Pomenirea Sfintei Cuvioase Taisia din Egipt, care mai întâi a fost desfrânată şi care a fost adusă la credinţă de Avva Ioan Colov

Taisia era o fecioară din Egipt, creştină şi foarte bogată. Ea a hotărît să nu se căsătorească niciodată, drept pentru care şi-a împărţit toată imensa avere monahilor din pustia egipteană. Dar după aceste fapte minunate Taisia a căzut într-o viaţă plină de destrăbălări şi desfrîu. Aflînd acestea monahii egipteni s-au înspăimîntat, şi s-au dus ca unul la marele Avvă loan cel Pitic ca să-l roage cu lacrimi să meargă la Alexandria şi să mîntuiască pre Taisia. Avva a făcut acestea, a ajuns la Alexandria, a mustrat pe Taisia, stînd cu lacrimi înaintea ei.

Văzîndu-l pe marele Avvă plîngînd din cauza păcatelor ei, Taisia a căzut la pămînt cu pocăinţă, a lăsat toate şi l-a urmat pe Avva loan în pustie. Într-o noapte a călătoriei lor, pe cînd Taisia dormea, iar Avva stătea la rugăciune, el a văzut îngeri luminoşi pogorîndu-se deasupra trupului Taisiei şi luînd sufletul ei la ceruri. Lui Avva loan i s-a descoperit că pocăinţa scurtă, dar ca de foc a Taisiei a fost mai bineplăcută înaintea lui Dumnezeu decît anii cei lungi de nevoinţe trupeşti ai multor monahi.

***

Unei fecioare creştine, anume Taisia, din părţile Egiptului, murindu-i părinţii, a rămas orfană. Deci, voind să trăiască în feciorie, şi-a împărţit averile sale săracilor şi casa sa a făcut-o primitoare de monahi schiteni. Şi a petrecut multă vreme, primind şi odihnind pe sfinţii părinţi. După un timp, isprăvindu-se averile ei, a început a suferi în sărăcie. După îndemnul diavolului s-au lipit de ea nişte oameni iubitori de păcate, îndărătnicind-o şi abătînd-o de la calea lui Dumnezeu. Deci, a început a trăi rău, tăvălindu-se în necurăţia desfrînării. Auzind părinţii schitului de viaţa ei îndă-rătnică s-au mîhnit şi, sfătuindu-se, au chemat pe părintele Ioan Colov şi i-au zis: "Am auzit de acea soră că petrece rău şi cînd putea ea, ne-a arătat multă dragoste prin facere de bine. Deci şi noi să arătăm către dînsa duhovnicească dragoste împrumut şi s-o ajutăm, îngrijindu-ne de mîntuirea ei. Osteneşte-te, părinte, şi mergi la dînsa şi, după înţelepciunea cea dăruită ţie de la Dumnezeu, sfătuieşte-o spre pocăinţă şi mîntuieşte sufletul ei cel pierdut; iar noi vom face rugăciuni cu postiri, ca să-ţi ajute Domnul".

    Părintele Ioan Colov, ascultînd porunca sfinţilor părinţi, s-a dus în cetate la Taisia, rugîndu-se în sine lui Dumnezeu, Ajutătorul său, Care doreşte mîntuirea tuturor. Şi, venind la casa ei, a bătut în poartă, zicînd bătrînei ce păzea: "Spune-i stăpînei tale de mine, că am venit să vorbesc cu dînsa". Portăriţa a răspuns către dînsul cu mînie: "Voi monahii i-aţi mîncat averile ei de la început". Grăit-a stareţul către ea: "Spune-i de mine, că are să ia de la mine un mare lucru!" Ducîndu-se portăriţa, a spus Taisiei; iar ea a zis: "Monahii aceia totdeauna umblă pe lîngă Marea Roşie şi găsesc mărgăritare, deci, adu-l la mine". După ce a intrat stareţul în casă la Taisia, a şezut aproape de ea şi, uitîndu-se la faţa ei, a suspinat cu greu şi, plecînd capul, a început a plînge. Ea a zis către dînsul: "De ce plîngi, părinte?"

