Calendox

Pomenirea Sfintei Muceniţe Tomaida

Tomaida s-a născut în Alexandria Egiptului din părinţi cu bun nume. Ea de mică a fost crescută cu toată cuviinţa, întru dreapta credinţă. La vîrsta de cincisprezece ani, ea a fost însoţită după rînduială cu un bărbat de o cinste cu ea. Dar în absenţa soţului ei de acasă, socrul ei, un bătrîn necurat şi desfrînat, a voit să o necinstească pe Tomaida, nora lui. înspăimîntată, Tomaida a încercat să îşi lămurească socrul că ceea ce voieşte să facă este împotriva Legii lui Dumnezeu, şi a luptat să scape din mîinile lui. După împotrivire îndelungată din partea tinerei, socrul a scos junghierul, a omorît-o pe Tomaida, apoi a despicat-o în două. Atunci pedeapsa lui Dumnezeu 1-a ajuns, căci necuratul bătrîn şi-a pierdut vederea, nemaiputînd găsi uşa prin care să fugă din casă. Aşa a fost găsit el şi dat judecătorului, care 1-a condamnat la moarte. Tomaida a luat astfel mucenicie pentru a-şi fi păzit cu străşnicie curăţenia vieţii, după cuvîntul Domnului Care porunceşte ca nunta să fie cinstită întru toate iar patul nespurcat. Ea a murit pentru credinţa ce a purtat-o lui Dumnezeu şi soţului ei. După moartea ei, mulţi oameni luptaţi de dracul desfînării şi-au aflat ajutor puternic şi grabnic la moaştele Sfintei Tomaida. Marele pustnic Daniil a adus sfintele ei moaşte la Schit şi le-a îngropat în cimitirul monahilor. Sfînta Tomaida a luat cununa muceniciei la anul 476 după Hristos.

***

ceastă Sfântă Muceniţă Tomaida, a fost născută în Alexandria de părinţi dreptcredincioşi şi a fost crescută de dânşii în învăţătură şi în bune obiceiuri. Iar după ce a ajuns la vârsta de 15 ani, părinţii ei au măritat-o cu legiuită nuntă, după un oarecare tânăr creştin. Şi vieţuia Tomaida cea tânără în casa bărbatului ei cu cinste, având laudă pentru întreaga înţelepciune, blândeţe, bunătate şi pentru celelalte obiceiuri bune ale sale, locuind în aceeaşi casă cu socrul său. Acela, prin a satanei lucrare, gândea cu vicleşug asupra nurorii sale, ispitit de frumuseţea ei şi aprinzându-se cu poftă trupească spre dânsa, căuta timp ca să facă cu dânsa păcat, dar nu afla, decât numai în toate zilele o momea prin oarecare îmbunări şi adeseori o săruta. Dar tânăra Tomaida, fiind întreagă la minte, nu i-a cunoscut sărutarea lui cea înşelătoare şi gândul cel viclean, ci socotea că din dragoste părintească o face aceasta şi se ruşina de el ca de un tată.

Bărbatul ei era vânător de peşte şi într-o noapte, venind alţi vânători, l-au luat să vâneze peşte; iar după plecarea tânărului din casă, s-a sculat tatăl lui şi a început a o sili pe nora sa spre păcat. Iar ea deodată înspăimântându-se, ca de o răutate neaşteptată, a început a se împotrivi bătrânului celui fără de ruşine şi-i zicea: "Ce faci tată? Fă-ţi semnul Crucii pe faţa ta şi te du, că diavolesc este lucrul acesta".

Dar bătrânul nu se depărta, silind-o cu cuvinte fără de ruşine, dar ea fiind înţeleaptă şi plină de frica lui Dumnezeu, se apăra de el, rugându-l şi sfătuind pe socrul său ca să înceteze de la o fărădelege şi necurată poftă ca aceea. Ci pe cât ea se apăra, pe atât o silea mai tare, arzând ca o văpaie de păcatul poftirii spre dânsa. Deasupra patului la perete, era o sabie spânzurată şi bătrânul ajungând cu mâna la sabia aceea şi scoţând-o din teacă, a început a o înfricoşa, zicându-i: "De nu mă vei asculta, iată, cu această sabie îţi voi tăia capul". Iar tânăra i-a răspuns: "Chiar şi bucăţi de mă vei tăia, nicidecum nu voi face o astfel de fărădelege". Atunci bătrânul, umplându-se de mare mânie, a lovit tare cu sabia pe Fericita Tomaida, nora sa, şi a ucis-o, tăind-o în două. Iar ea şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, voind mai bine să moară, decât să mânie pe Dumnezeu cu o fărădelege ca aceea şi să-şi întineze trupul şi patul bărbatului său. Iar pe ucigaşul acela îndată l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că el, fiind orbit cu sufletul, a orbit şi cu ochii şi, aruncând sabia, căuta uşile, vrând să iasă afară din casă şi să fugă fără de ştire; dar neputând să le afle, multă vreme s-a ostenit pipăind pereţii şi căutând uşile, însă neaflâdu-le a rămas acolo.

