Sfintii Mucenici Teodul si Agatopod ( 300)

Din aceşti doi sfinţi, Teodul era mai tânăr, iar Agatopod mai ajuns de vârstă, şi amândoi erau din cetatea Tesalonicului. Pentru credinţa lui Hristos au stat înaintea stăpânitorului Faustin şi neplecându-se a jertfi idolilor, ci credinţa lui Hristos neclintit păzind-o, au fost aruncaţi în adâncul mării şi aşa s-au săvârşit. Însă li s-a arătat lor ceea ce era să fie prin descoperire mai înainte de sfârşit, căci li se părea amândorura că au intrat într-o corabie care sfărâmându-se de întreitele valuri ale furtunii şi cei ce împreună înotau pierzându-se, ei singuri scăpând, s-au suit peste un munte, care era înalt până la cer, arătând vedenia pătimirea lor cea mare şi suirea lor la cer.

***

Agatopod era diacon, iar Teodul era citeţ în Biserica din Tesalonic. Agatopod era împodobit cu bătrîneţile cele cinstite, iar Teodul cu tinereţea cea plină de întreaga înţelepciune [fecioria trupească şi sufletească]. În timpul prigoanelor lui Diocleţian împotriva creştinilor aceştia doi au fost chemaţi la curtea împăratului. Ei au răspuns cu bucurie şi, ţinîndu-se de mînă, au păşit împreună la judecată şi au strigat: «creştini sîntem!». Toate îndemnurile judecătorilor să se lepede de Hristos şi să se închine la idoli au rămas zadarnice. După ce au fost aruncaţi în temniţă şi înfometaţi lungă vreme, ei au fost osîndiţi la moarte prin înecarea în mare. Li s-au legat mîinile la spate, li s-au legat pietre grele la gît, şi au fost duşi la locul de unde aveau să fie aruncaţi în mare. Cînd se pregăteau să îl arunce pe Agatopod în adîncuri, acesta a strigat: «Iată botezul nostru cel de al doilea, cel care spală toate păcatele noastre, aşa încît curaţi să ne înfăţişăm noi înaintea Domnului nostru lisus Hristos. » La scurtă vreme după uciderea mucenicilor, trupurile lor au fost duse de valuri la mal, iar credincioşii le-au luat şi le-au îngropat cu cinste. Sfintul Teodul le-a apărut cunoscuţilor săi ca un înger de lumină îmbrăcat în strai luminos, poruncindu-le să împartă ce mai rămăsese din averile sale săracilor. Aceşti slăviţi şi minunaţi ostaşi ai lui Hristos au suferit mucenicia cu cinste în timpul împărăţiei lui Diocleţian, în timp la Tesalonic stăpînea cezarul Faustin, în anul 303.

***

Din acesti doi Mucenici, Teodul era mai tanar, iar Agatopod mai ajuns cu varsta si erau amandoi din Tesalonic, clerici bineplacuti lui Dumnezeu, de la biserica cea de acolo. Agatopod avand randuiala de diacon, era batran de ani si foarte intelept, iar Teodul, aflandu-se tanar si fara prihana, era citet la aceeasi biserica. Si au trait pe vremea pagmilor imparati Diocletian si Maximian.

Deci, iesind porunca de la paganii imparati, ca oamenii de pretutindeni sa jertfeasca zeilor, unii din crestini fugeau si se ascundeau de frica chinurilor, altii, ca acesti doi Sfinti, Teodul si Agatopod, fara sa iasa inaintea prigonitorilor, au ramas inchisi in biserica, rugandu-se lui Dumnezeu ziua si noaptea. De aceasta instiintandu-se, ostasii i-au prins si i-au aruncat in temnita.

Peste cateva zile, sezand la judecata, Faustin, capetenia cetatii, a poruncit sa fie adusi Teodul si Agatopod inaintea sa, la cercetare. Si vreme de multe zile a incercat dregatorul cu amagiri si viclesuguri sa-i indepaneze de credinta in Hristos si sa-l intoarca la paganeasca cinstire a idolilor. Deci, neplecandu-se ei sa jertfeasca zeilor si pazind neclintita credinta lui Hristos, au fost aruncati din nou in temnita, pregatindu-i pentru chinuri.

In temnita, cu ei, se aflau inchisi tot felul de oameni, unii cu mari faradelegi in viata lor. Pe toti acestia, cei doi Sfinti i-au adus la credinta in Hristos, la pocainta si la impacarea cu Dumnezeu. Iar poporul din cetate, afland ca, in zidurile inchisorii, cei doi propovaduiesc vestea cea buna a lui Dumnezeu, a sfaramat incuietorile inchisorii si, dand navala inlauntru, asculta cuvantul lor.

Instiintandu-se de aceasta, Faustin dregatorul i-a scos, iarasi, pe cei doi Sfinti afara, voind sa-i dea la chinuri in fata poporului. Si i s-a facut mila dregatorului de dansii si ar fi vrut sa-i scape, daca ei ascultand de imparat, ar fi jertfit idolilor. Dar ei nu incetau a chema pe Iisus Hristos, zicand: "Suntem crestini si, pentru numele lui Hristos, toate voim a le patimi." Si numeau tirani pe imparati, ca nu se multumeau a robi trupul, bratele si averile supusilor lor, ci si cugetul lor voiesc sa-l robeasca. Deci, dupa a treia cercetare, ramanand ei tari de credinta, au fost osanditi la mucenicia marii. Si asa, cu pietre grele la grumaz si cu mainile legate la spate, au luat cununa patimirii de la Hristos, fiind aruncati in mare.