o aveau în corabie şi, lepădîndu-se de lume, vieţuiau în postiri şi rugăciuni lîngă acea biserică. Deci, după o scurtă vreme, plăcînd lui Dumnezeu, s-au mutat la viaţa cea fără de moarte prin mijlocirile Sfintei Muceniţe Eufimia, căreia i-au slujit cu atîta osîrdie.

Ei, mai înainte de sfîrşitul lor, au pus pe mormîntul sfintei muceniţe o lespede de piatră, ca să nu se uite locul acela, în care se păzea acea vistierie de mult preţ, iar pe piatră au scris: "Noi, Serghie şi Sergon, fraţi de un pîntece, înotînd cu corabia spre Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaşte, care se purtau de valuri, ale Sfintei şi prealăudatei Muceniţe Eufimia şi, după porunca ei, le-am pus aici". După aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserică aleasă şi voia să mute într-însa moaştele Sfintei Eufimia.

Venind el în acea mică biserică zidită de acei doi fraţi, săvîrşea rugăciunea de toată noaptea. Deci, adormind, odată i s-a arătat sfînta, zicînd: "Cuvioase părinte, să nu începi a face ceea ce gîndeşti, pentru că nu te voi asculta; ci să mergi la sora mea, la Sfînta Muceniţă Glicheria şi s-o rogi pe ea să se mute în biserica ta. Iar pe mine să mă laşi ca să mă odihnesc în locul acesta, pînă ce mă voi întoarce la locul meu". Episcopul, deşteptîndu-se din somn, s-a înspăimîntat şi nu a mai îndrăznit să se atingă de acel lucru la care se gîndea. Deci, ducîndu-se la Sfînta Muceniţă Glicheria, care se păzea în alt loc şi făcînd rugăciuni către ea, a mutat-o în biserica sa şi a pus-o sub ţărînă. Pentru că aşa erau tăinuite moaştele Sfinţilor înaintea luptătorilor de icoane, care vrăjmăşuiau împotriva lor. Deşi erau sub ţărînă, însă cei dreptcredincioşi se adunau la ele şi săvîrşeau prăznuirile lor cu cinste. De la acele sfinte moaşte se dădeau tămăduiri de toate bolile şi neputinţele.

Într-un an, în ziua pomenirii Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, săvîrşindu-se praznicul în biserica ei, s-a întîmplat unui voievod oarecare, iubitor şi rîvnitor al eresului luptătorilor de icoane, că mergea cu oastea într-o corabie pe lîngă o insulă şi, ieşind la uscat, a văzut lîngă biserica ce era aproape de liman, un sobor mare de oameni. Întrebînd el şi înştiinţîndu-se de acea prăznuire, i s-a spus că poporul săvîrşeşte prăznuire pentru aducerea moaştelor Sfintei Muceniţe Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci răucredinciosul acela s-a umplut de mînie şi s-a pornit cu oastea spre biserică răspîndind poporul şi zicînd: "Aşa vă poruncesc vouă împăraţii, închinătorilor de idoli şi slujitori ai oaselor moarte?" Astfel batjocorea ticălosul pe creştinii cei dreptcredincioşi. El a risipit acea biserică aproape pînă la temelie, iar moaştele sfintei s-au păzit întregi sub ţărînă şi s-a pustiit locul acela.

După moartea împăratului Leon Isaurul, a venit la împărăţie fiul său Constantin, care se mai numea Copronim, odrasla rădăcinii celei rele. Acesta nu numai că lepăda cinstirea icoanelor, dar s-a lepădat în taină şi de Hristos Dumnezeu, iar pe Sfînta Fecioară Născătoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limbă, batjocorind pe sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinereţe cu toată răutatea şi cu viaţa cea spurcată, căci a învăţat vrăji şi farmece şi mult sînge omenesc a vărsat fără cruţare.

Constantin Copronim era mai cumplit decît tatăl său, deoarece a ucis mulţi bărbaţi nevinovaţi şi drepţi şi a pierdut cu totul rînduiala monahicească din Constantinopol. El a împărăţit mult, prin voinţa dumnezeiască, pentru păcatele oamenilor, făcînd multe răutăţi, dar şi el a murit cu amară moarte. După el a luat împărăţia fiul său Leon care era tot asemenea luptător de icoane, dar nu se arăta atît de rîvnitor ca tatăl şi moşul lui. Luînd Leon sfîrşitul vieţii, a împărăţit după el Constantin, fiul său, cu maica sa Irina, care nume înseamnă linişte, pace, de vreme ce a adus cu adevărat pace Bisericii lui Hristos.

