Pomenirea Sfântului Sfințit Teodor, Episcopul Edesei în Siria (+848)

În cetatea Edesa era un bărbat cu numele Simeon şi avea de soţie o femeie ce se chema Maria. Amîndoi erau dreptcredincioşi şi temători de Dumnezeu, umblînd fără de prihană în poruncile Domnului şi făcînd milostenie multă, pentru că erau bogaţi. Ei au născut o fiică. Dar, dorind să aibă parte bărbătească, alergau la bisericile lui Dumnezeu şi se rugau Lui cu multă postire şi cu rugăciuni să le dăruiască un fiu.

Sosind Postul Paştilor şi ajungînd în sîmbăta întîi a marelui post, zi în care Biserica face pomenirea Marelui Mucenic Teodor Tiron, s-au dus amîndoi cu daruri la biserica Sfinţilor Apostoli, cînd se făcea cîntarea de dimineaţă. Acolo li s-a făcut la amîndoi o vedenie deosebită ca aceasta: "Au văzut pe Sfîntul Apostol Pavel stînd în biserică cu Sfîntul Mare Mucenic Teodor Tiron. Sfîntul Teodor a zis către Sfîntul Apostol Pavel, arătînd cu degetul spre Simeon şi spre Maria: "O, ucenic al Domnului, aceştia se roagă cu căldură şi cer naşterea unui fiu. Deci, mijloceşte-le cererea la Dumnezeu, ca să aibă răsplătire pentru darurile şi milosteniile făcute de dînşii pe la biserici". Şi se părea că apostolul le purta în mîini un prunc de parte bărbătească, zicîndu-le: "Iată, aveţi un fiu". Dar marele mucenic a zis: "Teodor să fie numele lui, că pruncul acesta va fi cu adevărat fiu al lui Dumnezeu".

După vedenia aceea şi după săvîrşirea cîntării de dimineaţă, şi-au spus unul altuia vedenia ce avuseseră şi amîndoi se mirau de aceeaşi vedenie. Ei au mulţumit lui Dumnezeu foarte mult pentru că primiseră înştiinţare de zămislirea fiului şi, bucurîndu-se, s-au întors acasă. Maica zămislind, se păzea cu multă înfrînare, ca ceea ce purta în sine pe cel ce era să fie vas ales al Sfîntului Duh. Venind vremea naşterii, ea a căpătat un fiu şi i-a pus numele Teodor, precum l-a numit marele mucenic în vedenie, şi l-a luminat cu Sfîntul Botez. Pruncul crescînd şi venind în anii copilăriei, părinţii l-au dat la învăţătura cărţii, dar era greu la învăţătură şi zăbavnic cu vorbirea, deprinzîndu-se anevoie la cele ce-i spuneau.

Toate acestea au fost după rînduiala lui Dumnezeu, ca să i se dea lui înţelepciunea nu de la oameni, ci din darul Domnului. Copilul adeseori era supărat de părinţi şi de dascăli şi era ocărît de cei de o vîrstă cu el. După o vreme, i-a venit un gînd, ca să ceară de la Dumnezeu înţelegere. Deci, adeseori alerga la biserică şi se ruga. Odată, povăţuindu-se de dumnezeiasca insuflare, a intrat într-o zi de Duminică în biserică şi, înainte de a începe Sfînta Liturghie, s-a ascuns în altar, sub sfîntul prestol, nevăzîndu-l nimeni. Deci, venind arhiereul, a început a săvîrşi Sfînta Liturghie.

Într-acea vreme, copilul Teodor adormise sub sfînta masă, şi a stat acolo pînă la sfîrşitul Liturghiei. Într-acel somn i s-a făcut o vedenie ca aceasta. El vedea pe un prunc strălucind ca soarele, cam de o vîrstă cu el, Care îl hrănea pe el cu fagure de miere. Tot acel copil i-a dat în mîini un toiag păstoresc şi l-a binecuvîntat. După vedenia aceea, Teodor deşteptîndu-se din somn, a ieşit de sub prestol. Arhiereul, şi cei ce erau cu dînsul în altar, văzîndu-l, s-au mirat şi-l întrebau, pentru care pricină a fost acolo. El le-a spus cele despre sine şi ce fel de vedenie a văzut. Arhiereul înfricoşîndu-se, îndată a numărat pe Teodor împreună cu clerul său, făcîndu-l citeţ.

De atunci, Teodor s-a făcut cărturar şi isteţ la minte, covîr-şind cu înţelegerea nu numai pe cei de o vîrstă cu el, ci şi pe cei bătrîni. El s-a deprins cu înţelegerea duhovnicească şi cu filozofia cea dinafară, pentru că atunci era în Edesa un renumit dascăl de filozofie, cu numele Sofronie. Deci, aceluia i s-a dat pe sine la învăţătură şi în scurtă vreme a săvîrşit toate învăţăturile. Cînd era de optsprezece ani, tatăl său, Simeon, s-a mutat către Domnul. Apoi, după un an, şi Maria, mama lui, s-a dus către Domnul. Averile cele multe, care rămăseseră de la părinţii săi, Teodor le-a împărţit săracilor. Numai o parte a lăsat surorii sale, care era însoţită cu bărbat. Aceea a născut pe Vasile, care s-a învrednicit de arhiereasca rînduială în cetatea Amasiei şi care a fost scriitorul vieţii acestui Teodor.

După moartea părinţilor, fericitul Teodor s-a dus în Ierusalim, avînd vîrsta de douăzeci de ani. După ce s-a închinat la Mormîn-tul Domnului şi a înconjurat toate sfintele locuri, a mers la lavra Cuviosului Sava, care într-acea vreme se povăţuia de părintele Ioan. Acolo el îmbrăcînd chipul monahicesc, se deprindea la nevoinţele pustniceşti şi umbla în ascultări prin toate ostenelile, slujind cu cuviinţă la toate slujbele mînăstirii 12 ani. După aceea a rugat pe egumen să-i poruncească lui să petreacă deosebit în linişte, într-o chilie sihăstrească. Deci, luînd o chilie pustnicească, se liniştea slujind lui Dumnezeu. Hrana lui era puţină pîine şi puţină apă, şi aceea după apusul soarelui, dar nu în toate zilele. Pentru că uneori petrecea două sau trei zile fără hrană. De multe ori el ieşea în pustiul Iordanului şi zăbovea într-însul multe zile, flămînzind şi însetînd. El se ruga lui Dumnezeu ziua şi noaptea, ca un om fără de trup, şi iarăşi se întorcea la chilia sa. Astfel a petrecut el douăzeci şi patru de ani, ducînd o viaţă ca aceasta în pustniceştile nevoinţe.

Un tînăr cu numele Mihail, rudenie de-a sa, auzind de petrecerea lui cea aleasă în pustnicie, a venit din Edesa la dînsul, vrînd să urmeze faptelor lui celor bune. Teodor, primindu-l şi călugărindu-l, îl avea pe lîngă el ca ucenic şi împreună nevoitor. Mihail s-a deprins a împleti coşniţe, blidişoare şi alte vase foarte alese, pe care le ducea, cu porunca dascălului, în sfînta cetate a Ierusalimului şi le vindea. Iar preţul pe care îl lua, îl aducea la părintele său, Teodor. Acela îl trimitea la lavră la părintele Ioan, ca să nu ia pîinea din mînăstire în zadar. Într-acele vremi, părţile Palestinei şi ale Feniciei nu erau sub stăpînirea împăraţilor greci, ci sub stăpînirea perşilor, după voia lui Dumnezeu. Creştinii, dîndu-le multe dăjdii, îşi răscumpărau viaţa şi credinţa lor, iar Domnul mîngîia pe poporul Său cel credincios, făcînd semne şi minuni la Sfîntul Mormînt. Prin aceasta, El astupa spurcatele guri ale hulitorilor de Hristos, şi mulţi din cei mai mari ai lor de departe mergeau la Ierusalim ca să vadă Mormîntul lui Hristos, şi dădeau cinste patriarhului creştinesc şi celorlalţi arhierei, făcînd uşurare popoarelor.

Într-acea vreme, Adrameleh, împăratul Persiei, cu soţia sa Seida, pornind de la Babilon, au mers la Ierusalim, ca să vadă Mormîntul lui Hristos şi minunile care se făceau acolo. Adrameleh era om blînd, nevrînd să asuprească pe creştini, afară de dajdia pe care o lua, iar despre credinţă se întreba cu cei iscusiţi în Scripturi numai cu cuvinte, făcînd întrebări şi răspunsuri după socoteala sa cea persană. El fiind încă în Sfînta Cetate, fericitul Mihail, ucenicul şi rudenia Cuviosului Teodor, a mers în Sfînta Cetate cu porunca lui, ca să-şi vîndă lucrul mîinilor sale, găzduind în metocul Cuviosului Sava.

Mai întîi s-a dus să se închine la Mormîntul lui Hristos şi la Golgota, apoi a ieşit în tîrg ca să-şi vîndă lucrul mîinilor sale. În cale l-a întîmpinat un scopit al împărătesei Seida, care, văzînd coşniţele şi vasele cele împletite frumos, s-a minunat de un lucru ca acela preaales făcut de mîini, şi a zis către dînsul: "Tînărule, vino după mine, că vei lua preţ bun pentru toate vasele tale". Mihail i-a urmat lui, ca un miel fără de răutate, pînă la uşa casei împărătesei. Scopitul a spus împărătesei, că un monah oarecare vinde nişte vase foarte frumoase. Deci, împărăteasa îndată a poruncit să-l aducă înaintea sa.

Fericitul Mihail, intrînd înaintea feţei ei, s-a rănit spurcata femeie cu gînd necurat asupra tînărului monah, pentru că el era cu adevărat frumos la faţă şi bine împodobit la stat, începînd abia a-i creşte barba. El era subţire şi uscăţiv din postirea cea mare, dar din frumoasa lui vedere cea dinafară, se arăta buna podoabă cea dinlăuntru a sufletului său cel îmbunătăţit.

Împărăteasa, privind spre dînsul mereu, se aprindea cu dragostea trupească de dînsul şi a început a-l întreba: "Cine eşti tu şi de unde vii?" Iar el a răspuns, zicînd: "Sînt un monah sărac din Lavra Sfîntului Sava". Împărăteasa a zis către dînsul: "O, tînărule, te văd galben şi uscat şi mi-e milă de tine; deci voiesc să-ţi fac bine. De eşti rob cuiva te voi libera; de eşti robit, te voi izbăvi; de eşti neputincios, te voi tămădui; de eşti sărac, te voi îmbogăţi!" Fericitul Mihail, auzind cuvintele ei înşelătoare, a cunoscut gîndul ei cel viclean şi, ridicîndu-şi inima şi ochii la Dumnezeu, s-a rugat în mintea sa zicînd: "O, Stăpîne iubitorule de oameni, izbăvitorul celor robiţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi, Cel ce ai izbăvit pe proorocul Tău Daniil din gurile leilor, izbăveşte-mă şi pe mine în ceasul acesta de această leoaică cumplită, care voieşte să înghită sufletul meu şi să-l coboare în iad de viu!"

Apoi a zis către împărăteasă: "Odată am fost robit cu patimile cele dulci ale lumii, dar Stăpînul meu Hristos Dumnezeu m-a izbăvit cu darul Său. Am fost rob al păcatului, dar Domnul meu, luînd chip de rob, m-a eliberat pe mine. Acela, aflîndu-mă bolnav şi luînd neputinţa mea, m-a însănătoşit desăvîrşit pe mine; scăpătat am fost şi sărac, dar Fiul lui Dumnezeu Cel preabogat, sărăcind pentru mine, m-a îmbogăţit şi de nimic nu m-a lipsit. Deci, bogăţiile tale nu-mi trebuiesc, căci am bogăţia mea - sănătate, libertate şi toate bunătăţile -, cu care, din mila Mîntuitorului meu, mă îndestulez".

