Cuviosul Nichita Zăvorîtul (Închisul) din Pecersca, episcopul marelui Novgorod

Sînt unii ostaşi viteji, care nu în ceată s-au obişnuit a face război, ci cîte unul se reped asupra vrăjmaşului lor; pe care, deşi de multe ori îi lasă Domnul să cadă, ca să nu se înalţe, însă văzînd lupta şi bărbăţia lor mai dinainte, nu-i lasă pînă în sfîrşit, ci îi ridică şi nebiruiţi îi pune în faţă. Din unii ca acei ostaşi viteji ai lui Hristos s-au aflat în sfînta Mînăstire Pecersca, Cuviosul Isachie, închisul, cum şi acest fericit Nichita, despre care vrednicul de laudă Policarp, înştiinţîndu-se de la Sfîntul Simeon, mărturiseşte astfel:

În zilele Cuviosului egumen Nicon, a fost un frate în sfînta Mînăstire Pecersca, anume Nichita; acesta a început a se ruga egumenului să-l binecuvînteze, ca să se nevoiască în singurătate. Iar egumenul îl oprea, zicîndu-i: "O! fiule, nu-ţi este de folos, tînăr fiind, să şezi degeaba; mai de folos îţi este să şezi cu fraţii, slujindu-ne, că nu-ţi vei pierde plata ta. Singur ai văzut pe fratele nostru Isachie, cum se ispitea în închisoare de diavol, şi s-ar fi înşelat, dacă marele dar al lui Dumnezeu nu l-ar fi mîntuit, pentru rugăciunile Cuvioşilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie".

Nichita a răspuns: "Nicidecum, părinte, nu mă voi înşela de un lucru ca acesta; ci cu tărie doresc a sta împotriva meşte-şugirilor diavoleşti, iar iubitorului de oameni Dumnezeu, mă voi ruga ca şi mie să mi se dea darul facerii de minuni, precum a dat lui Isachie cel închis, care şi pînă acum face multe minuni". Zis-a lui iarăşi egumenul: "Mai presus de putere este dorinţa ta, fiule, fereşte-te ca, înălţîndu-te, să nu cazi; eu îţi poruncesc ca mai ales să slujeşti la fraţi, că pentru ascultarea ta te vei încu-nuna de la Dumnezeu".

Iar Nichita nicidecum nu voia să ia aminte la cele grăite de egumen, neputînd înăbuşi rîvna cea mare către viaţa retrasă; şi ceea ce a voit, a şi făcut, căci închizîndu-se, a astupat uşa şi petrecea, rugîndu-se, fără să iasă. Însă nu după mult timp n-a scăpat de cursele diavolului, căci, în vremea cîntării sale, auzea glas rugîndu-se împreună cu el, şi-i venea bună mireasmă negrăită; apoi, de aceasta amăgindu-se, zicea în sine: "De n-ar fi acesta înger, nu s-ar ruga cu mine, nici mirosirea Sfîntului Duh n-ar fi aici". Deci, a început cu dinadinsul a se ruga, zicînd: "Doamne, arată-te singur mie, ca să Te văd". Atunci s-a făcut glas către dînsul: "Nu mă voi arăta ţie, căci eşti tînăr, ca nu înălţîndu-te, să cazi". Iar dînsul cu lacrimi a zis: "Nicidecum Doamne, nu mă voi înşela, că m-a învăţat egumenul ca să nu iau aminte la înşelăciunea diavolească, ci la Tine, şi cele poruncite mie, le voi face".

Atunci, balaurul cel pierzător de suflete luînd putere asupra lui, i-a zis: "Cu neputinţă este omului ca, în trup fiind, să mă vadă; dar iată, îţi voi trimite pe îngerul meu, ca să petreacă cu tine, iar tu să-i faci voia lui". Apoi îndată a stat înaintea lui diavolul în chip de înger, iar Nichita căzînd, i s-a închinat lui ca unui înger, şi i-a zis diavolul: "De acum să nu te mai rogi, ci citeşte cărţi, şi aşa te vei afla cu Dumnezeu vorbind, şi vei da cuvînt folositor celor ce vor veni la tine, iar eu de-a pururea mă voi ruga Făcătorului tuturor pentru mîntuirea ta".

Crezînd închisul cele grăite, şi înşelîndu-se şi mai mult cu mintea, nu se mai ruga, ci se sîrguia la citirea cărţilor, iar pe diavol îl vedea neîncetat rugîndu-se pentru dînsul. Apoi cu cel ce venea la el, vorbea mult din Scriptură, pentru folosul sufletului, după aceea a început a prooroci. Şi se făcuse slăvit, încît toţi se mirau de împlinirea cuvintelor lui. Altădată a trimis la voievodul Iziaslav, zicînd: "Astăzi unii uciseră pe voievodul Gleb Sviatoslavici în Zavolocia; degrab să trimiţi pe fiul tău Svatopolk, la scaunul Novogradului". Şi precum a zis, aşa a şi făcut; căci, după cîteva zile, a venit înştiinţare despre uciderea voievodului Gleb. Şi după aceasta mai mult a străbătut vestea că cel închis este prooroc şi foarte mult îl ascultă domnii şi boierii. Că, deşi nu ştie diavolul ceea ce are să fie, ci ceea ce singur a făcut şi a învăţat pe oamenii cei răi, adică să ucidă, sau să fure, acestea le spune.

