Acesta s-a născut în anul 1745 și a fost fiul ciobanului Ioan Anghelopoulos și a soției sale Asemina, din satul Demetsana, Arcadia, Peloponez, care îi puseră la botez numele Gheorghe.

Studiile și le începu în satul său, Demetsana, cu călugărul Meletie și cu Atanasie Rusopulos, iar la vârsta de 20 de ani merse cu Atanasie la Atena unde învăță vreme de 2 ani cu vestitul dascăl Dimitrie Vodas. Apoi, în anul 1767, la 22 de ani, plecă orașul Smirna din Asia Mică, unde locui la unchiul său, ieromonahul Meletie, și urmă cursurile Școlii Evanghelice (Evangheliki Skoli), o școală creștin-ortodoxă de studii superioare.

Apoi merse în insulele Strofadis unde îmbrăcă haina monahală cu numele Grigorie, mergând mai apoi în insula Patmos unde urmă cursurile vestitei școli Patmias Skoli de la Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul, întemeiată de sfântul cuvios Macarie Kalogeras, unde dobândi și mai multă învățătură.

Între timp, mitropolitul Procopie al Smirnei își aduse aminte de Grigorie pe care-l știa de când acesta stătuse în orașul Smirna și-l chemă în mitropolia sa unde îl hirotoni diacon și îl rândui arhidiacon, pentru ca mai târziu să fie făcut preot și protosinghel, adică vicar al mitropolitului.

În vremea aceea, în urma neizbânzii expediției lui Orlov în Peloponez, poruncită de Ecaterina cea Mare, și a încercării ruso-grecești de a elibera Peloponezul de sub stăpânirea turcilor care duse la nimicirea oștirii grecești și pierderea multora dintre ruși, arnăuții albanezi, chemați de către turci, năvăliră asupra locuitorilor Peloponezului omorând mulți civili nevinovați, nimicind și jefuind avutul lor.

Mulți episcopi, preoți și mireni fugiră din Peloponez, aflându-și adăpost în insulele ioniene și egeene sau în Asia Mică. Iară sfântul Grigorie izbuti să-și ducă părinții și frații la Smirna, punându-i la adăpost.

Între timp, arhidiaconul Grigorie se ocupă de scrierea multor cărți folositoare și însemnate, vrând să-i facă atât pe clerici cât și pe mireni să înțeleagă mai adânc credința ortodoxă.

În 1785, la vârsta de 40 de ani, Grigorie fu ales mitropolit al Smirnei, urmând lui Procopie care ajunsese patriarh al Constantinopolului. Sfântul ierarh sluji bine pe oamenii din Smirna, chivernisindu-și eparhia cum se cuvine, clădind noi biserici și școli și reparând numeroase biserici mai vechi.

În ultimul său an la Smirna, 1797, pe când se afla la Constantinopol ca membru al Sfântului Sinod, află de izbucnirea tulburărilor iscate de mai mulți musulmani din Smirna, întrebându-se în ce fel poate ajuta poporul suferind. Astfel, sfântul Grigorie avu două exemple vii ale urgiei și prăpădului iscat de musulmani, atât ostași cât și civili, împotriva creștinilor ortodocși.

Sfântul mitropolit Grigorie sluji fără întrerupere pe creștinii din Smirna vreme de 30 de ani, până când, la 1 mai 1797, fu ales patriarh al Constantinopolului, urmând patriarhului Gherasim al III-lea. Avea să fie prima din cele 3 domnii ale sale ca patriarh.

În dregătoria de patriarh, sfântul Grigorie aduse rânduiala monahală la Patriarhia Ecumenică, fapt ce nu fu pe placul multor mitropoliți și episcopi. Se ocupă mult de refacerea clădirilor patriarhiei și a multor biserici căzute în ruină.

Între alte lucrări filantropice, el întemeie un fond de ajutor pentru săraci, Kivotos tou Eleous, folosit pentru a-i scuti pe preoți de plata haraciului anual.

Pentru nevoile învățământului, reîntemeie tipografia patriarhiei, prima din 1628, când sfântul sfințit mucenic Chiril Lukaris, patriarhul Constantinopolului, adusese în oraș o tipografie, care însă fusese distrusă de ieniceri la îndemnul iezuiților și cu mita dată de aceștia.