Dar acea femeie fără de ruşine a zis către dînsul: "O, tînărule, de-mi vei fi mie prieten, de multe bunătăţi te vei îndulci. Mulţi te vor ferici pe tine şi multora vei fi stăpîn". Dar Sfîntul Mihail i-a răspuns: "Eu iubesc pe Domnul meu Hristos, Cel ce m-a iubit şi şi-a dat sufletul Său pentru mine şi doresc a-L iubi cu nesaţ, iar prieteni am rînduielile îngerilor celor cereşti şi cetele tuturor sfinţilor, care au vieţuit îngereşte pe pămînt, a căror frumuseţe şi podoabă este nespusă. De aceea, avînd un stăpîn milostiv ca Acesta şi nişte prieteni iubiţi ca aceştia, nicidecum nu voi să-ţi fiu prieten!" Atunci împărăteasa Seida a început cu mînie a grăi către dînsul: "De nu vei face voia mea, apoi cu multe munci te voi pedepsi şi cu bătăi voi zdrobi trupul tău!" Fericitul Mihail a răspuns: "Eu mă sîrguiesc ca să fac voia Domnului meu, iar voii tale nicidecum nu voiesc să mă supun. Iar de vei chinui trupul meu cu munci şi cu pedepsiri, veşnică dulceaţă vei mijloci sufletului meu. Să ştii cu dinadinsul, că, cu nici un fel de amăgiri nu mă vei pleca pe mine spre pofta ta şi nici cu munci nu mă vei înfricoşa".

Împărăteasa a zis: "O, ticălosule, de cîte bunătăţi te lipseşti, neîmplinind pofta mea! Oare nu sînt frumoasă şi vrednică de dragoste?" Cuviosul monah a răspuns: "Nu numai că nu eşti frumoasă, dar eşti murdară şi foarte urîtă la chip; nu eşti vrednică de dragoste, ci de ură!" Atunci necurata împărăteasă, umplîndu-se de mînie, a poruncit ca pe înţeleptul monah, să-l întindă la pămînt şi să-l bată fără de milă cu toiege. Deci, muncindu-l pe el foarte mult l-a trimis la împărat legat cu lanţuri, scriindu-i astfel: "Acest îndrăzneţ monah m-a defăimat cu batjocori necinstite. Deci de-l vei lăsa pe el viu, apoi mă vei vedea pe mine moartă". Împăratul, citind scrisoarea, s-a învoit la cererea ei, pentru că nu voia să o supere pe ea, însă mai întîi a voit ca singur să vadă pe monah şi a poruncit să-l aducă înaintea sa.

Cuviosul, fiind adus înaintea împăratului, n-a voit să i se închine lui, precum este obiceiul perşilor a se închina înaintea împăraţilor şi boierilor, ci stătea neplecat, arătînd cu bărbăţie vitejia şi neînduplecarea sufletească spre cei potrivnici. Atunci împăratul, uitîndu-se la el cu ochi mînioşi, a zis cu iuţime: "O, mîndrule monah, ce ai să răspunzi la fapta care ai îndrăznit tu să o faci, căci mi se pare că eşti fără de ruşine?" Răbdătorul de chinuri Mihail, a răspuns: "Împărate, trei fapte bune ţi se cuvine să ai mai înainte de toate: frica de Dumnezeu, dreapta judecată şi îndelunga răbdare către cei greşiţi".

Auzind împăratul nişte cuvinte ca acestea ale lui, s-a îmblînzit cu firea şi a poruncit să-l dezlege din lanţuri. Apoi a început cu blîndeţe a-l întreba pe el de unde este. El i-a răspuns: "De neam sînt din cetatea Edesa, iar acum sînt monah în lavra Sfîntului Sava". Apoi cînd l-a întrebat împăratul despre ce era scris împotriva lui, sfîntul a grăit: "Ceea ce se povesteşte despre mine, s-a întîmplat astfel: Cineva din întîmplare, a călcat peste un şarpe ce se cheamă vasilisc, care numai cu vederea omoară oameni. Dar, vrînd să scape de el, a nimerit peste un leu. Însă mai cu voie, i-a fost lui prietenia cu leul, decît cu veninosul şarpe vasilisc, care omoară cu ochii!"

Atunci împăratul, înţelegînd puterea acestor cuvinte şi cunoscîndu-l pe el că este nevinovat, l-a iubit pe el foarte mult, pe de o parte pentru frumuseţea lui, iar pe de alta pentru buna lui înţelegere. Deci voia ca să-l întoarcă pe el de la credinţa creştină şi să-l aducă la credinţa persană. Împăratul avea pe lîngă dînsul pe un iudeu oarecare, învăţător de lege, mult grăitor în cuvinte. Pe acela luîndu-l ca ajutor, a început a grăi către monah: "Eu mă milostivesc spre tine şi cruţ tinereţea şi înţelegerea ta, dar te sfătuiesc şi te rog: Depărtează-te de la învăţătura cea aspră a lui Hristos, leapădă-te de credinţa creştină şi lipeşte-te de slujba mea persană. Îmi vei fi mie în loc de fiu şi te voi pune stăpîn mai presus decît boierii mei, şi te voi face domn peste toate bunătăţile mele".

Atunci Cuviosul Mihail, ridicîndu-şi ochii spre cer şi suspi-nînd din adîncul inimii, a zis: "O, Hristoase împărate, să nu-mi fie mie a mă depărta de Tine, Dumnezeul meu, chiar şi munci fără de număr de voi primi". Iar lui Adrameleh i-a zis: "Împărate, eu sînt rob al Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, al unei dumnezeiri nedespărţite. Pe Aceasta o mărturisesc şi nu mă voi depărta de la o mărturisire ca aceasta, ci sînt şi voi fi într-însa de-a pururea".

Împăratul auzind aceasta, a zis către dînsul: "Îţi place ţie oare să fii îmbrăcat într-acest chip atît de întunecos, în care eşti acum?" Sfîntul a răspuns: "Eu mai bine mă împodobesc cu această haină monahicească, decît în hainele tale împărăteşti". Împăratul a zis: "Ştiu foarte bine cărţile noastre şi Scriptura voastră creştină, pe care o numiţi Evanghelie, am citit-o. Dar nicăieri n-am găsit nişte porunci ca acestea, adică să se scîrbească de nuntă şi de carne". Sfîntul a răspuns: "Viaţa creştinilor s-a despărţit în două: în cea monahicească şi în cea lumească. De aceea cei mireni au binecuvîntare să se însoare şi să mănînce carne, nefiindu-le lor păcat una ca aceea, numai de vor păzi celelalte porunci ale lui Hristos, iar nouă celor ce ne-am lepădat de lume şi ne-am făgăduit să ne păzim fecioria, nu ni se cade să ne însoţim cu nuntă, pentru că învăţătorul nemuritor, Apostolul Pavel, a zis: Cel neînsurat se îngrijeşte de ale Domnului, cum să placă Domnului, iar cel însurat se îngrijeşte de cele lumeşti, şi cum să placă femeii. Şi iarăşi: Cel ce se însoară bine face, iar cel ce nu se însoară şi mai bine face.Deci, noi, vrînd a plăcea Domnului nostru Iisus Hristos, am ales să călătorim pe calea cea mai bună, adică să vieţuim fără a ne însura. Carne nu mîncăm, nu pentru spurcăciune, ci pentru înfrînare, pentru că Pavel zice: Împărăţia lui Dumnezeu nu este mîncare şi băutură; ci dreptate şi pace, postirea cu sfinţenie şi celelalte lucruri bune".

Zis-a împăratul: "Pavel v-a înşelat pe voi". Sfîntul a răspuns: "Nu ne-a înşelat, ci ne-a scos din înşelăciune şi ne-a povăţuit cum să intrăm în bunătăţile, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc. O, împărate, dacă voieşti să ştii cu adevărat pe înşelătorul şi înainte mergătorul lui Antihrist, el este Mahomed al vostru, care a înşelat tot neamul turcesc pînă şi pe al perşilor, vărsîndu-şi veninul răutăţii". Dar iudeul ce stătea înaintea împăratului, a zis către Sfîntul Mihail: "Pavel al vostru nu era oare iudeu?" Răspuns-a sfîntul: "Deşi era iudeu, propovăduia porunca Domnului, făcînd umbră deşartă Legea cea veche, iar darul cel adevărat bine l-a vestit, şi pe care proorocii în Legea veche l-au proorocit". Zis-a iudeul: "Cum ai învăţat de la Pavel, cînd tu nici nu l-ai văzut? Învaţă-te de la mine, pe care mă vezi, şi auzi cuvinte din gura mea". Zis-a Mihail: "Dacă vei începe a învăţa ca şi acela, atunci te voi asculta, iar de te vei amesteca cu învăţătura potrivnică, voi fugi de tine ca de un şarpe, pentru că Pavel a zis: Dacă cineva vă va propovădui vouă mai mult decît ceea ce aţi primit, anatema să fie!"

Zis-a împăratul: "Pentru ce vă lepădaţi de proorocul Mahomed, oare n-a propovăduit el pe Dumnezeu: turcilor, arabilor şi perşilor? Nu a sfărîmat idoli şi a învăţat viaţa bună?" Răspuns-a sfîntul: "Dacă cineva scoate dintr-o temniţă pe altul şi îl închide în alta mai întunecoasă, atunci ce fel de facere de bine îi face acestuia? Nu l-a înşelat pe acela, ducîndu-l de la un întuneric la altul? Astfel v-a făcut şi Mahomed al vostru. Noi ştim că una este calea cea neînşelătoare spre lumina adevărată, adică, credinţa în Tatăl, în Fiul şi în Sfîntul Duh, într-un Dumnezeu în trei feţe". Zis-a împăratul: "Înţelept şi bun cuvîntător se pare că eşti, însă negreşit că doi vor birui pe unul". Răspuns-a sfîntul: "Trei sînteţi, nu doi, şi veţi fi biruiţi de unul, cu puterea lui Hristos". Împăratul l-a întrebat: "Numai doi vorbim cu tine, eu şi cu iudeul. Cine este al treilea între noi?" Răspuns-a sfîntul: "Între voi amîndoi stă nevăzut diavolul, învăţătorul vostru!"

Deşi împăratul se umpluse de mînie, însă se înfrîna de iuţime, nădăjduind că va birui cu cuvinte pe ostaşul lui Hristos. Deci, a zis către el: "Lasă-ţi vorba ta cea multă, şi supune-te mie, mărturiseşte că Mahomed e prooroc şi apostol al lui Dumnezeu, şi îmi vei fi ca un fiu, îndulcindu-te de multe bunătăţi". Grăit-a sfîntul: "O, împărate, vei mărturisi tu pe Dumnezeu şi Cuvîntul Lui?" Răspuns-a împăratul: "Mărturisesc cu adevărat". Zis-a sfîntul către iudeu: "Dar tu mărturiseşti, că prin Cuvîntul Domnului s-a întărit cerul şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor?" Răspuns-a iudeul: "Adevărat că este aşa".

Iar cel plin de Duhul Sfînt, mărturisitorul lui Hristos, a zis către ei: "Iată, voi singuri mărturisiţi adevărul, măcar că nu credeţi, precum se cade. Eu însă nu voi mărturisi minciuni, ci precum am zis aşa voi zice, că, Mahomed nu este prooroc, nici apostol, ci înşelător, mincinos şi înainte mergător al lui Antihrist. Iar tu iudeu fiind, să ştii cu adevărat, că acum Hristos a venit în lume prin nestricăcioasa naştere din Preasfînta Fecioară, şi mai mult să nu aştepţi altă naştere a Lui după trup. Iar acela pe care tu îl aştepţi, acela va fi necuratul Antihrist, care va tulbura toată lumea; iar înaintea lui a mers Mahomed, înainte mergătorul lui".

Zicînd sfîntul unele ca acestea, perşii şi turcii s-au mîniat asupra lui, iar cei ce erau creştini se bucurau, zicînd în sine: "A biruit monahul cu darul lui Hristos". Mîniindu-se împăratul asupra jidovului, i-a zis: "În zadar te-am chemat să te am ajutor, pentru că nici un ajutor n-am avut de la tine". Deci, l-a gonit din faţa sa, zicîndu-i: "Eu singur îi voi dovedi monahului şi îl voi întoarce la mine". Dar Sfîntul Mihail, umplîndu-se de bucurie, a zis: "Iată unul a fugit cu ruşine de puterea Hristosului meu, dar mai sînt încă doi şi aceştia iute vor fi biruiţi, pentru că ajutorul meu este nedovedit şi nebiruit". După aceea, împăratul a zis către răbdătorul de chinuri: "O, monahule, una din două îţi stă ţie de faţă: ori să te supui mie şi să vii la credinţa noastră, ori să te lipseşti de această viaţă dulce, gustînd amara moarte". Zis-a sfîntul: "O, împărate, mă rog ţie ca să-mi faci una din trei: ori trimite-mă la stareţul meu, ori trimite-mă la Hristosul meu, cu vreun chip de moarte, sau fă-te creştin şi să ai împărtăşire cu noi".

