Acest cuvios s-a născut în anul 1433, într-o familie aleasă, iubitoare de Hristos, din Moscova. Apoi, voind să ia jugul cel bun al nevoinţei, s-a făcut călugăr în mănăstirea Sfîntul Chiril de la Lacul Alb. Apoi, s-a retras la linişte şi şi-a făcut o chilie din lemn, unde se nevoia ca un mare sihastru. Auzind de viaţa lui curată, mulţi tineri veneau la el şi se făceau călugări. Aşa a ajuns sihăstria aceea vestită în nordul Rusiei. De două ori pe săptămînă - miercurea şi sîmbăta seara - se adunau toţi fraţii, se făcea priveghere de toată noaptea, iar dimineaţa ascultau Sfînta Liturghie şi se împărtăşeau cu Preacuratele Taine, apoi iar se întorcea fiecare la chilia sa, cugetînd la cele sfinte şi rugîndu-se neîncetat. Se hrăneau din lucru mîinilor, nu primeau pe mireni, mai ales femeile, şi evitau muncile agricole grele, vorbind neîncetat cu Hristos.

    Aşa a devenit cunoscut Sfîntul Nil în toată Rusia ca un mare părinte duhovnicesc.

    În anul 1503, Cuviosul Nil a susţinut la Sinod să fie scutite mănăstirile de administrarea satelor şi a marilor terenuri agricole donate lor, care îndepărtează pe călugări de rugăciune şi de viaţa curată în Hristos. Dimpotrivă, el îndemna pe toţi la viaţă isihastă şi la practicarea rugăciunii neîncetate. Aceasta a tulburat multă vreme Biserica Ortodoxă din Rusia.

    Cuviosul Nil s-a retras la bătrîneţe la mult iubita sa linişte, în sihăstria întemeiată de el, ce se chema Sorska, vestită în toată Rusia de nord, dedicîndu-şi ultimii ani de viaţă studierii Sfintei Scripturi şi scrierilor Sfinţilor Părinţi.

    Văzîndu-se bătrîn şi împovărat de zile şi-a alcătuit testamentul de înmormîntare, în care scria, printre altele: "După moartea mea, aruncaţi trupul meu în loc pustiu ca să-l sfîşie animalele şi păsările cerului, căci a păcătuit aşa de mult împotriva lui Dumnezeu, că este întristat de înmormîntarea mea...".

    La 7 mai 1508 şi-a dat sufletul său în mîinile lui Hristos, fiind plîns mult de ucenicii săi.

***

Sfântul Cuvios Nil Sorski (în rusește Нил Сорский) sau Nil din Sora a fost unul dintre întemeietorii vieții monahale de schit (idioritmice) din Rusia, în secolul al XV-lea, precum și al mișcării care a contestat legitimitatea existenței proprietăților bisericești (în principal funciare), mișcare cunoscută sub numele de non-posesori. Deși nu a fost canonizat oficial, el este sărbătorit ca sfânt în Biserica Ortodoxă Rusă pe 7 mai, ziua trecerii lui la Domnul.

Născut în jurul anului 1443, cu numele de mirean Nikolai Maikov (în rusește Николай Майков), Nil a avut cel mai probabil origine țărănească. Unii cercetători i-au atribuit origini nobile, dar el se descria pe el însuși ca și poselyanin („țăran”, în rusă). Nu se cunosc multe despre primii lui ani de viață. Atât succesiunea cronologică a vieții sale, cât și a călătoriilor efectuate sunt cunoscute doar sumar. A intrat în viața mănăstirească de tânăr, iar schima (haina) monahală a îmbrăcat-o din tinerețe. Inițial Nil s-a alăturat mănăstirii Sfântului Chiril de Belozersk (Lacul Alb), al cărui fondator, Chiril de Belozero, a fost cunoscut ca un susținător curentului care se împotrivea ca mănăstirile să aibă în proprietate pământuri; astfel, el refuzase satele oferite cadou de către unii nobili credincioși.