Deci, cînd veneau la cel închis cei ce voiau să audă cuvînt de mîngîiere de la el, atunci diavolul, cel ce i se părea înger, îi spunea lui toate cele ce li se întîmplau lor, şi el aceleaşi le proorocea. Deci, nu putea nimeni să se întrebe cu Nichita din cărţile Legii vechi, căci ştia pe de rost: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Judecătorii, Cărţile împăraţilor şi toate proorociile după rînduială, cum şi toate cărţile evreieşti le ştia bine; iar sfintele cărţi evangheliceşti şi apostoleşti, care s-au dat spre îndreptarea şi întărirea noastră, niciodată nu voia să le vadă sau să le audă, nicidecum să le citească, dar nici pe altul să vorbească către el din Noul Aşezămînt; pentru aceea s-a cunoscut de toţi că este înşelat de vrăjmaşul.

Deci, aceasta nesuferind-o, au mers la cel înşelat cuvioşii părinţi: Nicon egumenul, Ioan, care a fost egumen după dînsul, Pimen pustnicul, Isaia, care a fost episcopul Rostovului, Matei, mai înainte văzătorul, Isachie, închisul Pecerscăi, Agapit, doctorul, Grigore, făcătorul de minuni, Nicolae, care a fost episcop al Tmutaracanului, Nestor, scriitorul de ani, Grigore, făcătorul de canoane, Teoctist, mai înainte văzător; toţi aceştia, străluciţi cu faptele bune, mergînd acolo, făceau rugăciuni către Dumnezeu pentru Nichita, gonind pe diavol dintr-însul. Apoi, scoţînd pe Nichita afară, îl întrebau ca să le spună ceva din Vechiul Aşezămînt, iar el se jura că niciodată n-a citit acele cărţi, pe care mai înainte le ştia pe de rost. Ba încă nici un cuvînt nu ştia, încît abia l-au învăţat pe el slovele.

Atunci, cu rugăciunile cuvioşilor părinţi, venindu-şi în sine, şi-a mărturisit greşeala sa cu amar, deprinzîndu-se apoi spre mare înfrînare şi ascultare; apoi a avut o curată şi smerită viaţă, încît a covîrşit pe toţi cu fapta bună. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, văzînd atîta nevoinţă a fericitului şi netrecîndu-i cu vederea cele de mai înainte fapte bune ale lui, în care din tinereţe se deprinsese, a primit adevărata lui nevoinţă; şi precum a primit pocăinţa Sfîntului Petru, cel ce se lepădase de trei ori, zicîndu-i: Paşte mieluşeii Mei, păstoreşte oile Mele, acelaşi semn de pocăinţă bine primită i-a dat fericitului Nichita.

Căci, pentru multa sa dragoste, spre paza poruncilor, l-a făcut păstor al cuvîntătoarei Sale turme, suindu-l la scaunul episcopiei Novgorodului, unde, spre încredinţarea iertării sfîntului de alunecarea cea mai dinainte, i-a preamărit îmbunătăţita lui viaţă cu darul facerii de minuni; căci, odată, fiind secetă, s-a rugat lui Dumnezeu şi a căzut ploaie din cer. Asemenea şi aprinderea cetăţii, cu rugăciunile sale a stins-o; şi multe alte minuni făcea. Astfel bine păscînd turma sa cea cuvîntătoare, s-a mutat către Domnul, la veşnica viaţă, în anul 6606 (1098, d. Hr.), în 31 de zile ale lunii ianuarie; el a fost pe scaunul marelui Novgorod 13 ani şi l-au îngropat cu cinste în preajma bisericii celei mari, a sfinţilor dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana. După aceasta, au trecut 453 de ani, de cînd trupul fericitului Nichita era ascuns în mormînt; iar la anul 7059, (1551 d. Hr.), în vremea stăpînirii dreptcredinciosului împărat Ioan, singur stăpînitor a toată Rusia, fiul marelui domn Vasile, în zilele mitropolitului Macarie şi ale arhiepiscopului marelui Novgorod, Teodosie, s-au aflat moaştele arhiereului Nichita, întregi şi nerisipite, care izvorăsc multe tămăduiri celor ce merg cu credinţă acolo pînă astăzi. Dumnezeului nostru fie slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.