Nesuferind împăratul acea îndrăznire a lui, s-a mîniat şi a poruncit să aştearnă pe pămînt mulţi cărbuni aprinşi şi să pună pe mucenic cu picioarele desculţe peste ei. Răbdătorul de chinuri stătea nemişcat pe acei cărbuni aprinşi, neţinut de nimeni, răbdînd astfel cu bărbăţie arderea focului pentru dragostea lui Hristos şi cîntînd psalmii lui David. Stînd el astfel, a poruncit să-l ia de pe cărbuni şi să-i dea un pahar cu otravă de moarte, pe care el, luîndu-l a zis simbolul credinţei, adică "Crezul", pînă la sfîrşit. Apoi, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a băut otrava cea de moarte şi a rămas nevătămat. Atunci împăratul s-a mirat şi a poruncit, ca să aducă un tîlhar din cei vrednici de moarte şi să-i dea să bea acea otravă. Bînd tîlharul paharul cu otravă, îndată şi-a dat sufletul cu răcnet, încît i-a crăpat trupul, iar Sfîntul Mihail a rămas sănătos.

Creştinii ce erau acolo, văzînd acea minune, se bucurau şi preamăreau pe Dumnezeu, iar turcii s-au ruşinat. Crezînd ei că aceea este o batjocură faţă de credinţa lor, strigau către împărat, ca ori să ucidă pe acel monah, ori să piardă pe toţi creştinii. Împăratul, făcînd voia neamului turcesc, a poruncit să scoată pe mucenic afară din cetate şi să-i taie capul cu sabia. Scoţînd pe răbdătorul de chinuri la moarte, mulţi dintre creştini şi turci s-au dus după el ca să-i vadă sfîrşitul. Mergînd la locul de tăiere, a stat spre Răsărit şi ridicînd ochii şi mîinile spre cer s-a rugat, zicînd: "Doamne, Atotţiitorule, Stăpîne cel fără de început şi pururea fiitor, Ziditorule a toată făptura, Împărate al împăraţilor şi Domnul domnilor, îţi mulţumesc că m-ai învrednicit a-mi săvîrşi nevoinţa. Deci mă rog bunătăţii Tale, să nu se atingă de mine mîna diavolului, ca să mă surpe în adîncul pierzării, ci primeşte sufletul meu prin sfinţii Tăi îngeri şi du-l la locaşul odihnei, că pe Tine, Doamne, Te-am iubit şi pe Tine Te cînt şi Te măresc, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, o dumnezeire şi o împărăţie. Că a Ta este slava în veci. Amin".

Rugîndu-se astfel şi binecuvîntînd pe credincioşi, şi-a plecat capul sub sabie şi, fiind tăiat, s-a sfîrşit. Creştinii, văzînd aceasta, au înălţat slavă lui Dumnezeu, Cel ce a întărit pe pătimitorul Său. Venind monahii care locuiau în metocul Sfîntului Sava cel din Ierusalim, voiau să ia trupul mucenicului şi să-l ducă în lavră. Iar credincioşii care erau în Ierusalim se împotriveau monahilor, zicînd: "Aici a pătimit, aici să se îngroape, pentru sfinţenia şi binecuvîntarea poporului celui credincios". Monahii ziceau dimpotrivă: "Că a crescut în pustie, este fiu al Cuviosului Sava şi nu se cade a-l îngropa decît numai în lavră". Deci, fiind multă neînţelegere între dînşii, a ajuns pricina pînă la împărat. Împăratul a judecat ca monahii să ia trupul mucenicului. Deci ei l-au luat îndată şi l-au adus la metoc.

În aceeaşi zi s-a descoperit Cuviosului Teodor cele ce a pătimit Sfîntul Mihail şi, ducîndu-se în biserică, a spus părintelui şi fraţilor, zicînd: "Fratele Mihail astăzi şi-a săvîrşit în cetate nevoinţa mucenicească". Părintele a trimis odată pe fraţi, să aducă pe mucenic în lavră cu cinste. Aceia, ducîndu-se, l-au adus de acolo noaptea, ca să nu li se facă vreo necinste din partea turcilor. Domnul a arătat atunci o minune cu moaştele robului Său. Căci, coborîndu-se din cer un stîlp de foc, mergea înaintea trupului mucenicului şi strălucea pe toţi care mergeau pe lîngă dînsul. În noaptea aceea s-a întîmplat că şi unii din cetăţeni, care n-aveau somn, au văzut acest stîlp mergînd spre lavră şi strălucind partea aceea. Cuviosul Teodor a ieşit în întîmpinarea mucenicului vărsînd pîraie de lacrimi, pe de o parte de jale, iar pe de alta de bucurie, pentru că plîngea ca pentru ucenicul şi rudenia sa şi se bucura că, iubitul şi împreună vieţuitorul lui, s-a învrednicit de cununa mucenicească. Asemenea şi părintele lavrei a ieşit cu toţi fraţii cu lumînări şi cu tămîieri, cîntînd cu lacrimi cîntări muceniceşti. Şi astfel l-au adus în biserică.

În lavră era un frate bolnav cu numele Gheorghe, care zăcea de trei ani. Cuviosul Mihail se ducea adeseori la el de-l cerceta. Acel slăbănog, auzind despre moartea cuviosului, se ruga de fraţii care mergeau la biserică să-l ducă şi pe el, să vadă pe mucenicul şi iubitul său frate. Dar nimeni nu se îngrijea de el şi fiecare se ducea singur. Bolnavul a lăcrimat de mare jale şi a zis: "O, frate Mihaile, dacă ai aflat dar înaintea lui Dumnezeu şi dacă ai cîştigat îndrăzneală spre Hristos, adu-ţi aminte şi de prietenul tău şi cere putere pentru mine slăbănogul, ca să vin să te văd şi să-ţi dau sărutare întru Domnul!"

Zicînd aceasta, deodată a simţit putere în sine, încît cel ce nu putea să se mişte nici pe pat, acela s-a sculat sănătos şi a vărsat multe lacrimi, zicînd: "Iubitul meu frate, cu adevărat ai mare îndrăzneală către Hristos! Tu mi-ai dat dragoste desăvîrşită mie pătimaşul. Pentru că şi viu cît ai fost, mi-ai slujit mie nevrednicul, şi acum, ducîndu-te la Hristos, mi-ai dăruit deodată neaşteptată sănătate!" Fraţii, cîntînd obişnuitele cîntări ale îngropării, au pus pe mucenic în groapa sfinţilor părinţi care pătimiseră înainte. Aşa s-a săvîrşit Sfîntul Mucenic Mihail la 12 ale lunii iulie. După aceea se arăta adeseori Cuviosului Teodor în vedeniile de noapte, cu îmbrăcăminte mucenicească şi împodobit cu cunună. Deci, strălucind cu negrăită lumină, zicea către dînsul: "Părinte, nu te mîhni pentru mine, că am aflat milă de la Hristos Dumnezeul meu, de la Care ţi s-a găsit şi ţie răsplătire, pentru învăţătura care m-ai învăţat". Dar să ne întoarcem iarăşi la povestirea vieţii Cuviosului Teodor.

Domnul, Care rînduieşte toate spre folos, n-a voit să ascundă sub obrocul petrecerii pustiei pe un luminător ca acesta, pe fericitul Teodor, care putea, cu chipul vieţii sale îmbunătăţite, să fie multora spre folos şi să lumineze în lume ca o lumină. Deci, el a fost pus în sfeşnicul vredniciei celei înalte a arhieriei, într-un chip ca acesta. Într-un an oarecare, în sfîntul şi marele post al Paştilor, la Preasfinţitul Patriarh al Antiohiei şi al Ierusalimului, s-au dus şi mulţi episcopi din amîndouă eparhiile. Acolo au venit din cetatea Edesei nişte bărbaţi cinstiţi, din rînduiala duhovnicească şi mirenească şi cereau episcop pentru cetatea lor, fiindcă le murise episcopul. Deci se cerceta cine ar fi vrednic de o cinste ca aceea.

Preasfinţitul Patriarh al Ierusalimului, povăţuindu-se de dumnezeiescul Duh, şi-a adus aminte de fericitul Teodor şi a zis: "Pe nici unul nu-l socotesc, că poate să aibă viaţă asemenea îngerilor şi să poată fi iscusit spre îndreptarea lucrurilor bisericeşti, decît pe minunatul Teodor, monahul lavrei Sfîntului Sava". Părinţii Palestinei mărturiseau că este adevărat, pentru că viaţa lui Teodor era slăvită prin toată Palestina. Deci, s-a bucurat tot soborul, iar patriarhii au trimis îndată de l-au chemat şi, numindu-l episcop, deşi se lepăda cu multe lacrimi, i-au poruncit să treacă prin obişnuitele trepte bisericeşti şi să primească sfinţirea preoţească.

Bărbaţii Edesei s-au bucurat de episcopul ales, pe de o parte că auziseră de viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu, iar pe de alta că-l ştiau născut în cetatea lor. Sosind Joia cea Mare a Cinei celei de Taină a lui Hristos, au slujit amîndoi patriarhii şi mulţime de episcopi cu dînşii şi au hirotonisit episcop pe Cuviosul Teodor. În vremea hirotonisirii lui s-a făcut o minune, pe care au văzut-o toţi. Un porumbel mai alb ca zăpada, zburînd prin înălţimea bisericii, s-a pogorît pe capul celui ce se numise episcop. Văzînd aceasta patriarhii, episcopii şi preoţii care erau cu dînşii, s-au minunat şi au preaslăvit pe Dumnezeu, zicînd: "Cu adevărat bărbatul acesta este vrednic de arhierie!"

După săvîrşirea hirotoniei, Cuviosul Teodor s-a făcut ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind luminos cu faţa, fiind cu totul purtător de Dumnezeu şi învrednicindu-se a primi mai îndestulat darul Duhului Sfînt. În Sfînta şi Marea Sîmbătă, asemenea şi în prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos, a slujit împreună cu amîndoi patriarhii; iar în Lunea cea luminată s-a dus la biserică să se închine sfinţilor părinţi, cărora le-a făcut multă bucurie şi plîngere. Ei se bucurau că fratele lor s-a învrednicit de arhierie şi plîngeau că se lipsesc de împreună vieţuire cu un aşa părinte. Plîngea mult şi Sfîntul Teodor, căci lăsa pe iubiţii săi tovarăşi, chilia cea sihăstrească şi liniştea cea dorită lui. Deci, sărutîndu-i pe toţi cu lacrimi, s-a întors în Sfînta Cetate. După Duminica Tomii, edesenii l-au rugat să nu zăbovească mai mult, ci să vină mai degrabă. Deci, a plecat la Edesa, fiind cu dînsul şi Vasilie, scriitorul vieţii lui, adică nepotul lui după soră.

Cînd a sosit la rîul Eufrat, s-a oprit la mal, vrînd să rămînă acolo; deci au pus corturile lor. Cuviosul se tînguia, că s-a lipsit de Sfînta Cetate şi de sfînta lavră şi pentru aceea a zis psalmul lui David: La rîul Babilonului, acolo am şezut şi am plîns, cînd ne-am adus aminte de Sion... Aceasta zicînd, a plîns, gîndindu-se şi rugîndu-se. Edesenii, înţelegînd aceasta, au pus păzitori, ca nu cumva să se lipsească de păstorul lor. Întru acea noapte i s-a făcut cuviosului o arătare dumnezeiască, zicîndu-i: "Nu ţi se cade ţie să te asemeni cu sluga cea leneşă care a ascuns în pămînt talantul cel dat lui de Domnul, ci să fii asemenea cu sluga care a luat cinci talanţi şi zece a cîştigat şi a dobîndit stăpînire peste zece cetăţi. Deci, nu te lepăda de jugul lui Hristos cel pus pe tine".

După această vedenie, Sfîntul Teodor a zis: "Voia Domnului să fie!" Atunci el a mers cu edesenii, lepădîndu-şi gîndul de a fugi şi tînguirea. Cînd s-au apropiat de Edesa, a ieşit toată cetatea în întîmpinarea noului arhiereu şi dreptcredincioşii cetăţeni l-au primit cu negrăită bucurie. Sfîntul Teodor s-a bucurat cu duhul văzînd zidirea bisericii celei soborniceşti din Edesa, care avea mărimea şi frumuseţea asemenea cu cea a Ierusalimului şi care avea hramul Învierii lui Hristos, numai că se deosebea puţin. Dînd tuturor pace, a căzut la cinstita raclă a Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv şi a udat-o cu multe lacrimi. Astfel şi-a primit scaunul arhieriei lui Hristos, împărăţind în acea vreme între greci, Mihail cu maica sa, Teodora. El păştea bine turma cea încredinţată lui de Dumnezeu, cu cuvîntul şi cu lucrul, hrănind-o prin păşunea învăţăturilor celor insuflate de Dumnezeu şi prin chipul vieţii celei îmbunătăţite, povăţuind-o astfel la calea mîntuirii.