Fiul ei fiind încă mic, ea singură ocîrmuia bine şi cu plăcere dumnezeiască împărăţia grecească, îndreptînd toate cele răsturnate şi risipite de împăraţii cei luptători de icoane. Ea a întors de la surghiun pe Sfinţii Părinţi care fuseseră izgoniţi pentru cinstea sfintelor icoane, deoarece era dreptcredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu. Ea a făcut de s-a adunat al VII-lea Sinod a toată lumea, cu Preasfinţitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a dăruit sfintelor biserici împodobirea icoanelor, iar eresul cel luptător de icoane s-a blestemat de Sfinţii Părinţi.

Atunci şi biserica din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Muceniţe Eufimia, de care s-a vorbit mai sus că se pustiise de Leon Isaurul, s-a reînoit iarăşi de binecredincioasa împărăteasă Irina, pentru că ea a poruncit s-o curăţe de spurcăciune şi să-i înnoiască toată risipirea. A înfrumuseţat-o cu toate podoabele, cu icoane bine încuviinţate, cu veşminte şi cu vase scumpe. După ce biserica a fost sfinţită, se săvîrşeau într-însa iarăşi ca mai înainte slujbele dumnezeieşti, iar mitropolitul Calcedonului petrecea lîngă ea.

Împărăteasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multă sîrguinţă pentru căutarea moaştelor prealăudatei Muceniţe Eufimia. În vremea aceea cînd Leon Isaurul a luat tîlhăreşte moaştele sfintei şi le-a aruncat în mare, s-a răspîndit vorba între cei dreptcredincioşi de fapta cea rea a împăratului. Deci, se povestea că cinstitele moaşte s-au aflat într-un loc şi se păzesc de credincioşi. Împără-teasa se îngrijea să le afle unde sînt. Dar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de ştire împărătesei, despre moaştele dorite de dînsa ale sfintei muceniţe, în chipul acesta:

În insula care se numea Lemnos, unde se păzeau moaştele sub ţărînă, precum s-a zis, era un bărbat oarecare slăvit, cu dregătoria comit şi cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca moştenire acel loc, pe care cei doi fraţi pomeniţi mai înainte, Serghie şi Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, în care se aflau cinstitele ei moaşte, avînd deasupra mormîntului o lespede de piatră scrisă.

Acel Anastasie, văzînd în stăpînirea sa că biserica preală-udatei muceniţe era risipită, a înnoit-o, zidind-o pe temelia celei dintîi şi a înfrumuseţat-o cu cuviincioasă podoabă. După o vreme oarecare i s-a întîmplat de a căzut într-o ispită, pentru nişte clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori şi a fost lepădat din dregătoria sa fără nici o vină. El s-a dus la Constantinopol să se apere de învinuirile cele nedrepte şi să-şi cîştige dregătoria.

Căutînd el acolo un mijlocitor către împărăteasă, i s-a spus de unii că Mitropolitul Calcedonului este puternic să-i mijlocească, pentru că are mai multă îndrăzneală decît alţii, ca să folosească celor ce au strîmbătate. Anastasie, căutînd pe mitropolit, l-a găsit în palatele împărăteşti şi, căzînd la dînsul, i-a spus pricina venirii sale. Deci, rugîndu-l să-i fie mijlocitor şi ajutător, mitropolitul se lepăda, zicînd: "Nu pot să fac aceasta, pentru că nu-mi stă în puterea mea". Mitropolitul, zicînd aceasta, s-a dus din palatul împărătesc la casa sa. Anastasie, urmînd după dînsul pînă la curtea arhierească, a văzut biserica deschisă şi a intrat într-însa să se roage.

Rugîndu-se el din destul cu plecarea genunchilor, a şezut la un loc, pentru că nu era cîntare bisericească într-acel loc. Unul din clerici, fiind de rînd în acea săptămînă, a venit la dînsul şi l-a întrebat: "Cine şi de unde eşti?" Anastasie i-a spus acelui cleric toată întîmplarea şi mîhnirea sa. După aceea, a întrebat pe cleric, zicînd: "A cărui sfînt este biserica aceasta?" Clericul a răspuns: "Această biserică este a Sfintei Marii Muceniţe Eufimia".

