Pomenirea Sfântului Cuvios Teofil Mărturisitorul din Tiberiopole în Bulgaria (+ 716)

Fericitul Teofil s-a născut din părinţi creştini, aproape de cetatea Tiberia, şi la vîrsta de trei ani s-a luminat cu sfîntul botez. Odată, părinţii săi au mers cu dînsul la muntele Selonului, la sfîntul părinte Ştefan, pentru binecuvîntare. Sfîntul Ştefan i-a binecuvîntat pe ei şi pe fericitul Teofil, fiul lor şi, folosindu-i mult cu vorba şi învăţătura sa, i-a liberat în pace. Din acea vreme copilul Teofil, fiind bun şi blînd, sporea în învăţătură cu binecuvîntarea părintelui, învăţînd cu tot dinadinsul dumnezeieştile cărţi. Ajungînd el l-a vîrsta de treisprezece ani, a mers iarăşi l-a cuviosul părinte Ştefan, care, văzîndu-l, l-a întrebat: "Fiule, din care pricină ai venit la noi?". Iar tînărul a răspuns: "Tu m-ai chemat, cinstite părinte, şi eu, lăsîndu-mi părinţii, am venit la tine". Cuviosul a zis: "Cînd te-am chemat, fiule, şi ce ţi-am zis?" Copilul a răspuns: "Pe cînd umblam prin cetate, tu, părinte, mi te-ai arătat mie şi căutînd la mine, mi-ai zis: Fiule Teofile, te-ai depărtat de la Domnul Care a zis: "Ia-ţi crucea ta şi urmează Mie". Şi pentru aceste cuvinte eu am rămas cu inima rănită şi ţi-am urmat ţie pînă la poarta ogrăzii tale, la care, ajungînd, tu te-ai făcut nevăzut, iar eu am găsit poarta închisă, şi acum, sfinte părinte, să nu-ţi întorci faţa ta de la mine, căci voiesc să mă mîntuiesc".

     Cuviosul s-a minunat auzind aceste cuvinte, pentru că ştia că nu ieşise nicăieri din chilia sa, şi a mulţumit lui Dumnezeu de această chemare minunată a copilului cel fără de răutate pe care, primindu-l, îl învăţa frica de Dumnezeu şi-l povăţuia la viaţa călugărească, la slujbă şi la post. Iar după trei ani, copilul, deprinzîndu-se bine de la bunul său povăţuitor spre toate nevoinţele călugăreşti, cuviosul Ştefan a chemat pe egumenul din lavră şi i l-a încredinţat lui pe copilul cel ascultător şi smerit ca să-l facă călugăr, iar egumenul, luîndu-l cu dînsul, l-a dus în lavră şi l-a călugărit. Şi a devenit Teofil călugăr iscusit, împodobit cu toate bunătăţile şi, vieţuind ca un înger între fraţi, le era tuturor de folos.

     Părinţii, neştiind unde se află iubitul lor fiu, s-au întristat foarte tare pentru dînsul şi îl căutau neîncetat pretutindeni, ca să-l afle pe dînsul; iar el pentru dragostea lui Dumnezeu, ascunzîndu-se de toţi cunoscuţii, slujea în taină Dumnezeului său, în mijlocul bunilor nevoitori. Şi trecînd cîţiva ani, părinţii au aflat unde era fiul lor şi, ducîndu-se la lavră, l-au rugat cu lacrimi în ochi pe egumen să le arate pe fiul lor. Iar egumenul, neînduplecat, nu voia să le arate pe Teofil, dar văzînd întristarea lor şi amarele lor lacrimi, i s-a făcut milă de dînşii şi l-a chemat pe Teofil şi i-a dat voie ca să se vadă cu părinţii săi; şi cînd au văzut părinţii că este în chip monahicesc, în loc să se bucure, mai mult s-au întristat. Şi au petrecut cîteva zile în lavră, privind viaţa sfinţilor părinţi, şi au luat aminte la cuvintele lor folositoare. Apoi au plănuit ca din averea lor să zidească o mănăstire şi să-l aşeze în ea pe fiul lor Teofil, şi l-au rugat stăruitor pe egumenul lavrei să-l lase pe Teofil la casa lor împreună cu alţi fraţi, făgăduind să săvîrşească degrabă lucrul pe care şi-l puseseră în gînd. Dar egumenul nu a încuviinţat aceasta, zicîndu-le: "Nu este bine ca un călugăr tînăr să se apropire de părinţii şi de cunoscuţii săi. Iar Dumnezeu, Cel ce rînduieşte toate cele de folos şi-a descoperit voia Sa pentru Teofil, căci avea să minuneze voile Sale întru dînsul".

     Pe cînd părinţii supărau cu cererea lor pe egumen, acesta, chemînd pe fraţi, le-a poruncit să petreacă în post şi rugăciuni toată noaptea, pînă ce va adeveri Dumnezeu dacă se cuvine ca să-l lase pe Teofil după cum cereau părinţii lui sau nu. Şi făcînd rugăciuni cu stăruinţă, a treia zi s-a auzit în biserică un glas care poruncea ca Teofil să fie lăsat. Atunci au cunoscut toţi că însuşi Dumnezeu are trebuinţă de el şi, făcînd rugăciuni pentru dînsul, l-au liberat cu binecuvîntare, dîndu-i cîţiva fraţi în ajutor pentru preamărirea lui Dumnezeu.

     Părinţii, luîndu-l, s-au dus întru ale lor, bucurîndu-se şi au zidit degrabă mănăstire, apoi au adunat în ea călugări, îndestulîndu-i cu de toate, dînd odihnă robilor lui Dumnezeu. Iar Teofil, petrecînd în acea mănăstire, strălucea ca o lumină cu bunătăţile sale, ale cărui fapte bune văzîndu-le cu toţii şi folosindu-se de ele, Îl preamăreau pe Tatăl cel ceresc.