Dar, de vreme ce vedea în cetatea aceea eresurile înmulţite, căci unii se ţineau de erezia lui Nestorie, iar alţii, de a lui Maniheu, el se mîhnea foarte tare şi, suferind multe osteneli, se lupta cu ei ca şi cu fiarele. Deci, el, arhiereul lui Hristos, era bucurie celor dreptcredincioşi, iar celor răucredincioşi, mîhnire; pentru că cei ce ţineau la dogmele cele drepte, se veseleau de păstorul şi învăţătorul lor cel înţelepţit de Dumnezeu, iar cei ce aveau socoteala cea ereticească, se tînguiau şi se îndemnau spre răutăţi, ridicînd vicleşug împotriva lui. El însă petrecea tare ca un diamant, nebiruindu-se de nici un fel de ispite. Precum se întrista de cei păcătoşi, care lăsau legea lui Dumnezeu şi treceau cu vederea învă-ţătura cea dreaptă, tot astfel se bucura de bărbaţii cei îmbunătăţiţi şi întăriţi în dreapta credinţă şi-i plăcea să vorbească cu dînşii ca şi cu nişte prieteni.

În zilele acelea, aproape de Edesa şi aproape de mînăstirea Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, în care nişte călugăriţe trăiau viaţa pustnicească, era un bărbat duhovnicesc, stîlpnic minunat, cu numele Teodosie. El era foarte bătrîn, avînd mai mult de o sută de ani. Avea de la Dumnezeu şi darul de a vedea mai înainte. Cuviosul Episcop Teodor, mergînd adeseori la el, vorbea şi se mîngîia cu dînsul ca şi cu un prieten de aproape, căci acela îi zicea: "Slujitorul Domnului, nu slăbi în ostenelile tale şi să nu ţi se pară jugul Domnului greu, căci toate îţi vor ieşi spre bine, deşi mulţi din eretici se sfătuiesc împotriva ta; dar nimic nu vor spori, pentru că Domnul va risipi sfaturile lor şi vor fi biruiţi, ruşinaţi şi izgoniţi din curţile bisericeşti". Aceste cuvinte ale stîlpnicului, s-au împlinit la vremea lor. De acest lucru se va aminti mai pe urmă, aici însă se va vorbi despre duhovniceştile cuvinte, ce le-a avut Episcopul Teodor cu stîlpnicul, între care multe sînt folositoare.

Odată i-a povestit aceasta: "Cu mulţi ani înainte, a fost în această cetate un bărbat cu numele Ader, de neam bun şi slăvit, avînd bogăţie mare, ca Iov cel drept de altădată. Acela era foarte milostiv către toţi, dînd neîncetat milostenii săracilor şi mînăstirilor monahiceşti. El venea adeseori la mine şi se învăţa în duhovniceştile vorbiri. Avea soţie şi trei copii şi era bărbat drept, fără de răutate, blînd, smerit, tînăr cu vîrsta şi tare cu trupul.

Acela într-una din zile a venit la mine, precum îi era obiceiul să vină. Dar odată l-am văzut foarte mîhnit şi am zis atunci către dînsul: "Pentru ce eşti mîhnit, duhovnicescul meu fiu?" Iar el, plîngînd, mi-a zis: "Gol am ieşit din pîntecele maicii mele, gol sînt dator a mă duce în mormînt. Nimic nu voi duce cu mine din vremelnica bogăţie şi slava deşartă, pentru că David a zis: Strînge comori şi nu ştie cui le adună...; Nici se va pogorî cu dînsul slava lui..., căci va lăsa străinilor bogăţia sa şi nu se poate să fie într-alt chip. Şi Apostolul zice: Trece chipul acestei lumi... Încă aud şi pe Hristos, Mîntuitorul nostru, strigînd: De nu se va lepăda cineva de toate averile sale, nu poate să-Mi fie Mie ucenic. Şi iarăşi: Cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu vine în urma Mea, nu este Mie vrednic. Deci, o, părinte, voiesc să las toate, femeia, fiii şi averile pentru dragostea lui Dumnezeu şi să mă lipesc de însuşi Domnul, de Acela Care m-a adus din nefiinţă la fiinţă. Iar tu dă-mi binecuvîntarea ta cea părintească şi o pîine din chilia ta şi roagă-te pentru mine".

Eu, auzind acestea, m-am minunat şi am zis către dînsul: "Înţeleg gîndul tău cel bun, dar se cade să ai mare răbdare. Cela ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui. Deci, păzeşte-te, fiul meu, ca nu cumva în urmă să te căieşti. Mai bine este să nu te făgăduieşti, decît să te făgăduieşti şi să nu săvîrşeşti. Şi vei fi fericit cînd vei schimba cele vremelnice pentru cele veşnice". Iar el a zis: "Voia Domnului să fie". Apoi m-am rugat pentru dînsul şi, dîndu-i o pîine, l-am trimis pe el în pace.

Deci, scăpînd el ca dintr-o temniţă din tulburătoarea lume, a ajuns la Ierusalim, unde rugîndu-se cu căldură la Mormîntul Domnului Hristos şi închinîndu-se pe la Sfintele Locuri, s-a dus în Lavra Sfîntului Sava. Acolo a primit rînduiala monahicească, numindu-se Atanasie în loc de Ader şi, făcîndu-se călugăr desăvîrşit, a bine plăcut lui Dumnezeu şi s-a mutat către Dînsul. Fericita lui soţie, după plecarea lui de la dînsa, a plîns mult timp, tînguindu-se de a sa văduvie. Dar în plîngerea sa vorbea astfel ca şi cum ar fi cu dînsul de faţă: "O, domnul meu, tu te-ai sîrguit ca să-ţi mîntuieşti sufletul tău, iar pe mine m-ai lăsat cu copiii tăi. Vadă aceasta Atotvăzătorul Dumnezeu şi să judece între mine şi tine".

După cîtva timp, într-una din nopţi, bărbatul ei a stat înaintea ei în vedenia visului, strălucind luminos, fiind în haină albă şi în chip de lumină. El a zis către dînsa: "Încetează a plînge şi a striga împotriva mea, că eu pe copiii mei îi iau la mine; iar tu, de vei voi, sîrguieşte-te să-ţi mîntuieşti sufletul tău". Apoi mi s-a arătat şi mie după aceea, zice stîlpnicul, tot într-acel chip şi mi-a zis: "În mînăstirea care este aproape de tine, este o bătrînă liniştită. Aceea după trei zile se va duce către Domnul, iar în locul ei să rînduieşti pe soţia mea, ca să se liniştească în chilia aceea, întru monahicească pustnicie. Pe lîngă dînsa să fie şi copilul cel mai mic, pînă va creşte, pentru că va fi următor paşilor mei şi primitor al apostolescului scaun din Ierusalim".

După trei zile de la această arătare, acea bătrînă liniştită din mînăstire a murit, asemenea au murit şi cei doi fii ai lui Ader, rămînînd în viaţă numai cel mai mic copil. Dar şi acela era bolnav şi aproape să moară. Mama lor se tînguia, de o parte pentru lipsa bărbatului, iar de alta pentru moartea celor doi fii. Apoi, văzîndu-l şi pe cel mai de pe urmă fiu, că este aproape de sfîrşit, a rămas în mare mîhnire şi întristare. Deci, plîngînd cu amar, striga mereu din adîncul inimii. Apoi, luîndu-şi pruncul pe mîini, a venit repede la a mea nevrednicie, dar pe la jumătatea drumului pruncul a murit pe mîinile maicii sale. Atunci ea, de mare mîhnire nu se pricepea ce să facă. Însă din întîmplare, sau mai bine zis din dumnezeiasca rînduială, a întîmpinat-o pe dînsa o femeie desfrînată.

Mama, îndată punînd pruncul cel mort în mîinile ei, s-a aruncat la picioarele ei, rugînd-o cu multe lacrimi, să se roage lui Dumnezeu pentru prunc. Femeia aceea desfrînată, mirîndu-se de o cerere ca aceea, mărturisea că este păcătoasă şi vinovată de multe fărădelegi şi necurăţii trupeşti, neavînd nici o îndrăzneală către Dumnezeu, nici a privi spre cer şi nici a-şi deschide gura spre rugăciune. Dar maica cea umilită de mîhnire, o ruga pe dînsa, ţinîndu-se de picioarele ei.

Atunci desfrînata aceea, stînd spre răsărit, a suspinat din adîncul inimii, apoi lovindu-se în piept şi vărsînd multe lacrimi, a început a se ruga, zicînd: "Doamne, nu sînt vrednică să privesc şi să văd înălţimea cerului de mulţimea greşelilor mele, nici să chem cu întinatele mele buze numele Tău cel sfînt. Însă, asemănîndu-mă cu desfrînata cea de demult, care a plîns la picioarele Tale, mă rog iubirii Tale de oameni, revarsă acum milostivirea Ta din îndurările Tale. Păcătoasa cea de demult cerea iertarea greşelilor sale. Însă eu nu îndrăznesc a cere iertarea fărădelegilor mele celor fără de număr, ci mă rog pentru acest prunc fără de prihană, silită fiind de această înţeleaptă roabă a Ta, Mîntuitorule şi dătătorule de viaţă al tuturor, dăruieşte viaţă pruncului acestuia, că dacă mie cea sălbatică şi nemilostivă mi-e jale de dînsul, cu atît mai mult Tu, care eşti din fire milostiv şi iubitor de oameni cred că Te vei milostivi spre zidirea Ta".

Astfel rugîndu-se păcătoasa, pruncul a înviat. O, negrăită milostivire a lui Dumnezeu! Pe femeia cea greşită la arătare, care se ruga întru zdrobirea inimii şi întru smerită mărturisire a greşelilor sale, a auzit-o Domnul şi pe acel mort l-a înviat ca un Atotvăzător ce este, ştiind mai dinainte pocăinţa şi viaţa cea sfîntă pe care avea să o aibă desfrînata aceea. Maica, văzîndu-şi pruncul viu, s-a umplut de o negrăită bucurie dînd laudă lui Dumnezeu. Atunci femeia păcătoasă, văzînd o minune ca aceea, s-a minunat şi s-a spăimîntat, rămînînd ca fără de glas. Apoi s-a aruncat cu faţa la pămînt, vărsînd din ochi multe lacrimi. Astfel este minunat Dumnezeu întru iconomiile Sale, înviind pe pruncul acela, pe maica cea mîhnită mîngîind-o, pe desfrînată a adus-o la adevărata pocăinţă, iar pe robul său vrednic l-a gătit mai înainte întru slujirea arhierească, pentru că pruncul cel înviat a fost după aceea patriarh al Ierusalimului.

Aceasta făcîndu-se pe drum, eu am privit de pe stîlp, zice stîlpnicul şi din dumnezeiasca descoperire am văzut o lumină prealuminoasă, pogorîndu-se din cer şi luminînd pe păcătoasa care se ruga, pe pruncul care murise şi pe femeia care plîngea. Apoi, chemînd pe ucenicul meu, l-am trimis să cheme pe cele două femei împreună cu pruncul cel înviat. Deci, chemîndu-le, le-am întrebat pe ele despre cele ce li se întîmplaseră şi mi-au spus toate cu de-amănuntul, precum mi-a descoperit mie Domnul.

Soţia lui Ader grăia: "Cinstite părinte, eu am judecată între mine, soţul meu şi duhovnicescul tău fiu. Căci eu, unindu-mă cu dînsul cu nuntă fără prihană, m-am făcut maică a trei fii; apoi, neaflînd nici o prihană în mine, s-a dus nu ştiu unde. Pentru aceasta plîngînd mult, mi s-a arătat bărbatul meu în vedenie, îmbrăcat luminos, şi mi-a zis: "Iată, eu voi lua pe copii la mine, iar tu, de voieşti, mîntuieşte-ţi sufletul tău". După vedenia aceea, mi-au murit doi copii ai mei, iar acum şi acest copil de pe urmă voieşte să mi-l ia şi să-mi ucidă cu jale şi mîhnire sufletul meu. Deci, de va face aceasta după a sa poruncă, apoi să judece Dumnezeu între mine şi între voi". Atunci eu am zis către dînsa: "Fiică, nu fi mîhnită, pentru că fiul tău nu va muri, ci va fi viu şi se va învrednici de mare slavă. Iar tu, după sfatul soţului tău, îngrijeşte-te de mîntuirea sufletului tău. Iată este gata pentru tine o chilie, în mînăstirea care este aproape de mine, după mutarea plăcutei roabe a lui Hristos, care întru pustnicie a îmbătrînit. Deci, fii moştenitoare locului ei şi următoare vieţii sale".