Anastasie, auzind acestea, îndată cu dragoste şi-a pus mîna dreaptă la piept şi a zis: "O, Sfînta mea Eufimia!" Clericul a zis: "Pentru ce o numeşti a ta?" Anastasie i-a răspuns: "Am pe locul meu o biserică cu cinstitele ei moaşte; deci pentru aceea o numesc cu îndrăzneală". Clericul a zis: "Cum se poate să fie adevărat aceasta ce grăieşti? Omule, păzeşte-te să nu fie mincinoase cuvintele tale, că-ţi vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindcă împărăteasa are mare grijă de aceasta. Împărăteasa de mult caută să afle moaştele Sfintei Eufimia şi a poruncit mitropolitului să se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să dea înştiinţare despre cinstitele moaşte ale muceniţei Sale".

Anastasie a zis: "Să mă crezi pe mine, cucernice părinte, că moaştele prealăudatei Eufimia, care a fost în Calcedon sînt la mine!" Clericul, auzind aceasta, l-a rugat să aştepte puţin la locul acela, iar el, alergînd cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei". Mitropolitul, auzind acestea, s-a umplut de bucurie şi chemînd pe Anastasie, l-a întrebat de moaştele sfintei. El a spus toate cu de-amănuntul, cîte le auzise de la cei ce trăiau în insula aceea, despre cinstitele moaşte ale Sfintei Eufimia. A spus, asemenea, şi ceea ce este scris pe lespedea de piatră de către cei doi fraţi, care au scos moaştele sfintei din mare. Mitropolitul s-a dus îndată la preasfinţitul patriarh Tarasie şi i-a spus acestea.

Atunci Preasfinţitul Patriarh Tarasie s-a dus împreună cu mitropolitul la împăratul şi la maica lui, ducînd cu dînşii şi pe Anastasie. Acela a spus împăratului şi maicii sale, toate cele ce ştia de cinstitele moaşte ale muceniţei lui Hristos şi toţi s-au bucurat şi au mulţumit lui Dumnezeu. Pentru aceasta, lui Anastasie i-au dăruit multe daruri şi l-a rînduit în cea dintîi dregătorie.

Deci, gătind o corabie aleasă, împăratul a trimis la insula Lemnos mulţi bărbaţi din duhovniceasca rînduială şi din palatele împărăteşti, împreună cu Anastasie comitul, ca să aducă de acolo la Constantinopol moaştele Sfintei. Mergînd ei cu bine, au ajuns la insula aceea. Locuitorii de acolo, aflînd că dregătorii Constantinopolului au venit să ia de la ei moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, s-au adunat cu mînie, voind să se împotrivească trimişilor împărăteşti şi să nu-i lase să ia din insula lor, acea vistierie duhovnicească. Ei se mîniau mai ales împotriva lui Anastasie comitul, numindu-l vînzător, şi se făcea ceartă în popor.

Episcopul acelei insule abia a potolit poporul, zicînd: "O oamenilor, nu vă împotriviţi la o voinţă ca aceasta a lui Dumnezeu, nici să porniţi pe împărat spre mînie, pentru că mînia împăratului este ca mînia leului". Poporul liniştindu-se, au descoperit mormîntul sfintei şi au scos dinlăuntrul pămîntului, sfintele moaşte ale miresei lui Hristos. Ei le-au scos ca pe o floare preafrumoasă şi de mirosul lor s-a umplut văzduhul de bună mireasmă. Deci le-au dus în corabie cu cîntări de psalmi, cu lumînări şi cu tămîieri. Poporul le-a petrecut cu lacrimi, plîngînd că se lipseşte de o bogăţie aşa de scumpă ca aceea şi a stat pe malul mării, petrecîndu-le cu ochii, pînă ce corabia nu s-a mai văzut.

Ajungînd corabia în Constantinopol, toată cetatea împreună cu împăratul au ieşit întru întîmpinarea lor. Asemenea a ieşit şi maica împăratului cu preasfinţitul patriarh şi le-au primit cu bucurie, veselindu-se şi prăznuind pomenirea sfintei muceniţe. Ei le-au dus cu slavă în biserică, de unde fuseseră scoase în taină de eretici, şi le-au pus în acelaşi mormînt de piatră, precum fuseseră mai întîi. Astfel Sfînta şi Marea Muceniţă Eufimia şi-a luat în Constantinopol cinstitul său loc de mai înainte şi Dumnezeu, cel preamărit întru sfinţii Săi, Se slăvea întru minunile ei, Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.