Apoi venind alţi vânători şi bătând în uşă, strigau pe fiul lui la lucru, iar tatăl a răspuns: "Fiul meu s-a dus la vânarea peştelui, arătaţi-mi uşile casei mele, deoarece nu pot să le aflu". Aceia, deschizând, au intrat şi au găsit pe bătrân având mâinile şi hainele pline de sânge şi pipăind pereţii; iar pe femeia cea moartă zăcând la pământ, tăiată în două şi tăvălindu-se în sângele său. Aceasta văzând-o s-au înspăimântat şi întrebau ce este aceasta şi cine a făcut uciderea. Iar bătrânul şi-a mărturisit păcatul său şi-i ruga să-l ducă la divan şi să-l dea judecăţii celei după lege, ca să-şi ia pedeapsa cea vrednică după faptele sale.

Deci, întorcându-se bărbatul de la vânarea peştelui şi văzând ceea ce se făcuse, s-a umplut de negrăită jale şi ruşine. El se tânguia pentru soţia sa cea atât de înţeleaptă şi se ruşina de tatăl său cel atât de fărădelege; căci netemându-se nici de Dumnezeu, nici de cărunteţile sale ruşinându-se, a făcut unele ca acestea. Deci, a dat pe bătrân judecăţii, de şi-a luat pedeapsa prin sabie. Iar la trupul celei ucise s-a adunat mulţime de popor din cetatea Alexandriei, mirându-se de un lucru nemaipomenit şi înfricoşat ca acesta şi fericind întreaga înţelepciune a ei cu laude.

S-a întâmplat în acel timp, că era acolo Cuviosul Părinte Daniil Schiteanul. Acela a zis către ucenicul său: "Fiule, să mergem să vedem moaştele sfintei celei tinere". Şi, ducându-se, le-au văzut; iar după aceea s-au întors în mănăstirea care se numea Octodecat, adică a optsprezecea şi au întâmpinat monahii pe Daniil primindu-l cu cinste şi cu dragoste, iar părintele le-a spus despre pătimirea Sfintei Tomaida, zicându-le: "Duceţi-vă şi aduceţi aici cinstitele ei moaşte, pentru că nu se cade, ca trupul ei să se pună cu oamenii cei mireni, ci cu sfinţii părinţi". Dar unii din fraţi au început a cârti nevrând ca trupul cel femeiesc să-l pună alături cu sfinţii părinţi. Iar cuviosul le-a răspuns: "Acea tânără pe care nu voiţi să o aduceţi aici, îmi este maică şi mie şi vouă, deoarece pentru întreaga ei înţelepciune a murit". Atunci monahii nemaiîndrăznind a se împotrivi Sfântului Părinte Daniil, s-au dus şi au luat acel trup şi l-au îngropat cu cinste în gropniţa mănăstirii cu sfinţii părinţi.

După aceasta, sărutând cuviosul pe toţi părinţii, s-a dus cu ucenicul la schitul său. Şi s-a întâmplat, că un oarecare frate să fie chinuit foarte rău de diavolul desfrânării şi, mergând la Cuviosul Daniil şi-a mărturisit trupeasca patimă cea mare. Zis-a lui cuviosul: "Mergi la Mănăstirea Octodecatului şi întrând în gropniţa sfinţilor părinţi, roagă-te, zicând: "Dumnezeule, pentru rugăciunile Sfintei Muceniţe Tomaida, ajută-mă şi mă izbăveşte de păcatul desfrânării!" Apoi nădăjduieşte spre Dumnezeu, că te vei libera de ispita diavolească".