Zicînd eu aceasta către dînsa, femeia îndată s-a învoit. Iar păcătoasa s-a rugat cu lacrimi să fie primită şi ea întru pocăinţă, numărîndu-se cu sfintele femei pustnice. Deci, în puţine zile, femeile acelea împărţind averile lor săracilor, au intrat în mînăs-tirea sfintelor pustnice şi s-au făcut monahii foarte îmbunătăţite şi au slujit lui Dumnezeu cu osîrdie pînă la sfîrşit.

Copilul cel înviat, venind în vîrstă, s-a dus în Palestina şi mergînd la biserica Sfîntului Sava, s-a înştiinţat că tatăl lui s-a călugărit acolo. Deci, s-a tuns şi el în călugărie şi cerînd chilia tatălui său, s-a nevoit într-însa pustniceşte mulţi ani şi a strălucit prin viaţa lui cea îmbunătăţită între toţi părinţii Palestinei. El a fost ridicat cu voia dumnezeiască la patriarhia Ierusalimului, pe care timp de şapte ani a păstorit-o bine, îndreptînd Biserica lui Hristos şi săvîrşindu-şi viaţa fără prihană, trecînd la veşnicile locaşuri.

Cu această povestire a acestui minunat stîlpnic, arhiereul lui Hristos, Teodor, s-a îndulcit preamult şi a continuat a-l întreba, zicînd: "Duhovnicescule părinte, mă rog ţie, spune-mi cîţi ani sînt de cînd petreci pe stîlpul acesta şi cele despre viaţa ta nu le ascunde dinaintea mea pentru Domnul".

Stareţul, suspinînd din adîncul inimii şi umplîndu-i-se ochii de lacrimi, a zis: O, bunule păstor al oilor cuvîntătoare, pentru numele Domnului şi pentru adevărata lui dragoste, îţi voi spune toate cele despre mine, iar tu să le păstrezi în tine, nespunînd nimănui nimic, pînă ce Domnul mă va mîntui din viaţa aceasta. Eu, în zilele tinereţilor mele, m-am lepădat de lume cu Ioan, fratele meu cel mai mare şi, slujind trei ani în mînăstire, am dorit viaţa pustnicească.

Deci, cu sfatul părintelui nostru cel duhovnicesc, ne-am dus în pustiul care este aproape de Babilon. Acolo, aflînd nişte peşteri aproape una de alta, ne-am sălăşluit în ele, fiecare petrecînd deosebit. Hrana noastră erau ierburi şi rodul din pomii pustiului. Sîmbăta şi Duminica cîntam şi ne rugam împreună. După aceea, gustînd obişnuita hrană pustnicească, iarăşi ne duceam fiecare la peştera sa, nevoindu-ne în rugăciuni şi în gîndire de Dumnezeu. Cînd umblam prin pustie, nu mergeam împreună, ci fiecare deosebit. Adeseori venind îngerul Domnului, pe fiecare din noi îl cerceta şi-l mîngîia. Într-una din zile, umblînd noi prin pustie şi adunînd verdeţuri, eu am văzut de departe pe fratele meu mer-gînd şi deodată stînd cu mirare.

Apoi, mai aşteptînd puţin, s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci, a sărit acel loc, care era înaintea lui ca pe o cursă şi a fugit degrabă la peştera sa. Eu m-am minunat de acea mare săritură şi fugire grabnică a fratelui meu şi m-am dus la locul acela, ca să văd pentru ce a fugit el. Deci, mergînd, am văzut jos o grămadă de galbeni vărsaţi. Eu, făcînd rugăciune şi dezbrăcînd mantia, am adunat într-însa aurul cel vărsat şi abia am putut să-l aduc în peştera mea, nespunînd despre aceasta fratelui meu.

După aceea, m-am dus în cetate şi am cumpărat o casă mare şi frumoasă, avînd înăuntru cămări alese şi apă curată. Acolo am zidit o biserică şi am făcut o mînăstire, adunînd patruzeci de călugări. Am zidit încă şi o casă de străini şi o bolniţă, spre odihnirea neputincioşilor. Am cumpărat sate şi moşii şi pe toate rînduindu-le cu îndestulare, am găsit un bărbat bun şi econom şi l-am pus egumen al mînăstirii aceleia. Din toate cheltuielile ce am făcut cu zidirea mînăstirii, au mai rămas 2000 de galbeni. Deci, o mie am încredinţat-o egumenului, pentru trebuinţele mînăstireşti, iar o mie am împărţit-o săracilor, neoprindu-mi pentru mine nici un galben. Apoi, sărutînd pe egumen şi pe fraţi, m-am întors iarăşi în pustie ca să caut pe fratele meu.

Mergînd eu prin pustie, a intrat în inima mea un gînd de înălţarea minţii, cum că fratele meu cu aurul ce am găsit, n-a putut să facă nici un bine, iar eu am săvîrşit o faptă mare şi plăcută lui Dumnezeu. Gîndind astfel, m-am apropiat de locul acela, unde petrecea fratele meu. Acolo nu încetam tulburîndu-mă cu gîndurile, punîndu-mă pe mine mai presus decît pe el. Atunci, iată, îngerul care m-a cercetat mai înainte pe mine, m-a întîmpinat şi, căutînd la mine cu ochi groaznici, mi-a zis mie cu mînie: "Pentru ce te măreşti în deşert şi te înalţi cu gînduri de mîndrie înaintea fratelui tău? Îţi spun adevărul că toată osteneala ta cea de atîta vreme, adică zidirea bisericii, rînduiala mînăstirii şi toate cele ce le-ai făcut, nu se aseamănă nici cu săritura fratelui tău peste grămada de aur găsită. Pentru că el nu a sărit peste aur, ci peste prăpastia cea mare ce era între bogatul şi între Lazăr. El a zburat cu aripi uşoare, aşteptîndu-l sînul lui Avraam, pentru că el s-a sîrguit să placă lui Dumnezeu, iar tu oamenilor. Deci, fără asemănare este fratele tău mai înalt înaintea lui Dumnezeu, iar tu în măsura aceluia nu vei ajunge deloc, deşi prin înălţarea minţii te lauzi că eşti mai bun. De aceea nu vei mai vedea faţa lui în toate zilele vieţii tale, nici vederea feţei mele n-o vei cîştiga, pînă ce nu vei milostivi pe Dumnezeu cu multe lacrimi".

Îngerul, zicînd aceasta, s-a făcut nevăzut din ochii mei. Eu, grăbindu-mă, am ajuns repede la peştera fratelui meu, dar nu l-am găsit într-însa. Apoi, ridicîndu-mi glasul, am început a plînge şi a mă tîngui cu amar pînă ce n-a mai rămas putere în mine. Petrecînd eu şapte zile într-o tînguire ca aceea, am auzit glasul îngerului, zicîndu-mi: "Se cade să mergi în cetatea Edesa şi acolo, aproape de biserica Sfîntului Gheorghe, să te sui pe un stîlp şi să petreci în pocăinţă, pînă ce Domnul va fi ţie milostiv".

Deci, m-am dus din pustie plîngînd şi venind aici, m-am suit pe stîlpul acesta pe care petrec de patruzeci şi nouă de ani. Aici m-am luptat cu multe gînduri, care, ca un nor întunecat, năvăleau asupra mea şi umpleau inima mea de o mîhnire nemărginită. Însă în al cincizecilea an, într-o seară de sîmbătă, tîrziu, o lumină dulce a răsărit în inima mea şi a izgonit acel nor al gîndurilor. Toată noaptea aceea am petrecut-o fără somn, rugîndu-mă întru umilinţa inimii şi udîndu-mă cu lacrimi mîngîietoare.

Sosind ziua Duminicii şi fiind al treilea ceas, pe cînd cîntam cîntarea cea obişnuită de psalmi a acelui ceas, deodată mi-a stat înainte sfîntul înger, zicîndu-mi: "Pace şi mîntuire ţie!" Eu, mîngîindu-mă cu inima, am căzut la pămînt şi am zis cu lacrimi: "Pentru ce m-ai lepădat pe mine de la faţa ta şi m-ai despărţit de fratele meu, căci iată zac cuprins de multe ispite". Îngerul, luîndu-mă de mînă, m-a ridicat şi mi-a zis: "Pentru înălţarea minţii tale şi pentru că ai defăimat în gînd pe fratele tău, m-am depărtat de ochii tăi, dar nu te-am părăsit cu totul, căci nevăzut am petrecut cu tine, păzindu-te, precum mi-a poruncit Dumnezeu. Acum, pentru smerenia ta, Domnul şi-a adus aminte de tine şi m-a trimis ca să fiu cu tine la arătare, în veacul de acum şi în cel ce va să fie. Ţie ţi s-a dat darul de la Dumnezeu, ca să ai înainte vedere, adică să vezi pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi, ca pentru cei drepţi să te veseleşti şi să te rogi pentru cei păcătoşi, ca să se întoarcă de la păcate la pocăinţă. Fratele tău este viu şi totdeauna se roagă Domnului pentru tine şi-l vei vedea în viaţa cea fără de moarte". O, sfinte arhiereu al Domnului, iată am spus cele pentru mine!

Sfîntul Teodor, întrebîndu-l cum vede pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi, stîlpnicul a răspuns: "De trece pe aici vreun om drept şi temător de Dumnezeu, atunci văd darul Domnului strălucind deasupra lui şi sfinţii îngeri luminoşi, călătorind în amîndouă părţile lui, iar diavolii merg departe, neîndrăznind a se apropia. Iar dacă trece pe lîngă mine un om păcătos, atunci văd ceata diavolilor dănţuind împrejurul lui, pe cînd îngerul merge departe, tînguindu-se şi mîhnindu-se pentru pierderea păcătosului. Cînd diavolii vor să piardă pe omul cel păcătos, atunci îngerul cu arma în mînă aleargă şi îi goneşte".

Deci, unele cuvinte ca acestea, folositoare de suflet ale acestui cuvios stîlpnic au fost primite cu multă bucurie duhovnicească în inima Sfîntului Episcop Teodor. El a mulţumit lui Dumnezeu că a putut să afle în păstoria sa pe acel bărbat plăcut lui Dumnezeu, insuflat de El şi înainte văzător. De atunci mergea adeseori la dînsul spre cercetare şi se îndeletnicea cu dînsul în vorbiri duhovniceşti.

Sfîntul Teodor, păscînd turma lui Hristos, se sîrguia ca să piardă eresurile ce se înmulţeau. Ereticii, umplîndu-se de mînie şi de iuţime în inimile lor, s-au sculat în răutatea lor şi, adunîndu-se, s-au sfătuit ca înarmaţi să năvălească asupra bisericii. Ei au socotit să intre în biserică la ziua praznicului, în timpul cîntării soborniceşti, să ucidă pe păstor şi să-i risipească oile. Dar nimic n-au făcut, căci s-au împlinit cuvintele Sfintei Scripturi: Cugetat-au sfaturi deşarte în inimile lor... Astfel de cîte ori porneau spre biserică, cu răutatea cea sfătuită, puterea lui Dumnezeu îi oprea. Uneori le amorţeau mîinile, iar alteori o văpaie de foc ieşea din biserică întru întîmpinarea lor şi-i gonea.

Deci, neştiind ce să mai facă, s-au abătut la alt meşteşug. Mai marii cetăţilor acelei ţări erau agareni, că pe atunci Edesa era sub stăpînirea perşilor. Pe aceşti eretici, cărora le umpluse mîinile cu aur, i-a îndemnat să prade biserica lui Dumnezeu. Asemenea i-au îndemnat şi asupra sfîntului arhiereu. Aceia au răpit averile bisericeşti, sate, ţarini, vii şi toate celelalte, de unde era hrana casei arhiereului şi a clerului bisericesc, iar celorlalţi dreptcredincioşi le făceau multe răutăţi şi jafuri în averile lor. La aceasta se îndeletniceau mai cu seamă maniheii, care erau plini de bogăţii.