Sfântul Sfințit Mucenic Chiril Lukaris, patriarhul Constantinopolului (pomenit la 27 iunie). Portret ale sfântului ierarh săvârșit în anul 1632, cu 6 ani înaintea de primirea cununii mucenciei. Icoana și o părticică din cinstitele sale moaște se află și la Mănăstirea Radu-Vodă din București

 Sfârșitul veacului al XIX-lea și primele decenii ale celui de-al XIX-lea fură un răstimp de mare neliniște în Imperiul Otoman.

Napoleon ocupase provincia egipteană a Imperiului. Ali Pașa din Ioanina se răsculase în Epir și Albania împotriva Porții Otomane. Existau bande de oameni fărădelege, numiți clefți, care rătăceau prin munții Peloponezului. Mulți greci din Imperiul Otoman se organizau după principiile Societății Prietenilor (Filiki Eteria), o societate secretă ce urmărea alungarea turcilor din Balcani. Până la urmă revoluția izbucni în Țările Române, condusă de Alexandru Ipsilanti, un general din armata rusă și conducătorul Eteriei.

Sfântul patriarh Grigorie era foarte nemuțumit și de faptele clefților din Peloponez, care adesea îi hărțuiau deopotrivă pe grecii ortodocși și pe turci. Pentru aceea dădu o enciclică în care osândea faptele lor.

Nu știm ce credea despre revoluția lui Ipsilanti, care eșuă costând viețile multor tineri greci care studiau în Principatele Române. Probabil era precaut și neîncrezător, amintindu-și de urmările dezastruoase pentru creștini ale expediției lui Orlov în Peloponez și de tulburările din Smirna din 1797.

Rânduiala monahală conservatoare impusă tuturor celor de la Patriarhia Ecumenică de către sfântul patriarh întrecu răbdarea anumitor ierarhi care uneltiră împotriva lui și dobândiră încuviințarea stăpânirii otomane să fie înlocuit. Astfel, fu trimis în surghiun în Sfântul Munte Athos unde se așeză în Mănăstirea Iviron. Acolo îl întâlni pe sfântul nou mucenic Constantin pe care îl povățui.

Sfântul Grigorie era fericit cu viața liniștită și pașnică din Sfântul Munte, unde își petrecea vremea în rugăciune și cercetarea scrierilor duhovnicești.

Când patriarhul Calinic al V-lea se retrase, în septembrie 1806, sfântul Grigorie fu reales patriarh, continuându-și numeroasele activități filantropice și de învățământ.

Însă politica turcească nu-i dădea pace. Marele vizir Mustafa Bairktar reuși să revină la putere și să-l așeze pe tronul otoman pe Mahmud al II-lea în anul 1808. Aceasta îi dădu prilej patriarhului Calinic să se întoarcă la patriarhat, fiind favoritul marelui vizir.

Astfel, sfântul Grigorie fu surghiunit de data asta în insula Prinkipo.

Patriarhul Calinic rămase numai 10 luni în slujirea de patriarh, fiind înlocuit de Ieremia al IV-lea. Atunci i se potunci patriarhului Grigorie să plece din nou în surghiun în Sfântul Munte Athos.

La 19 ianuarie 1819, sfântul Grigorie fu ales patriarh pentru a treia și ultima oară, după retragerea predecesorilor săi.

Când în martie 1821, izbucni în Peloponez Revoluția Grecească, guvernul otoman hotărî să dea un exemplu din rândurile conducătorilor creștini, atât mireni cât și clerici, poruncind executarea unui număr cât mai mare dintre ei. Pe lângă conducători, un număr necunoscut de creștini ortodocși obișnuiți din orașele mari, mai ales din Constantinopol, fură atacați și omorâți pe ulițe.

Guvernul otoman al sultanului Mahmud al II-lea plănuise de la început să-l execute pe patriarh, ca exemplu pentru creștini ortodocși și astfel să înăbușe revoluția. Înainte de a înfăptui gândul lor, așteptară până ce patriarhul sfârși de slujit Dumnezeiasca Liturghie de Paști, din dimineața Duminicii Paștilor la 10 aprilie.

