Sfintele Cuvioase Muceniţe: Elisabeta, marea ducesă a Rusiei,și a însoţitoarea sale, monahia Varvara, dimpreună cu Sfinţii Noi Mucenici: marele duce Serghei, prinţii: Constantin, Igor şi Ioan şi ducele Vladimir, membrii ai familiei țariste rusești, uciși de comuniști în anul 1918
Viitoarea Mare Ducesă şi Nouă Muceniţă Elisabeta s-a născut în 1864, al doilea din şapte copii. Era fiica lui Ludwig IV, Mare Duce de Hessen-Darmstadt, şi a Prinţesei Alice, fiica Reginei Victoria a Angliei. Pentru că era pe jumătate engleză, Ella, după cum era numită, a vizitat-o adesea pe Regina Victoria în Anglia, devenind nepoata ei favorită. S-a păstrat o corespondenţă bogată în engleză între ea şi bunica ei iubită. Elisabeta a fost crescută în mod tradiţionalprotestant, mama sa insuflându-i un spirit creştin, conform principiului „iubeşte-ţi aproapele”. Încă de mică, sfânta a cunoscut greutăţile vieţii, mama ei murind în anul 1878, în vârstă de doar 35 de ani.
În 1884, la vârsta de 19 ani, Elisabeta s-a căsătorit cu Marele Duce Serghei, fiul Ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, săvârşindu-se două slujbe: una ortodoxă şi una protestantă. Foarte îndrăgostită de soţul ei, Elisabeta a început să studieze poporul şi cultura rusească, şi mai ales credinţa ortodoxă care le formase. A ezitat îndelung până să intre în Biserica Ortodoxă, temându-se să nu-şi supere familia şi rudele apropiate, care erau luterani. După doi ani de studiu intens şi rugăciune, a hotărât în cele din urmă, în chip liber, din convingere, să devină creştină ortodoxă. A fost unsă, după rânduială, cu Sfântul Mir, fiind primită astfel în Biserica Ortodoxă în Sâmbăta lui Lazăr (dinainte de Duminica Floriilor) a anului 1891. În această hotărâre doar bunica sa, Regina Victoria, i-a scris o scrisoare plină de încurajări şi sprijin, la care Elisabeta i-a răspuns mulţumindu-i pentru bunătatea sa şi dragostea părintească. Elisabeta a descris acest moment într-o scrisoare (din 5 ianuarie 1891) adresată viitorului Împărat Nicolae al II-lea. În ea, sfânta arăta cum multă vreme „continuasem să fiu protestantă în lucrurile exterioare, în timp ce sufletul meu aparţinea deja credinţei ortodoxe.”
Tot în anul 1891, soţul ei, care era foarte credincios, a fost numit Guvernator al Moscovei de către Ţarul Alexandru al III-lea. În 1894, sora mai tânără a sfintei, Alexandra, s-a căsătorit cu viitorul Ţar Nicolae al II-lea, fiind în aceasta călduros încurajată de Elisabeta. Marea Ducesă s-a dedicat lucrării de caritate, îngrijind mereu pentru bunăstarea poporului ortodox rus, mai ales în timpul Războiului ruso-japonez din 1904-5. Totuşi, la 4 februarie 1905, pe când ieşea din casă pentru a-şi continua lucrarea de îngrijire a săracilor, a auzit o explozie cumplită. Grăbindu-se spre locul din care se auzise zgomotul, a văzut un ostaş întinzându-şi mantia peste ce mai rămăsese din soţul ei. Acesta tocmai fusese ucis de o bombă teroristă, trupul fiindu-i pur şi simplu sfârtecat în bucăţi.
Profund şocată, Elisabeta, de-acum văduvă fără copii, a avut totuşi tăria sufletească să-l viziteze în închisoare pe ucigaşul soţului ei, un oarecare Kaliayev, care fusese arestat. Nădăjduia să-i înmoaie inima prin pilda ei de iertare. Ucigaşul i-a spus că de mai multe ori fusese aproape să-i omoare soţul, însă nu putuse deoarece ea era împreună cu el. Marea Ducesă i-a dat omului o Evanghelie şi o icoană, sperând mai presus de speranţă că se va pocăi înainte de sfârşit. I-a cerut apoi ţarului să anuleze condamnarea la moarte a ucigaşului soţului ei, însă nu a fost ascultată.