Arhiereul Teodor avea nevoie să meargă la Babilon, la împăratul Persiei, care se numea Mavie, şi să-l roage pentru a potoli acea năpăstuire a bisericii şi să facă judecată dreaptă. Mai întîi a mers la cuviosul stîlpnic, căutînd de la el un sfat de folos. Deci, stîlpnicul i-a lăudat socoteala lui şi i-a proorocit cele ce erau să-i fie lui, adică calea îi va fi binecuvîntată, pentru că nu numai cele de trebuinţă bisericii le va isprăvi bine, dar şi pe împărat îl va aduce la credinţa lui Hristos. Stîlpnicul l-a sfătuit ca mai întîi să caute pe Ioan, fratele lui, care petrecea într-o pustie din părţile de sus ale Babilonului şi i-a dat o scrisoare. Arhiereul Teodor, sărutînd pe stîlpnic, s-a întors la episcopie. După cîteva zile, gătindu-se de călătorie şi rugîndu-se destul lui Dumnezeu pentru turma sa şi pentru sine, a plecat pe calea cea pusă înaintea lui.

Sosind în Babilon, s-a dus la biserica creştină şi s-a înfăţişat mitropolitului de acolo. Acela a primit cu bucurie pe Sfîntul Teodor şi l-a odihnit pe el cu dragoste. Întrebîndu-l de pricina venirii lui, Sfîntul Teodor i-a spus cu de-amănuntul toate sfaturile cele rele ale ereticilor, întărîtările, jefuirea averilor bisericeşti, pătimirea şi strîmtorările ce s-au făcut de către ei. Din întîmplare, erau atunci la mitropolit doi oameni împărăteşti, dintre care unul era mai mare între scriitorii împăratului, iar altul mai mare între doctorii lui. Şi amîndoi erau creştini dreptcredincioşi.

Aceştia împreună cu mitropolitul, auzind cele spuse de episcop, simţeau mare durere în inimile lor. Deci, mitropolitul a rugat pe acei oameni împărăteşti, ca să facă cunoscut împăratului de venirea Episcopului Teodor al Edesei. Ei au răspuns: "Nu este acum vremea potrivită, ca să aducem acestea la cunoştinţa împăratului, pentru că este greu bolnav şi ochii lui s-au întunecat din cauza bolii, avînd pe amîndouă genele bube. Pînă şi rărunchii îi sînt bolnavi, pătimind de aprindere, şi credem că boala aceasta este de moarte. Deci, cine îndrăzneşte acum să-i pomenească de vreun lucru?" Sfîntul Teodor a zis către ei: "O, domnii mei, cine ştie dacă nu l-ar tămădui Domnul prin smerenia mea". Iar ei au zis: "Dacă eşti aşa de iscusit, sau ai de la Dumnezeu darul tămă-duirii, atunci vremea aceasta îţi este de trebuinţă, ca să-ţi cîştigi lucrurile tale".

A doua zi, intrînd la împărat mai marele doctorilor şi făcîndu-şi cele obişnuite, şi-a adus aminte de episcopul cel ce venise din Edesa, că este iscusit la meşteşugul tămăduirii. Iar împăratul îndată a poruncit să-l cheme. Mergînd episcopul la împărat, se ruga şi cînta în sine psalmii lui David: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui preaînalt... şi celelalte. Intrînd el în cămara împăratului care abia putea grăi, i-a zis acesta cu neputincios glas: "O, episcope, de poţi, ajută-mi mie, cel ce sînt aşa de cumplit bolnav şi care sînt aproape de moarte".

Arhiereul lui Hristos, ridicîndu-şi ochii spre cer şi chemînd cu credinţă neîndoită ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, a poruncit să aducă un vas cu apă curată. Episcopul avea la el ţărînă de la mormîntul cel primitor de viaţă al lui Hristos. Deci, amestecînd ţărîna aceea cu apă, a poruncit ca o parte s-o bea, iar cu partea ce a rămas, i-a uns capul, fruntea, genele, ochii, pieptul şi spatele şi a poruncit să fie tăcere, ca să doarmă împăratul puţin. Sfîntul după ce a făcut aceasta, s-a dus la gazdă. Bolnavul a adormit un somn dulce şi în vremea somnului, toată boala s-a depărtat de la dînsul. Astfel s-a întors de la pragul morţii cu darul lui Hristos şi cu rugăciunile Sfîntului Teodor, episcopul Edesei.

Împăratul, deşteptîndu-se din somn, a simţit că este sănătos desăvîrşit, vedea bine cu ochii şi se mira foarte mult de o schimbare atît de grabnică şi neaşteptată. Deci, umplîndu-se de bucurie mare, a poruncit să cheme îndată pe bunul doctor, adică pe sfîntul episcop Teodor şi i-a mulţumit foarte mult, dîndu-i cu dragoste mare cinste. Sfîntul a spus împăratului să primească puţină hrană. Deci, împăratul a mîncat şi a băut, ca şi cum nu fusese niciodată bolnav.

A doua zi, împăratul a chemat pe toţi sfetnicii săi, a ieşit luminos la loc de privelişte şi a stat pe un scaun înalt, arătîndu-se tuturor că este sănătos. Atunci toată mulţimea s-a bucurat de sănătatea împăratului. Iar împăratul a făcut din ziua aceea ospăţ mare tuturor mai marilor cetăţii, ostaşilor şi la tot poporul de obşte, ospătîndu-se şi veselindu-se cu ei. Pe Sfîntul Teodor, episcopul Edesei, l-a cinstit înaintea tuturor, i-a dăruit mari daruri şi-l numea pe el lumina ochilor săi.

A treia zi, împăratul, chemîndu-l pe el, i-a zis: "Omule al lui Dumnezeu, luminătorul ochilor mei, spune-mi care este pricina venirii tale aici, căci cîte îţi trebuie de la stăpînirea mea, îţi voi da ţie". Teodor, arhiereul lui Hristos, a spus împăratului cu amănuntul toate cele ce întîmpinase biserica din partea ereticilor, asemenea şi ce li se făcuse dreptcredincioşilor creştini, adică nedreptăţile, năpăstuirile şi strîmtorările. Împăratul, auzind aceasta, a poruncit îndată să scrie la stăpînitorii Ciliciei, Siriei şi Mesopotamiei să întoarcă degrabă Bisericii Edesei toate averile ei şi nedreptăţile făcute creştinilor, să se pedepsească cu dreaptă judecată, iar cei ce se numesc eretici, să se întoarcă la soborniceasca Biserică. Şi de nu vor voi, maniheilor să le taie limbile, iar pe nestorieni, eutihieni şi severieni să-i gonească din cetate, iar bisericile lor să le dărîme pînă în temelie.

După ce a scris această poruncă a împăratului, a zis către sfînt: "Părinte, tu să stai cu noi aici cîtăva vreme, iar eu voi trimite scrisoarea cu un voievod credincios al meu ca s-o împlinească în totul. Dar să trimiţi şi tu cu dînsul pe unul din ucenicii tăi şi să nu te îngrijeşti de nimic mai mult, pentru că toate se vor face după dorinţa ta". Astfel s-a trimis de împărat un voievod, iar de episcop trei clerici. Ajungînd ei degrabă la Edesa, toate le-au rînduit după porunca împăratului. Mulţi din eretici, temîndu-se de îngrozirea împărătească, s-au supus la cei dreptcredincioşi, iar cei ce trăiau neschimbaţi în răutatea lor, au suferit bătăi şi izgoniri.

Pe cînd Sfîntul episcop Teodor petrecea în Babilon, era chemat adeseori de împărat ca un doctor. El intrînd la el şi ieşind, semăna cîte puţin seminţele cuvintelor lui Dumnezeu şi toate acele seminţe cădeau pe pămîntul cel bun al inimii împăratului, de vreme ce începuse în parte a se lumina prin cunoştinţa adevărului. În una din zile arhiereul a rugat pe împărat să-l lase să se ducă în pustie, pentru cîteva zile, ca să caute pe un vieţuitor de care i se zisese. Împăratul, lăsîndu-l, a plecat cu doi ucenici ai săi. Depărtîndu-se de cetate, ca la o sută de stadii şi fiind povăţuit de Dumnezeu a aflat în pustie, la un loc neumblat, pe Cuviosul Ioan, fratele lui Teodosie Stîlpnicul, vieţuind într-o peşteră întunecoasă.

Acela, ieşind în întîmpinarea episcopului, l-a chemat pe nume, atît pe el, cît şi pe ucenicii lui. Deci, făcînd rugăciune, s-au sărutat unul cu altul, au şezut şi s-au îndulcit cu vorbiri duhovniceşti. Cuviosul Ioan se asemăna în toate cu fratele său, Teodosie Stîlpnicul. El a rugat pe Episcopul Teodor ca să săvîrşească în peştera lui Sfînta Liturghie şi să-l împărtăşească cu Preacuratele lui Hristos Taine. Episcopul a făcut după dorinţa lui, a slujit şi l-a împărtăşit. După ce s-a împărtăşit, pustnicul s-a umplut cu totul de bucurie duhovnicească şi a pus înainte masă pustnicească, plină de minunate dulceţuri, din care gustînd, au mulţumit lui Dumnezeu. Apoi iar s-au îndeletnicit cu vorbiri duhovniceşti.

Stareţul a zis către episcop: "Părinte, unde este scrisoarea care a scris-o către mine fratele meu, Teodosie Stîlpnicul?" Episcopul, minunîndu-se de vederea înainte a stareţului, a zis către dînsul: "Părinte, cine ţi-a spus că eu am scrisoarea fratelui tău?" Cuviosul stareţ a răspuns: "În ceasul în care s-a scris acea scrisoare, tot atunci s-a şi citit de mine, iar pe dosul aceleiaşi hîrtii, s-a scris răspunsul fratelui meu".

Episcopul scoţînd din săculeţ scrisoarea pecetluită, a dat-o pustnicului, iar el a rugat pe episcop să desfacă pecetea şi s-o citească. Deschizînd-o episcopul, a găsit pe partea cealaltă un răspuns în acest fel: "Ioan cel de pe urmă între călugării din peştera Babilonului, lui Teodosie Stîlpnicul din Siria, adevăratul meu frate, bucurie de la Domnul! Am citit scrisoarea ta, care, în ceasul cînd s-a scris, în acelaşi ceas ţi-am şi răspuns. Deşi sîntem cu trupurile departe unul de altul, dar duhul meu petrece nedepărtat de tine şi cele ce ţi se descopăr ţie de Dumnezeu, acelea sînt ştiute şi de mine. Toate cîte ai scris despre sfîntul episcop, acelea toate se săvîrşesc bine prin rînduiala lui Dumnezeu; Sfînta Biserică se înmulţeşte, ereticii se ruşinează şi se izgonesc, necredinciosului împărat odată cu luminarea ochilor trupeşti, se luminează şi la cei sufleteşti. Frate, fii sănătos în Domnul şi te roagă Domnului Hristos pentru mine, ca în viaţa viitoare să ne învrednicim a ne vedea unul cu altul şi a petrece împreună".

Episcopul, citind cu mirare o scrisoare ca aceea, şi-a adus aminte de Proorocul Avacum, care a fost răpit din Iudeea şi a zis în sine: "Dumnezeu Atotputernicul, Care a făcut de multe ori această minune, a putut şi acum să facă aceasta, asemenea cu aceea, pentru că este minunat întru sfinţii Săi". Sfîntul episcop Teodor a petrecut la cuviosul pustnic o zi şi o noapte, iar a doua zi după săvîrşirea rugăciunilor, sărutîndu-l s-a întors la Babilon. El s-a dus înaintea împăratului, care i-a zis: "O, preaiubite părinte, aş fi voit să nu mă despart niciodată de tine în viaţa de acum şi nici în ceea ce va să fie, pentru că sufletul meu s-a legat de tine cu legătura dragostei celei negrăite". Episcopul a răspuns: "Văd uşile deschise între mine şi tine; de aceea eu nu ies afară, nici tu nu poţi să intri la mine înăuntru. Deci, cînd se vor închide uşile, ne vom despărţi unul de altul. De aceea boleşte foarte mult sufletul meu".

Atunci împăratul a zis: "Rogu-mă ţie, spune-mi ca să înţeleg, ce înseamnă uşile acestea şi ce înseamnă închiderea lor?" Arhiereul, scoţînd din sînul său Sfînta Evanghelie, a zis: "Împărate, aceasta este uşa care duce la mîntuire şi la petrecerea cea nedespărţită cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi". Apoi a început a-i citi din acea Sfîntă Evanghelie în singurătate, în camera cea mai dinăuntru, tîlcuindu-i în limba siriană şi ismailiteană. Împăratul ascultînd cu luare aminte, se aprindea cu sufletul spre dumnezeiasca dorinţă, umilindu-se cu inima. Împreună cu împăratul erau acolo şi trei tineri foarte credincioşi, cu neamul din Arabia. Aceia, ascultînd Sfînta Evanghelie, veneau întru umilinţă; astfel că au petrecut pînă seara, luînd aminte la citirea Sfintei Evanghelii. A doua zi, împăratul, scăpînd de lucrurile şi de gîlcevile sale a chemat pe episcopul Teodor iarăşi la dînsul, ca şi cum voia să se vindece de dînsul; căci cu adevărat primea doctoria sufletului său. Apoi iarăşi toată ziua aceea a ascultat tîlcuirile Evangheliei şi învăţăturile Mîntuitorului. Deci, împreună cu el, au crezut în Hristos şi cei trei tineri credincioşi ai lui.