    Iar stareţul a zis: "Văd că pe faţa ta joacă satana! Deci, cum nu voi plînge? Ce lucru nu ţi-a fost ţie plăcut întru Domnul nostru Iisus Hristos, Mirele Cel preacinstit şi fără de moarte, că ai trecut cu vederea cămara Lui şi te-ai lipit de satana şi de toate lucrurile lui cele spurcate?" Auzind ea acestea s-a umilit, pentru că cuvintele stareţului i s-au părut că sînt ca nişte săgeţi de foc, pătrunzîndu-i inima. Şi îndată i s-a făcut urîtă viaţa ei cea spurcată şi singură s-a ocărît şi se ruşina de lucrurile sale cele rele. Şi a zis către stareţ: "O, părinte, oare mai este pocăinţă păcătoşilor?" Zis-a stareţul: "Cu adevărat este! Şi Mîntuitorul aşteaptă făgăduinţa ta, vrînd să te primească cu braţe părinteşti, pentru că nu voieşte moartea păcătosului, ci întoarcerea spre viaţă. Iar eu voi fi chezaş pentru tine, că dacă te vei pocăi cu adevărat şi cu toată inima te vei întoarce la Dînsul, El iarăşi te va iubi ca pe o mireasă a Lui şi, curăţindu-te de toate spurcăciunile păcatelor, te va duce în nestricăcioasa Sa cămară cerească, unde se vor bucura de tine toate cetele îngereşti; pentru că ei au bucurie de păcătosul ce se pocăieşte". Iar Taisia a zis către el: "O, părinte, fie voia Domnului! Ia-mă pe mine de aici şi du-mă unde ştii tu, unde mi-ar fi loc bun pentru pocăinţă". Zis-a stareţul: "Deci să mergem!" Şi, sculîndu-se, au ieşit din casă.

    Deci, sculîndu-se, ea a plecat cu stareţul, nerînduind nimic pentru casa sa şi nici n-a poruncit cuiva, ci toate le-a lăsat pentru Dumnezeu. Văzînd părintele Ioan că n-a rînduit nimic pentru casa sa, s-a minunat de acea grabnică schimbare a ei şi de dragostea cea către Dumnezeu şi, mulţumind Domnului, mergea pe cale. Iar ea de departe urma lui, pînă ce au ajuns într-o pustie, unde i-a apucat noaptea. Făcînd stareţul pe pămînt un căpătîi de nisip, a zis către Taisia: "Odihneşte-te aici şi dormi, acoperindu-te cu darul lui Dumnezeu". Şi, îngrădind-o cu semnul Sfintei Cruci, s-a depărtat puţin de la ea, pentru a-şi face obişnuitele sale rugăciuni; apoi s-a culcat pe pămînt şi a adormit.

    Deşteptîndu-se la miezul nopţii, a văzut o strălucire din cer şi, ridicîndu-şi ochii spre cer, a văzut o cale prealuminoasă, ajungînd pînă la fecioara ce dormea şi s-a înspăimîntat. Uitîndu-se el spre dînsa, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu înălţînd spre cer pe acea cale sufletul Taisiei. Şi privea spre ea, pînă ce s-a ascuns acea minunată vedenie de la ochii lui. Sculîndu-se, s-a dus la dînsa şi, clătinînd-o, a găsit-o moartă. Atunci stareţul s-a aruncat cu faţa la pămînt înaintea lui Dumnezeu; pentru că-l cuprinse frică şi cutremur şi un glas de sus i-a zis: "Pocăinţa ei, cea făcută într-un ceas, a fost mai primită lui Dumnezeu, decît a acelora ce de multă vreme se pocăiesc; iar o căldură ca aceasta către Dumnezeu n-o arată toţi întru inimile lor". Şi a petrecut stareţul în rugăciune pînă ce s-a luminat de ziuă şi a îngropat cinstitul trup al fericitei Taisia.

    Mergînd la schit a spus sfinţilor părinţi toate cele ce se făcuseră. Auzind toţi aceasta, cu mirare au preamărit pe Dumnezeu, mulţumind milostivirii celei mari a lui Hristos Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.