Iar fratele, luând porunca părintelui, s-a dus acolo şi a făcut precum i se poruncise lui, iar de atunci i-a încetat războiul trupului. Şi întorcându-se la schit, a căzut la picioarele Cuviosului Părinte Daniil, zicând: "Cu rugăciunile Sfintei Muceniţe Tomaida şi cu ale tale, părinte, m-a liberat Dumnezeu de păcatul desfrânării". Şi l-a întrebat stareţul cum s-a liberat, iar fratele a zis: "Numai două-sprezece rugăciuni am făcut şi din candela ce era la mormântul Sfintei Tomaida m-am uns cu untdelemn şi am pus capul pe mormântul ei, unde am adormit. Şi, iată, mi s-a arătat o tânără luminoasă, adică Sfânta Muceniţă Tomaida şi mi-a zis: "Părinte, părinte, primeşte binecuvântarea aceasta şi mergi cu pace la chilia ta". Iar eu, luând binecuvântare, m-am deşteptat din somn şi m-am simţit desăvârşit liber de patimile trupeşti. Însă nu ştiu ce era binecuvântarea aceea care mi-a dat-o în somn sfânta, decât numai am cunoscut liberare de patimi".

Şi a zis Cuviosul Daniil: "O îndrăzneală ca aceasta au la Dumnezeu, toţi cei ce se nevoiesc pentru întreaga înţelepciune". Deci a petrecut după aceea fratele acela neavând nici o supărare trupească şi slăvea pe Dumnezeu, dar preamărea şi pe Sfânta Muceniţă Tomaida, tămăduitoarea patimilor sale. Şi făceau aceasta şi alţii, câţi se tulburau de nişte patimi ca acelea. Căci alergau la mormântul sfintei şi câştigau uşurare şi liberare de războaiele trupeşti cu sfintele ei rugăciuni. Şi aşa slăveau prin Sfânta Tomaida, pe Hristos Domnul Cel preamărit, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine toată cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Notă - În patericul Romanilor, în 14 Aprilie, se vorbeşte de această sfîntă astfel: În Alexandria, Sfânta fecioară Muceniţă Tomaida, deşi a avut bărbat, însă la rânduiala mucenicilor se socoteşte fără de nici o îndoială, nu atât pentru aceea că era foarte tânără şi demult şi-a adus fecioria în însoţire cu curăţenia, cât pentru aceasta, că pentru curăţenie a pătimit şi vrednică s-a arătat a fi numărată înaintea Domnului împreună cu cetele fecioarelor celor curate. Iar Mineiul cel mare o numeşte pe ea cuvioasă muceniţă, dar acel titlu de cuvioasă muceniţă, se cuvine numai la monahiile care pătimesc pentru Hristos. Cu toate că Sfânta Tomaida nu era monahie cu rânduiala, însă a arătat monahicească faptă bună, pentru întreaga înţelepciune, pătimind până la sânge. Drept aceea şi în gropniţa monahicească între cuvioşii părinţi, fericitul Părinte Daniil Schiteanul nu s-a îndoit a o pune pe ea. Deci, cu vrednicie s-a cinstit cu titlul de cuvioasă muceniţă în Minei.

Oricine care pentru ale sale păcate suferă

Cu sfinţii îngeri împărtăşire nu are.

Dar oricine care pentru împlinirea voii lui Dumnezeu suferă,

Şi de dragul lui Hristos de nenorociri nu fuge,

Acela vede Faţa lui Dumnezeu.

Tomaida, roaba Domnului,

Purta în inimă credinţă adevărată.

Dar de dragul lui Dumnezeu ea a suferit satanica mîndrie a socrului ei.

„Părăseşte, o socrule, pofta pentru bietul meu trup!

Au de Dumnezeu Cel din ceruri nu ţi-e frică?

Trupul nostru — deşi nimic alt decît praf

De Dumnezeu ne e dat doar pentru suflet.

De-l vom mînji cu păcatul,

Ale sufletului aripi le frîngem,

De Dumnezeu Cel Viu pe suflet îl despărţim,

Şi ne dăm legaţi pe mîna satanei.”

Orbit de a necuratei pofte nebunie, socrul pe noră morţii o dă;

„Doamne miluieşte!” rosteşte dreapta. Dar ucigaşul orbeşte –

Şi cel de două ori orb

Se tîrîie astfel bîjbîind la iad.

Acatistul izbăvirii celor chinuiţi de îndreptăţirea de sine şi a celor ce doresc eliberarea de patimi