După aceasta arhiereul le-a poruncit să se gătească pentru Sfîntul Botez, poruncindu-le să postească şi învăţîndu-i a se ruga lui Dumnezeu. El le-a scris în limba lor rugăciunile "Sfinte Dumnezeule", "Tatăl nostru" şi altele. Apoi le-a poruncit să înveţe simbolul credinţei, adică "Crezul". Toate acestea se făceau în taină, ca să nu afle agarenii, pentru că împăratul se temea, ca să nu se scoale împotriva sa. Episcopul venea la împărat în toate zilele, şi de obicei îl învăţa pe el şi pe acei tineri tainele sfintei credinţe, iar după puţin timp i-a botezat în taină, dînd împăratului numele de Ioan. După aceea, săvîrşind Sfînta Liturghie chiar în palatul împărătesc, i-a împărtăşit pe ei cu sfintele şi dumnezeieştile Taine ale lui Hristos. De acest lucru mare bucurie a cuprins pe împărat; asemenea s-a bucurat şi episcopul Teodor şi cei trei tineri. S-au bucurat şi sfinţii îngeri de întoarcerea păcătoşilor; iar în palatele cele dinlăuntru ale împăratului se făcea ospăţ duhovnicesc, dănţuind împreună cu cereştile puteri.

Împăratul Ioan, cel nou luminat, avînd înaintea ochilor săi pe Răscumpărătorul neamului omenesc, pe Iisus Hristos, Care a pătimit pe cruce, dorea să aibă o parte din cinstitul lemn al Domnului, cel de viaţă făcător. Dar, de vreme ce pe atunci lemnul Sfintei Cruci nu se găsea în Ierusalim, pentru că fusese luat mai dinainte de către împăraţii greci şi dus în Constantinopol, a fost nevoie ca Episcopul Teodor să se ducă la Constantinopol cu scrisoarea împărătească de rugăminte. Această scrisoare era scrisă astfel: "Preaînaltului şi dreptcredinciosului Mihail, stăpînitorul şi împăratul grecilor, împreună cu dreptcredincioasa şi de Dumnezeu înţeleapta maica sa, Teodora, Ioan împăratul Persiei întru Domnul doreşte să vă bucuraţi. Mulţumesc Preabunului Dumnezeu, Cel ce m-a izbăvit de înşelăciune şi m-a povăţuit spre pocăinţa adevărului cuprins în Sfînta Evanghelie şi spre mărturisirea credinţei creştine. Rog pe împărăţia voastră să-mi dăruiţi şi mie o parte din lemnul cinstitei şi de viaţă dătătoarei Cruci, pe care S-a răstignit Domnul Hristos, căci pe acela voiesc să-l am spre apărarea mea".

Împăratul Ioan a trimis scrisoarea aceasta însoţită cu multe daruri la împăratul grecesc, prin Sfîntul Episcop Teodor. El, ajungînd la Constantinopol cu scrisoarea şi cu darurile împărăteşti, a fost primit cu cinste, atît de împărat, cît şi de patriarh. În acel timp, se întîmplase că o dureau ochii pe Teodora, mama împăra-tului, căci, punîndu-i-se albeaţă pe ochi, i se întunecase vederea. Episcopul Teodor, luînd ţărîna ce o avea la el de pe Mormîntul Domnului şi, amestecînd-o cu apă curată, a uns ochii şi a tămă-duit-o; dar nu numai împărătesei, ci şi la alţi mulţi neputincioşi le-a dat sănătate.

După aceasta, împăratul a poruncit să facă pentru Sfînta Cruce un sicriaş de aur de mult preţ, împodobit cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. A pus într-însa o parte din cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a Domnului. După aceea a răspuns împăratului Persiei, astfel: "Mihail, cel ce crede în Hristos Dumnezeu, singur stăpînitor al tuturor grecilor, lui Ioan, iubitul blîndeţilor noastre, împăratului Persiei, în Domnul să se bucure. Am primit scrisoarea ta cea plină de toată credinţa şi ne-am bucurat foarte mult, şi mulţumim lui Dumnezeu că te-a scos din întuneric la lumina Lui cea minunată, spre moştenirea vieţii veşnice şi a împărăţiei celei fără de sfîrşit. Iată, acum te-ai făcut fiu al lui Avraam, iar nu al lui Ismail şi fecior al Sarrei, iar nu al Agarei. De aceea fericim înţelegerea ta, că ai cunoscut pe Hristos, Împăratul cel adevărat. Astfel să petreci pînă la sfîrşit, întru credinţa lui Hristos şi întru poruncile Lui. Iar cererea ta am primit-o cu bucurie. Acest cinstit lemn al făcătoarei de viaţă Cruce a Domnului, să-ţi fie spre apărare de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, şi spre fericita nădejde a vieţii ce va să fie".

O scrisoare ca aceasta, cu o parte din lemnul Crucii cel de viaţă purtător şi cu o icoană a Mîntuitorului, a încredinţat-o împăratul grecesc Sfîntului Teodor, episcopul Edesei, împreună cu multe daruri, către împăratul Persiei. Episcopul Teodor, întorcîndu-se la cel ce l-a trimis, a trecut şi pe la păstoriţii săi din cetatea Edesei, unde a veselit mult turma oilor celor cuvîntătoare. Apoi, cercetînd şi pe Cuviosul Teodosie Stîlpnicul, n-a mai zăbovit mult la Edesa, ci s-a dus în Babilon. El, pretutindeni pe unde trecea, tămăduia toate bolile în popor, pe de o parte, prin punerea făcătorului de viaţă lemn al Domnului şi al ţărînei de la Mormîntul Lui, iar pe de alta, prin sfintele sale rugăciuni. Cînd a venit la împăratul Ioan, a fost primit de el cu negrăită bucurie. Deci el, închinîndu-se pînă la pămînt înaintea lemnului Sfintei Cruci şi a icoanei Mîntuitorului, sărutîndu-le pe dînsele cu lacrimi, le-a pus în camera sa, aşezînd cu mîinile sale înaintea acelor sfinţenii o candelă neadormită, iar scrisoarea împăratului grec a citit-o cu multă dragoste.

Sfîntul Teodor, zăbovind în Babilon cîtăva vreme, a făcut multe tămăduiri cu darul lui Hristos. El gonea diavolii din oameni şi pentru aceasta creştinii se bucurau foarte mult, iar turcii şi evreii se topeau de mare zavistie. Pe atunci era între jidovi unul mai mare al soborului evreiesc şi învăţător al legii lor. Acela a îndemnat pe mai-marii perşilor şi ai turcilor să vorbească cu împăratul, să poruncească să se facă în public întrebare creştinilor cu iudeii pentru credinţă. Împăratul, ştiind că robii Domnului Hristos nu vor fi biruiţi, se învoi la dorinţa lor. Şezînd împăratul pe un scaun înalt, învăţătorul de lege al evreilor stătea singur împotriva învăţătorilor şi arhiereilor creştini, ai mitropolitului Babilonului şi ai episcopului Edesei. Acel evreu era vorbitor îndemînatic şi se mîndrea de înţelegerea sa. Începînd jidovul a grăi, scotea din necurata lui gură cuvinte proaste, bîrfeli şi multe hule împotriva Domnului nostru Iisus Hristos.

Atunci Sfîntul Teodor, umplîndu-se de rîvnă dumnezeiască, a făcut semn cu mîna ca să fie tăcere şi a zis către evreu: "Dacă ai fi vorbit ceva din aşezămîntul lui Moise şi de la alţi prooroci şi ai fi pus întrebare înaintea noastră, ţi-am fi răspuns. Dar tu ţi-ai deschis gura cea multvorbitoare pentru hulire şi spre cuvinte mincinoase, şi nu spui ceea ce au vestit proorocii mai înainte, ci cele ce tatăl tău satana îţi spunea ţie, ca unui fiu al diavolului ce eşti, fiind plin de toată răutatea şi nedreptatea. Deci, împotriva vorbirii tale celei mult hulitoare şi mincinoase, un cuvînt al lui David îţi grăiesc: Mute să fie buzele cele viclene, care grăiesc cu mîndrie şi cu defăimare fărădelege asupra dreptului!" Atunci îndată acel mare vorbitor evreu a rămas fără glas şi hulitoarea lui limbă s-a legat cu amuţirea, încît nimic n-a mai putut vorbi.

Văzînd aceasta, evreii s-au ruşinat, creştinii s-au veselit, iar perşii şi turcii s-au mirat. În acea vreme, împăratul se bucura cu duhul şi slăvea puterea lui Iisus Hristos. După aceea el a poruncit ca pe acel evreu învăţător de lege, care era bătut de Dumnezeu cu muţenia, să-l bată fără cruţare cu vine de bou şi să-l închidă în temniţă. Asemenea a bătut şi pe ceilalţi fruntaşi evrei şi i-a izgonit din soborul acela cu necinste şi cu ocări. După trei zile, acel evreu care era aruncat în temniţă, neputînd să vorbească, a scris pe hîrtie către Sfîntul Episcop Teodor, cerînd milă şi făgăduind că se va face creştin. Episcopul Teodor, înştiinţînd pe împărat despre aceea, a scos pe evreu din temniţă.

Deci, căzînd la picioarele lui, cerea botezul cu mîinile prin facere de semne, pentru că gura lui era mută. Drept aceea, învăţîndu-l pe el episcopul, cînd l-a băgat în sfînta scăldătoare a Botezului şi a chemat asupra lui numele Preasfintei Treimi, îndată s-a dezlegat limba lui şi a început a preamări pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. El mărturisea că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care S-a propovăduit de Lege şi de prooroci. Astfel s-a făcut jidovul creştin. El a fost numit din Sfîntul Botez, Samon. La aceasta căutînd şi alţi evrei, au primit sfînta credinţă şi s-au botezat. Asemenea, mulţi din turci au crezut în Hristos şi în taină păzeau credinţa, temîndu-se de judecători şi de stăpînitorii neamului lor, ca să nu fie munciţi de dînşii.

Trecînd cîteva zile după aceasta, Sfîntul Teodor a voit să meargă la Cuviosul Ioan Pustnicul şi a spus şi împăratului despre aceasta. Împăratul i-a zis: "Aş voi şi eu să văd pe acel plăcut al lui Dumnezeu şi să aud cuvintele lui". Răspuns-a sfîntul: "Bună este dorinţa ta, deoarece, dacă îl vei vedea, multe vei folosi de la el, pentru că este foarte duhovnicesc şi are darul proorociei. El îţi va spune cele ce vor să fie, ca şi pe cele de faţă". Astfel s-au sfătuit amîndoi să meargă împreună la pustnic; împăratul făcîndu-se că merge la vînătoare şi că va zăbovi cîteva zile pe acolo, vînînd fiare sălbatice prin pustie. Deci, au ieşit cu mulţime de slujitori şi ostaşi, avînd împreună cu el şi pe Episcopul Teodor ca pe un doctor nedespărţit. Ei au străbătut prin munţii şi prin văile pustiului, cîştigînd mult vînat. Cînd s-au apropiat de locul peşterii, unde petrecea pustnicul, a împrăştiat slugile în dreapta şi în stînga, ca să caute fiare sălbatice, iar el cu puţini tovarăşi au rămas acolo. Deci, mergînd şi mai aproape, i-a lăsat şi pe aceia, afară numai de trei credincioşi tineri luminaţi, pe care i-a luat cu el. Asemenea, Episcopul Teodor a luat pe ucenicul lui, Vasile, care a scris viaţa acestuia şi au mers la sfîntul pustnic.