În Sfântul Munte

Nu se știe cât de mult a stat Nil la Belozersk, dar a plecat la un moment dat cu ucenicul său, Inocențiu (care a devenit Inocențiu de Komel) către Muntele Athos în Grecia, unde au fost primiți la mănăstirea rusească a Sf. Pantelimon. În Athos, Nil s-a dedicat ani întregi citirii, traducerii și studierii scrierilor Sfinților părinți. Totodată, în Athos a aprofundat practica rugăciunii inimii, făcând din chemarea Numelui lui Iisus centrul rugăciunii sale contemplative. Se crede că a vizitat și mănăstirile apropiate de la Sf. Munte.

Întoarcerea în Rusia și întemeierea aici a vieții monahale idioritmice

S-a întors apoi la mănăstirea Sfântului Chiril din Rusia, unde a pus în practică învățăturile dobândite în Sfântul Munte. Și-a construit o chilie în afara mănăstirii, dar rugăciunile sale erau întrerupte constant de persoane care doreau să stea lângă el și să îi ceară sfaturi de folos. Drept urmare, a plecat din mănăstire.

Deoarece a găsit că în cadrul vieții într-o mănăstire mare este dificil de dus o viață isihastă, Sfântul Nil a adus în Rusia din Muntele Athos rânduiala vieții în comunități mai mici sau schituri – o a treia formă de viață monahală, pe lângă cele două deja existente: comunitățile cenobitice și viața pustnicească (eremitică). Sf. Nil vedea în această formă de monahism șansa unei vieți mai solitare în care monahii puteau să își respecte mai deplin făgăduințele (voturile) călugărești, evitând ispita materialismului la care erau expuse mănăstirile mari care dețineau pământuri, sate, robi etc.

Și-a întemeiat schitul în jurul anului 1473, pe malul Râului Sora, lângă Belozersk. În curând, mulți l-au urmat și s-au dus să trăiască alături de el în isihie (liniștire). Acestor postulanți Nil le cerea evlavie față de Dumnezeu și ascultare față de regulile schitului. Se socotea pe dânsul drept egal cu cei care îi cereau sfatul și nu a cerut pentru sine nici un titlu, nici nu a pretins că s-ar fi aflat pe vreo treaptă spirituală superioară.

Deși viețile călugărilor erau centrate în jurul rugăciunii și nevoințelor duhovnicești, Nil și ceilalți monahi ai schitului se îngrijeau fiecare de nevoile proprii de zi cu zi, ca în viața călugărească „de sine” sau idioritmică.

Mai apoi, Nil a cerut călugărilor să participe la forme de muncă care să le aducă minime beneficii, astfel încât să nu fie dependenți de proprietăți, cum era cazul marilor mănăstiri. În acest sens, el susținea reformele monahale care să aibă la bază o viața monahală retrasă (isihastă) și modestă. Astfel, în mod practic, monahii din comunitatea lui Nil și-au însușit munca de copiere, traducere și corectare a textelor bisericești din manuscrisele existente. Se crede că Nil ar fi compilat un compendiu cu viețile sfinților, dar care s-ar fi pierdut.

Alături de ucenicii săi și de cei care îi urmau sfaturile, Sf. Nil trăia o viață simplă, mai degrabă retrasă și liniștită, foarte diferită de viața din mănăstirile mari și bogate care deveniseră parte integrantă a culturii rusești. Pentru Nil, această evoluție a mănăstirilor mari era un semn de îndepărtare a Bisericii de la calea cea dreaptă, deoarece în rândurile ierarhiei bisericeaști creșteau astfel lăcomia și setea de putere și control. Învățăturile Sf. Nil erau diferite de viața obișnuită a Bisericii din vremea vieții sale.

El a aprofundat unele idei mistice și ascetice inspirate din practica isihastă, cerând credincioșilor să se concentreze pe lumea lăuntrică și pe experiența personală a credinței ca mod de a ajunge la unirea cu Dumnezeu.