Şocul morţii a schimbat-o însă adânc pe Elisabeta. S-a retras din viaţa socială şi a început să mănânce numai de post. Rana din sufletul ei a lucrat în aşa fel, încât ea şi-a ridicat ochii pentru a privi spre veşnicie. Urmând îndeaproape sfatul episcopilor din Sfântul Sinod al Bisericii Ruse, şi-a închinat întreaga viaţă trăirii credinţei ortodoxe. Şi-a cumpărat o casă şi o bucată întinsă de pământ în Moscova şi a întemeiat o comunitate, dedicată Sf. Marta şi Maria, care să împlinească sarcina diaconiţelor de la începuturile Bisericii Ortodoxe. Intenţiona ca această comunitate să devină ca şi casa Sf. Lazăr, care fusese atât de des vizitată de Hristos. Mai multe femei din toate clasele sociale i-au urmat Marii Ducese şi şi-au închinat viaţa acestei slujiri, îngrijindu-i pe bolnavi, ajutându-i pe săraci, purtând grijă de copii străzii din Moscova. Marea Ducesă a întemeiat de asemenea şi un cămin fără plată pentru tinerele femei muncitoare şi pentru studenţi, un spital, o clinică, o şcoală pentru asistente şi o cantină pentru săraci.
În anul 1909, acest aşezământ a fost numit „Mănăstirea Sf. Marta şi Maria a milei.” De aici, Marea Ducesă şi ajutoarele ei îi cercetau pe săraci, făceau treburile casei, îngrijeau de copii, aducând pace şi bucurie oriunde mergeau. Marea Ducesă lua parte la toate lucrările ce se făceau, întemeind o minunată grădină a mănăstirii şi vizitând chiar şi cele mai sărace şi mai periculoase cartiere ale Moscovei. După cum scria în aprilie 1909 Ţarului Nicolae: „Vreau să lucrez pentru Dumnezeu, şi în Dumnezeu pentru omenirea suferindă.” La rugăciune, strălucea cu lumina lăuntrică a sufletului, iar mulţimile o adorau. Ducea o viaţă de nevoinţă, toată averea ei fiind cheltuită pentru fapte bune. Singurele călătorii pe care le făcea erau pelerinajele la locurile sfinte ale Rusiei.
În 1910 a fost numită stareţă a mănăstirii, care pe atunci număra 45 de surori. Scriind despre aceasta Ţarului Nicolae la 26 martie 1910, spunea: „Mă închin lui Hristos şi cauzei Sale, dau tot ce pot Lui şi semenilor noştri, mă adâncesc tot mai mult în Biserica noastră Ortodoxă.”
În mănăstire a învăţat Rugăciunea lui Iisus, sub stricta ascultare a părintelui duhovnicesc al mănăstirii, părintele Mitrofan, om cu viaţă sfântă, despre care îiscria Ţarului Nicolae: „Este un om cu suflet mare, nu e defel un bigot îngust la minte, totul la el e întemeiat pe dragostea şi iertarea nemărginită a lui Dumnezeu – un adevărat preot ortodox, ţinând cu stricteţe de Biserica noastră.” Rolul mănăstirii a devenit deosebit de important mai ales în timpul Primului Război Mondial, când atât de mulţi erau în spital, atât de mulţi aveau nevoie de mângâiere.
Când în anul 1917 a izbucnit Revoluţia bolşevică, Stareţa Elisabeta a continuat să trăiască ca mai înainte, participând la slujbele Bisericii, tratându-i pe bolnavi, îngrijindu-i pe săraci. A refuzat oferta Ministerului suedez de a părăsi ţara (stăpânită deja de comunişti), spunând că dorea să împartă soarta ţării şi a poporului care-i dăduseră credinţa cea dreaptă. La început ignorată de regimul bolşevic (datorită lucrării sale sociale), în a treia zi de Paşti a anului 1918, Stareţei Elisabeta i s-a poruncit să părăsească mănăstirea pentru oraşul Perm din munţii Urali. A plecat împreună cu două călugăriţe, Ecaterina şi Varvara, însoţită de ostaşi letoni. Din Perm a fost mutată mai întâi în Ekaterinburg – undeera închisă familia imperială, inclusiv sora ei–, iar apoi în oraşul Alapayevsk. A ajuns aici la 20 mai 1918.