Între timp, după săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii, sfântul patriarh se duse în sala de oaspeți a Patriarhiei să-i întâmpine pe ierarhii care se adunau acolo, iar puțin mai târziu se retrase în odăile sale să se odihnească. În acel moment i se spuse de izbucnirea Revoluției Grecești din Peloponez și fu întrebat:

– Ce se va întâmpla acum?

Iară el răspunse cu glas liniștit:

– Acum și pururea, facă-se voia Domnului.

Apoi sfântul patriarh ațipi puțin. La 10 dimineața, noul dragoman al Porții, Stavrakis Aristahis, al cărui predecesor fusese executat din pricina evenimentelor din Peloponez, sosi împreună cu secretarul afacerilor externe din guvernul otoman. Sfântul patriarh crezu că este tradiționala vizită de politețe cu prilejul săbătorii Sfintelor Paști din partea guvernului sultanului. Însă vizita aceasta avea să fie diferită.

Erau de față mai mulți mitropoliți care auziră cum i se spunea patriarhului că este scos din dregătorie fiindcă era „nevrednic de rangul patriarhal și nerecunoscător față de Sublima Poartă și trădător”. Firmanul dispunea exilul său în cetatea Halkidon.

Apoi fu luat prizonier, fiind însoțit de arhidiaconul Nichifor, de diaconul Agapie și de nepotul Dimitrie. Curând patriarhul și mitropoliții își dădură seama că nu avea să fie surghiunit, ci dat morții.

În închisoare, patriarhul fu necontenit anchetat și supus la cazne. Turcii căutau să scoată de la dânsul informații pe care credeau că le are despre Revoluția Grecească. Făcură chiar și o încercare de a-l face să se convertească la islam și astfel să scape cu viață. Sfântul Grigorie nici nu vru să audă de așa ceva, tot așa cum refuzase și ofertele de a fugi când Alexandru Ipsilanti își începuse încercararea de eliberare a Principatelor Române. Știa că fuga sa ar fi grăbit masacrul general al ortodocșilor din Imperiul Otoman. De asemenea, convertirea sa la islam ar fi descurajat orotdocșii ce se ridicaseră să-și câștige libertatea. Patriarhul Grigorie răspunse doar atât:

– Faceți-vă treaba. Patriarhul creștinilor ortodocși moare creștin ortodox.

Sfântul părinte fu scos din închisoare și dus la poarta patriarhală unde fu spânzurat de ușa din mijloc ce dă înspre intrarea pe terenurile patriarhiei.

Un renegat, fost ortodox, convertit la islam, ajută la executarea lui.

Între timp sultanul stărui să se aleagă de îndată un patriarh dintre ierarhii prezenți la Constantinopol. Deci fu ales mitropolitul Evghenie, care fu dus cu alai de clerici și dregători otomani până la Patriarhie. Noul patriarh fu silit să se aplece și să intre pe aceeași poartă de care spânzura sfântul patriarh Grigorie, care fusese ținut cu dinadinsul în viață până ce avea să aibă loc această dramatică scenă.

Trupul sfântului Grigorie rămase spânzurat de poarta Patriarhiei vreme de 3 zile, după care fu dat jos de către evreii tocmiți de turci pentru acest scop și apoi târât pe ulițele cetății Constantinopol.

Apoi îl aruncară în mare. Însă trupul nu se scufundă pe dată, fiind scos mai apoi de o corabie grecească ce arbora drapelul rusesc și dus la Odessa, unde fu îngropat ca un mucenic și un erou.

În anul 1921, patriarhul Grigorie al V-lea fu proslăvit cu sfinții de Biserica Ortodoxă Greacă, iară cinstitele sale moaște fură cerute și înapoiate în Grecia, fiind îngropate în Catedrala Buneivestiri din Atena.

Astfel, sfântul patriarh Grigorie al V-lea din satul Demetsana, Peloponez, își jertfi viața pentru Iisus Hristos și pentru întregul popor ortodox din Imperiul Otoman, în Duminica Pașilor, la 10 aprilie 1821.