Calendox

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ierarh Serapion, episcop de Thmuis în Egipt, ucenicul Sfântului Antonie cel Mare (356)

Sfîntul Serapion a fost împreună-vieţuitor cu Sfîntul Antonie cel Mare. El era stareţul Mînăstirii Arsina din pustia Nitriei, în care trăiau peste unsprezece mii de monahi. Paladie şi Sozomen îl numeau pe Sfîntul Serapion „cel Mare.” El a murit la anul 366 după Hristos. Sfîntul Serapion zicea: „Să nu cugetaţi că boala este grea, ci să ştiţi că doar păcatul este greu. Căci boala nu durează decît pînă la mormînt, pe cînd păcatul îl urmăreşte pe păcătosul care nu s-a pocăit şi dincolo de el.„

Voind pre păcătoasă să o vindece,

Serapion pre sine păcătos s-a făcut a fi.

El în cămara păcătoasei a intrat,

Ca şi cînd păcatul venise a-l săvîrşi.

Dar mai înainte de aceasta el astfel i-a grăit:

„Ci aşteaptă puţin – căci noaptea întreagă înainte o avem — rugăciunea să-mi săvîrşesc.

După aceea doar vom merge să păcătuim.”

Serapion rugăciunile aprins a le rosti,

La Dumnezeu mintea ridicînd,

Fără împrăştiere.

Rugăciunea picura neîncetat,

Suspin după suspin.

Apoi el Psaltirea începu a rosti,

Şi rugăciuni îndelungi

Pentru păcătoasă.

Erau rugăciuni cu lacrimi şi suspine,

Care pe păcătoasă însăşi

La inimă o au străpuns.

Viaţa-i necurată ea-şi văzu cu groază.

Pe dată înţelese că Sfîntul

Nu spre păcătuire la ea a venit,

Ci spre mîntuirea sufletului ei,

Ca la Dumnezeu să se întoarcă

Şi să fie vie.

Femeia plînge, cu inima străpunsă.

Şi strigă:

„Ce voi face, omule al lui Dumnezeu?

Căci iată zac în noroiul ruşinii, şi în sus nu pot să privesc!”

Serapion cu tărie o povăţuieşte,

Şi în grija unor înţelepte femei o aşează.

Apoi în pustia lui se întoarce

Cu bucurie de sufletul mîntuit.