Stareţa Elisabeta a trăit închisă în Alapayevsk până în noaptea fatală de 18 iulie 1918. Era sărbătoarea Sf. Serghie de Radonej, ziua de nume a soţului ei. În acea noapte, ea, maica Varvara, cinci membri ai familiei imperiale şi un secretar au fost duşi la o mină şi omorâţi ca mucenici, fiind înainte legaţi la ochi, bătuţi şi aruncaţi de vii într-un puţ de mină. Mai întâi a fost aruncată Stareţa Elisabeta. Când au prins-o, ea s-a rugat, s-a însemnat cu semnul Crucii şi apoi a spus: „Doamne, iartă-le, căci nu ştiu ce fac.” Ucigaşii au aruncat apoi în puţ grenade, însă auzind cântarea: „Mântuieşte Doamne poporul Tău…”, au intrat în panică şi au plecat. Doi dintre ucigaşi au înnebunit la scurtă vreme după îngrozitoarea crimă. Un ţăran care a fost martor la cele petrecute a povestit că mai multe ore după aceea a auzit-o pe stareţa Elisabeta, rănită de moarte, cântând Imnul Heruvic, cântări din slujba înmormântării şi cântări de laudă şi slavă către Dumnezeu. Aceste cântări au continuat până în ziua următoare.
Când în septembrie Armata Albă a eliberat Alapayevsk-ul şi a găsit mina, au scos din puţ trupurile, inclusiv pe cel al stareţei Elisabeta. Au găsit-o nu la fundul puţului, adânc de 70 de metri, ci pe o ieşitură de pământ la 15 metri adâncime. Doar un singur trup fusese sfârtecat de grenade. Pe aceeaşi ieşitură cu trupul nestricat al Marii Ducese se găseau două grenade neexplodate, iar pe pieptul ei o icoană a Mântuitorului. Era icoana numită „Nefăcută de mână omenească”, dăruită de către Ţarul Alexandru al III-lea în ziua primirii ei în Biserica Ortodoxă la 13 aprilie 1891. Sfânta zăcea alături de Marele Duce Ioan, şi s-a văzut că încercase să-i lege acestuia rănile înainte ca ea însăşi să moară.
Trupurile au fost aşezate în sicrie în catedrala din oraşul apropiat Alapayevsk la 1 noiembrie 1918. În 1919, Armata Albă fiind nevoită să se retragă, sicriele au fost duse în Siberia, iar de acolo, în 1920, în China. Trupul stareţei Elisabeta a rămas neputrezit. Pe 3 aprilie a acelui an, sicriele au fost aşezate în Biserica Sf. Serafim din Beijing. De acolo, moaştele sfintei au fost din nou mutate, de această dată în Palestina, fiind întâmpinate în Ierusalim la 15/28 ianuarie de către Patriarhul Damian, clerici ruşi şi greci, membri ai autorităţilor britanice şi nenumăraţi credincioşi ortodocşi. Aici, stareţa Elisabeta a fost înmormântată în Biserica Sf. Maria Magdalena din Ghetsimani. În anul 1888, încă înainte de a deveni ortodoxă, Marea Ducesă spusese că ar vrea să fie înmormântată aici. Aceasta se întâmplase chiar la sfinţirea bisericii, la care Elisabeta luase parte împreună cu soţul ei, care era Preşedinte al Societăţii Palestiniene Ruseşti.
„Ca o arătare minunată, aşa a trecut prin lume, lăsând în urma ei o dâră strălucitoare.” Aşa scria primul biograf al stareţei Elisabeta, Mitropolitul Anastasie Gribanovski. „Împreună cu alţii care au suferit pentru patria lor, ea este în acelaşi timp pocăinţa vechii Rusii şi întemeietoarea Rusiei ce va să vină, care se va înălţa pe moaştele Sfinţilor Noi Mucenicii… Nu degeaba glasul poporului rus a numit-o sfântă încă din timpul vieţii. Parcă pentru a-i răsplăti faptele minunate de pe pământ…, rămăşiţele ei de muceniţă au fost sortite să odihnească în chiar acelaşi loc al Pătimirii şi Învierii Mântuitorului.”
Stareţa Elisabeta a fost canonizată de Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor în anul 1981, această canonizare fiind recunoscută mai târziu de Biserica din Rusia, în anii 1990.
Sfântă Nouă Muceniţă Elisabeta, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!