Disputa „iudaizanților”

În ultima parte a secolului al XV-lea, un mic grup de intelectuali clerici cu centrul în orașul Novgorod au început să critice Biserica pentru excesele sale. Deoarece aceștia păreau să propună întoarcerea la unele interpretări vetero-testamentare, aceștia au fost numiți „iudaizanți”. Printre problemele criticate de acest grup se aflau creșterea averilor și a proprietăților funciare mănăstirești și bisericești. Ei cereau întoarcerea la o viață de o mai mare simplitate și evlavie. În anul 1487, Arhiepiscopul Ghenadie de Novgorod a auzit de acest grup, considerat eretic și a căutat să ia măsuri spre a-i elimina, considerând că autoritățile bisericești și politice nu le luau îndeajuns de în serios. În 1490, după moartea arhiepiscopului Gherontie al Moscovei, un adversar al lui Ghenadie, a convocat un sinod pentru a analiza problema. Întrunirea sinodului se apropia; atunci arhiepiscopul Ghenadie și-a găsit un aliat în persoana starețului Iosif (Voloțki) al marii mănăstiri din Volokamsk, care deținea mari bogății bisericești, și care considera că „apostații” trebuiau tratați cu maximă asprime, cerând pedeapsa cu moartea pentru capii „iudaizanților” și întemnițarea altora care se făceau vinovați de o asemenea atitudine.

La sinodul din 1490, Sf. Nil și Paisie Iaroslavov s-au opus atât persecutării de către autoritățile politice cât și judecării ereticilor și apostaților de către un tribunal ecleziastic, contestând autoritatea Bisericii de a a-i aduce înapoi în biserică prin alte metode decât mustrarea, rugăciunea sau exemplul personal. Nil s-a opus cu îndârjire aplicării pedepsei capitale. Poziția lui era un fel revoluționar de a privi lucrurile, pentru standardele vremii, inclusiv pentru creștinii din Apus. La încheierea sinodului, doar câțiva preoți au fost condamnați și caterisiți, dar nu au fost executați. După închiderea ședinței sinodului, Nil și ucenicii săi s-au întors în sălbăticie, la viețile lor de rugăciune contemplativă și la Dumnezeu.

Disputa privind proprietățile bisericești

Sf. Nil a continuat să militeze împotriva dreptului mănăstirilor de a deține pământ la Sinodul din 1503. La acest sinod, ținut la Moscova, el a pus la îndoială legitimitatea existenței marilor domenii monastice. La acea vreme, domeniile monastice acopereau o treime din teritoriul statului rus. El a mai susținut că bogăția era responsabilă pentru starea de demoralizare a comunităților monastice din Rusia. El a susținut politica lui Ivan al III-lea de secularizare a pământurilor mănăstirești. El a fost susținut în acest demers de monahii și stareții din Mănăstirea Sfântul Chiril de Belozersk și de ucenicul său Vassian Patrichieiev.

Totuși, după moartea lui Nil, Iosif și susținătorii lui au avut câștig de cauză și s-a hotărât persecutarea iudaizanților. Ca urmare a acestei dispute s-au format două curente de opinie cu privire la proprietatea bisericească: unul care susținea viața austeră al lui Nil și a ucenicilor lui – „non-posesorii” – și un altul care urma ideile lui Iosif și care apăra legitimitatea proprietăților bisericești – „posesorii”.

În timp ce, cu sprijinul puterii seculare și al autorității bisericești, poziția susținută de Iosif a ajuns predominantă în cultura rusă, exemplul dat de viața modestă a non-posesorilor – a Sf. Nil și a ucenicilor săi – a reușit să ducă la moderarea exceselor celor dintâi. Nil nu a mai trăit îndeajuns pentru a vedea sfârșitul luptei care a fost continuată de succesorii săi, Patrichieiev și Artemie.

Trecerea la Domnul

Sf. Nil a murit în data de 7 Mai 1508, la vârsta de 75 de ani, lăsând în testamentul său indicația de a i se face o înmormântare simplă, precum și îndrumări cu privire la administrarea vieții schitului după moartea lui:

Întotdeauna m-am străduit din toate puterile mele să nu primesc nici o cinstire sau laudă în viața aceasta monahală, și așa doresc să rămână și după moartea mea. Vă rog pe toți să vă rugați pentru sufletul meu păcătos, și vă cer iertare tuturor și vă iert și eu toate. Domnul să ne ierte pe toți.