     Vieţuind el pustniceşte ani îndelungaţi, a ridicat vrăjmaşul hulă asupra cinstitelor şi sfintelor icoane şi a pornit prigoană asupra celor care se închinau la icoane, prin nelegiuitul împărat Leon, luptător împotriva icoanelor, care ura podoaba cea frumoasă a Casei lui Dumnezeu şi a răpit înfrumuseţarea Bisericilor lui Dumnezeu căci, aruncînd sfintele icoane în noroi, le-a călcat în picioare şi le-a dat foc şi pe mulţi oameni binecredincioşi i-a schingiuit pentru că se închinau la icoane. Iar Sfîntul Teofil din toate puterile s-a împotrivit la aceasta şi cu buna sa pricepere îi învăţa pe toţi să păzească cu cinstea cea cuviincioasă sfintele icoane şi să se închine sfîntului celui închipuit pe dînsele.

     Aflînd despre aceasta, împăratul Leon Isaurul a trimis pe ostaşii săi şi l-au prins pe Teofil şi, aducîndu-l înaintea lui, el i-a poruncit să se lepede de închinarea la sfintele icoane; dar Teofil nu s-a supus. Atunci împăratul a poruncit ca Sfîntul Teofil să fie bătut cu vine de bou şi legîndu-i mîinile la spate, l-au purtat prin cetatea Niceei ca pe un tîlhar, făcîndu-l de rîs şi de batjocură. Apoi unul dintre ostaşi, pe nume Longhin, s-a alăturat Sfîntului Teofil şi a ocărît nebunia împăratului şi îi învăţa pe ceilalţi să cinstească sfintele icoane; iar prigonitorul, întinzîndu-l pe ostaş pe pămînt, a ars multe icoane pe capul lui. Sfîntul Teofil, fiind purtat prin toată cetatea Niceei, iarăşi a stat înaintea judecăţii nelegiuitului împărat şi, vorbind cu îndrăzneală înaintea lui, apăra sfintele icoane şi mustra rătăcirea lui. Iar răucredinciosul împărat, nesuferind mustrarea, a poruncit ca Sfîntul Teofil să fie dezbrăcat şi să-l răstignească în chipul crucii la doi stîlpi şi cu vine uscate să fie bătut şi pe la spate şi în faţă. Fiind astfel bătut sfîntul, curgea sînge din trupul lui cel rănit, încît se înroşea pămîntul. Văzînd acest lucru, împăratul s-a făcut mai cumplit decît o fiară, căci întocmai ca fiarele cele sălbatice care, cînd văd sînge atunci se fac şi mai cumplite, aşa şi înrăutăţitul muncitor, la vederea sîngelui mucenicesc s-a pornit cu o şi mai mare mînie împotriva lui Teofil şi, sculîndu-se de pe scaunul său, a început să-l lovească peste obraz pe sfînt. După aceasta, arzînd în foc nişte cizme de fier, a poruncit ca să-l încalţe pe sfînt cu ele şi să-l alerge pe drum. Toate aceste cazne erau răbdate cu vitejie de bunul pătimitor.

     Văzînd aceste lucruri un nobil, pe nume Ipatie, minunîndu-se de bărbăteasca răbdare a lui Teofil, l-a luat pe acesta din mîinile slugilor care-l chinuiau şi, aducîndu-l la sine, i-a zis: "Ori tu, Teofile, eşti nebun închinîndu-te la icoane, sau noi toţi care nu ne închinăm? Au doară nu are împăratul şi toată suita lui atîta pricepere să judece dacă se cade a se închina asemănării lui Dumnezeu celei zugrăvite, ori nu? Căci dacă s-ar fi cuvenit să ne închinăm icoanelor, apoi nu ar fi poruncit Dumnezeu în Lege: Să nu-ţi faci ţie chip cioplit, nici altă asemănare". Iar sfîntul a zis: "Te văd pe tine, nobilule, că ştii carte; deci, să vorbeşti cu mine". Şi a început a-i grăi despre cinstirea sfintelor icoane, din dumnezeiasca Scriptură, arătîndu-i că în Vechiul Testament cinstirea icoanelor se închipuia în şarpele cel de aramă, înălţat de Moise în pustie, şi în heruvimii cei de aur care erau puşi pe Chivotul Legii, iar în Noul Testament, însuşi Domnul a dat chipul Său pe mahrama lui Avgar, împăratul Edesei.

     Grăindu-i multe despre aceasta, Sfîntul Teofil a învins pe nobilul Ipatie, care i-a zis: "Adevărate sînt cuvintele tale, bătrînule cinstit. O! de ar veni împăratul nostru întru această înţelegere! Eu mă voi strădui să-l sfătuiesc de voi putea. Iar tu, luînd libertate de la mine, du-te la chilia ta". Şi sfîntul s-a mîhnit că nu şi-a săvîrşit calea muceniciei, însă avînd rănile, se bucura grăind ca şi Apostolul: "Mă bucur întru pătimirile mele că împlinesc lipsa patimilor lui Hristos în trupul meu, pentru Trupul Lui care este Biserica". Apoi, întorcîndu-se la mănăstirea sa, i-a umplut de bucurie şi de fericire pe fraţii săi. Şi după puţină vreme s-a înştiinţat că se apropia mutarea lui către Dumnezeu. Şi, alcătuind cuvinte înţelepte de păstor, a învăţat pe fraţi şi, binecuvîntîndu-i, s-a dus către Domnul.