Cuviosul Ioan, văzînd înainte cu duhul venirea împăratului şi a episcopului, a ieşit în întîmpinarea lor, purtînd în mîini foc şi tămîie. Deci, închinîndu-se lor, i-a sărutat şi i-a băgat în peştera sa şi vorbea cu ei cele de folos. Zis-a pustnicul către împărat: "Fericit eşti, împărate, că ai fugit de întuneric şi te-ai învrednicit să fii fiu al luminii. Fericit eşti că ai lepădat cele deşarte şi mincinoase şi ai iubit adevărul care te duce pe tine în viaţă. Fericit eşti căci, cu cunună mucenicească, ai să te încununezi şi în locul vremelnicei împărăţii pămînteşti vei cîştiga împărăţia cea cerească şi veşnică. Slavă lui Dumnezeu, Unul Singur în Treime, că te-a scos din groapa patimilor şi din adîncul spurcăciunilor! El a pus picioarele tale pe piatră, a îndreptat paşii tăi şi a pus în gura ta cîntare nouă".

După aceasta, cuviosul stareţ a pus înaintea celor ce veniseră hrană pustnicească şi apă. Gustînd ei, au mulţumit lui Dumnezeu, iar împăratul a zis: "Cu adevărat vă spun că niciodată în zilele împărăţiei mele nu s-a îndulcit gura mea de o mîncare şi de o băutură ca de aceasta de astăzi! Adevărat este, duhovnicescul meu părinte, că tu eşti împărat, iar eu sînt sărac şi scăpătat!" Stareţul a răspuns: "Dumnezeu degrabă îţi va da să cîştigi împărăţia cea adevărată, căci la mine săracul ai venit ca să mă cercetezi". Atunci împăratul i-a dat mult aur, pe care el nu l-a primit zicînd: "Cel ce petrece în pustie n-are nevoie de aur, dar să-l împarţi săracilor în cetate şi vei lua însutit în cer". Împăratul se minuna de viaţa cuviosului stareţ ce se asemăna cu a îngerilor. După multă vorbire, sărutîndu-l şi învrednicindu-se de binecuvîntarea şi rugăciunea aceluia, s-au dus.

Adunîndu-se slujitorii şi ostaşii lui, cu toţii s-au întors în cetate. Împăratul a zis către Sfîntul Teodor: "Multe mulţumiri sînt dator să-ţi dau ţie, sfinte părinte, că m-ai învrednicit a vedea un om cu adevărat ceresc, căruia toată lumea nu-i este vrednică". După aceasta, nevoile turmei sale atrăgeau pe bunul păstor Teodor, pentru că se temea ca nu cumva să intre iarăşi ereticii, ca nişte lupi răpitori, şi să vatăme oile cele cuvîntătoare. Deci, a rugat pe împărat să-l lase să plece în Edesa. Împăratul, plîngînd, a zis: "Părinte, după plecarea ta nu nădăjduiesc că voi petrece mult între cei vii, pentru că nu vreau să fiu cinstitor de Dumnezeu noaptea, nici să mă numesc creştin în taină. De aceea mergi cu pace la locul tău şi să iei cu tine cinstitul lemn al Crucii Domnului cea făcătoare de viaţă, ca, după sfîrşitul meu, să nu fie călcat de picioarele necredincioşilor. De vei auzi de mine, după anul acesta, că sînt între cei vii, să vii iarăşi să mă cercetezi şi să aduci acest cinstit lemn, iar de vei avea ştiinţă de mine că m-am sfîrşit, atunci să te rogi pentru odihna sufletului meu".

Împăratul, zicînd aceasta, a dat Sfîntului episcop Teodor mult aur şi argint şi tot felul de lucruri de mult preţ, unele spre împodobirea dumnezeieştilor biserici, iar altele spre împărţire la săraci şi scăpătaţi. Deci, sărutîndu-se unul cu altul, s-au despărţit cu multe lacrimi. Episcopul, pornind în calea sa, a lăsat în Babilon pe unul din credincioşii săi, ca să vadă ce va fi după dînsul. Plecînd din Babilon, a ajuns cu bine în Edesa la oile sale.

După plecarea Sfîntului Teodor la locul său, trecînd puţină vreme, Ioan, binecredinciosul împărat al Babilonului, nevrînd mai mult ca să ascundă sub obroc credinţa şi dragostea sa cea fierbinte pe care o avea în taină către Hristos, ci vrînd să o arate la toată lumea prin fapte, a chemat la sine pe toţi boierii şi voievozii săi şi pe rînduitorii de cetăţi, şi le-a zis: "Taina lui Dumnezeu vreau să vă spun, şi nimeni să nu fie necredincios cuvintelor mele. Mi s-a descoperit de la Dumnezeu, că s-a apropiat sfîrşitul vieţii mele şi nu după multe zile mă voi duce din viaţa aceasta. Deci, vă poruncesc ca mîine dimineaţă să vă adunaţi cu tot poporul la mine în cîmp - spunîndu-le numele locului -, pentru că aşezămîntul meu voiesc să vi-l spun vouă".

Aceasta zicînd-o, i-a liberat mîhniţi. Deci, a poruncit propo-văduitorilor să strige prin cetate, ca de dimineaţă tot poporul să se adune în cîmpul acela. El însuşi a petrecut toată noaptea în rugăciuni şi foarte de dimineaţă a chemat pe mitropolit, căruia i-a spus scopul său şi pe care l-a rugat să săvîrşească Sfînta Liturghie în cămara cea mai dinăuntru a palatului. Făcîndu-se slujba, s-a împărtăşit cu multă umilinţă din mîinile mitropolitului cu dumnezeieştile Taine ale lui Hristos şi, dăruind arhiereului daruri de mult preţ, l-a liberat. După aceea a încălecat pe un cal împodobit cu îmbrăcăminte împărătească şi a ieşit din cetate cu slavă la cîmpul numit. Acolo se adunase mult popor: perşi, ismailiteni, evrei şi creştini, toţi boierii şi stăpînitorii. Acolo a fost pregătit un loc înalt şi un scaun împărătesc pus pe el, ca el să fie văzut de tot poporul. Toţi cei din adunarea aceea se mirau, şi unul pe altul se întrebau: "Ce înseamnă aceasta şi despre ce va vorbi împăratul?" Venind împăratul, a şezut pe scaunul său şi, alinîndu-se puţin, a poruncit să fie tăcere.

Sculîndu-se el de pe scaun, a început a vorbi cu glas mare astfel: "Ascultaţi voi toţi: perşi, turci, evrei şi tot poporul creştinesc cel ales! Eu sînt creştin şi numele meu este Ioan; cred în Tatăl şi în Fiul şi în Sfîntul Duh, într-o dumnezeire în trei Ipostasuri, pentru că nu este altă credinţă dreaptă, în partea cea de sub cer, decît numai credinţa creştină. Şi, de vreme ce Domnul meu Iisus Hristos a zis în Evanghelie: Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu pe el înaintea Tatălui meu Care este în cer..., pentru aceasta Îl mărturisesc înaintea cerului şi a pămîntului, înaintea îngerilor şi a oamenilor". Acestea zicîndu-le a scos din sînul său o cruce de aur, împodobită cu pietre de mare preţ şi a ridicat-o sus ca s-o vadă toţi; apoi, însemnîndu-se cu Sfînta Cruce şi închinîndu-se pînă la pămînt, privind spre răsărit, a sărutat-o, zicînd: "Mă închin Crucii Tale celei cinstite, Hristoase, şi pe Tine te ştiu de Dumnezeu şi Mîntuitor al meu. Ţie Îţi înalţ slavă, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfîntul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, în veci. Amin!"

Toţi auzind acestea s-au mirat şi stăteau ca nişte muţi. Apoi boierii şi voievozii cu ceilalţi stăpînitori, umplîndu-se de mînie, au strigat: "Să se ucidă batjocoritorul credinţei noastre!" Şi, năvălind asupra împăratului cu săbiile şi cu suliţele, l-au rănit mult şi l-au ucis. Împreună cu dînsul au ucis şi pe cei trei tineri credincioşi, care mărturiseau numele lui Hristos. Astfel s-a sfîrşit în Babilon muceniceşte binecredinciosul împărat Ioan, împreună cu cei trei tineri ai săi, în a treia zi a lunii mai. Atunci creştinii, văzînd ceea ce se făcuse, s-au temut de mînia perşilor şi fugind din privelişte, s-au ascuns. Iar trupul cel împărătesc a fost aruncat în cîmpul acela, neîngropat.

În noaptea următoare, sfîntul răbdător de chinuri s-a arătat la acei mari stăpînitori, zicîndu-le cu multă îngrozire: "Degrabă să daţi trupul meu mitropolitului creştin, ca să-l îngroape, iar de nu, îndată vă voi pierde!" Aceia deşteptîndu-se din somn şi adunîndu-se dimineaţa, şi-au spus unul altuia vedenia, şi s-au spăimîntat. Atunci îndată au trimis la mitropolitul creştin, poruncindu-i să ia trupul împăratului şi să-l îngroape. Mitropolitul, mergînd degrabă, a luat mucenicescul trup al sfîntului împărat Ioan, împreună cu trupurile celor trei tineri ai lui, le-a adus în biserică şi le-a îngropat cu cinste. La mormîntul lor se făceau multe minuni, căci multe tămăduiri se dădeau la tot felul de boli, pe care le cîştigau, nu numai creştinii, ci şi perşii care se plecau la credinţa creştină.

În aceeaşi noapte, după uciderea sa, sfîntul împărat Ioan s-a arătat în vedenie Sfîntului Episcop Teodor din Edesa, îmbrăcat în haină albă, care strălucea cu lumină negrăită. El avea pe cap cunună minunată, a cărei frumuseţe nu este cu putinţă s-o spună nici o limbă omenească. Şi a zis către episcop: "Iată, cinstite părinte, Domnul Hristos m-a preamărit cu multă slavă şi m-a numărat în ceata mucenicilor, pentru că ieri am mărturisit înaintea tuturor Preasfîntul Lui nume, şi am fost ucis de perşi şi de turci. Iar sufletul meu, ieşind din temniţa cea trupească, a cîştigat bunătăţile cele propovăduite de tine. Tu eşti binecuvîntat de Dumnezeu, că te-ai făcut mijlocitorul mîntuirii mele şi, iată, mă rog Stăpînului celui de obşte să-ţi poruncească să vii la mine, ca împreună să ne îndulcim de fericita viaţă în darul Preasfintei Treimi".

Sfîntul Episcop Teodor, deşteptîndu-se din somn, a mers la Cuviosul Teodosie Stîlpnicul şi i-a spus vedenia care i se făcuse lui. El îl încredinţa că acea vedenie este adevărată, că şi lui i s-a descoperit asemenea de la Dumnezeu. După cîteva zile, a venit de la Babilon slujitorul pe care-l lăsase acolo şi a spus sfîntului episcop cu de-amănuntul toată întîmplarea aceea, adică cum a pătimit pentru Hristos binecredinciosul împărat Ioan cu cei trei tineri. Sfîntul Teodor s-a bucurat cu duhul, mulţumind lui Dumnezeu că osteneala lui n-a fost în zadar, ci a adus atît de frumos rod în împărăţia cerească.

După aceasta, trecînd puţină vreme, Cuviosul Teodosie a văzut, prin descoperire, pe fratele său, Ioan pustnicul, ducîndu-se către Domnul şi despre aceasta a spus arhiereului. După aceea, însuşi Cuviosul Teodosie, îmbolnăvindu-se puţin, a murit şi a fost îngropat de episcop în biserica Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, unde era mînăstirea sfintelor pustnice. Trecînd trei ani de la moartea Sfîntului împărat Ioan, s-a arătat acel răbdător de chinuri iarăşi Sfîntului Teodor, cu asemănarea arătării celei dintîi, şi a zis: "Părinte, vino că te cheamă Hristos. El a voit ca amîndoi să vieţuim împreună în împărăţia Lui şi să ne săturăm de lumina Lui cea dulce". Din această vedenie, arhiereul lui Hristos, Teodor, a cunoscut că se apropie plecarea lui către Dumnezeu. Deci, rînduind bine toate cele pentru Biserica Edesei şi pentru poporul cel dreptcredincios, a dat binecuvîntare şi pace oilor celor cuvîntătoare, şi-a lăsat păstoria şi s-a dus la Ierusalim.

Acolo, închinîndu-se Mormîntului lui Hristos cel primitor de viaţă, a mers la Lavra Sfîntului Sava, unde altădată se călugărise, şi s-a sălăşluit în chilia sa cea sihăstrească de mai înainte. Petrecînd într-însa trei săptămîni, s-a mutat în locaşul cel nefăcut de mîna omenească, dîndu-şi sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, în 9 zile ale lunii iulie.

Deci, venind preasfinţitul patriarh al Ierusalimului cu episcopii, au îngropat cu cinste, în aceeaşi lavră, trupul cel mult ostenit al plăcutului lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.