Preacuviosul Iosif a fost din insula Siciliei, din parinti dreptcredinciosi, anume Plotin si Agati, fiind un copil bland si daruit din fire. Si l-au crescut parintii cu multa grija, lucru care a fost de folos la toata Biserica, de vreme ce copilul acesta avea sa fie poet, facator de cantari, care a impodobit toata Biserica lui Dumnezeu.

   Deci, cazand patria sa, Sicilia, in mainile saracinilor, dimpreuna cu toata familia sa, fericitul s-a mutat in Grecia si s-a asezat in Peloponez, iar, de acolo, in cetatea Tesalonicului, unde tanarul Iosif, avand nevoie de liniste si de multa invatatura, a intrat in manastirea Mantuitorului, numita Latomus, facandu-se calugar si ducand o viata de mare asprime.

   Toata noaptea si-o petrecea stand in picioare si in genunchi, rugandu-se si cantand Domnului cantari de lauda si de preamarire, pe care el insusi le alcatuia cu multa maiestrie, uimind pe toti cei ce-l ascultau. Totdeauna avea cantari in gura lui, lucrul mainilor sale era scrisul frumos, iar cand parasea scrisul, avea citirea Scripturii. Patul lui era pamantul, asternutul lui o piele, haina lui proasta si saracacioasa, hrana lui putina paine, iar ca bautura, apa. Toate le nesocotea, ca sa-si inchine viata cunoasterii Scripturii, pe care ardea de dorinta de a o impartasi semenilor sai. 

   Avand o bogatie ca aceasta de fapte bune, a fost sfintit preot. Si se sarguia spre si mai multa nevointa si osteneli, savarsind, adeseori, dumnezeiasca taina a Liturghiei si rugandu-se cu lacrimi pentru el si pentru toata lumea. Si a avut fericirea de a vietui, in manastirea lui, impreuna cu Sfantul Grigorie Decapolitul, care l-a primit ca ucenic al sau, si pe care l-a iubit mult si i-a fost prieten.

   Din indemnul Sfantului Grigorie, Cuviosul Iosif a pornit spre Roma, pentru a vesti si acolo, ca la Bizant a inceput, din nou, lupta impotriva Sfintelor icoane. Si era episcop al Romei papa Leon al III-lea, iar ultimii imparati din Constantinopol, luptatori impotriva icoanelor, au fost Leon Armeanul si Teofil. Dar fericitul Iosif n-a mai ajuns la Roma niciodata, corabia cazand in mare, in mainile barbarilor saracini. Deci, Cuviosul Iosif, prins fiind de acestia, a fost dus in insula Creta si a stat inchis acolo, vreme de sase ani, pana la moartea lui Leon Armeanul (82O). La intoarcerea sa in manastire, Sfantul Grigorie Decapolitul nu mai era in viata. Deci, Sfantul Iosif s-a retras in unul din schiturile zidite de el unde, plin de harul lui Dumnezeu, a inceput sa scrie cantari bisericesti, pesne si canoane, care fac si astazi podoaba sfintei noastre Biserici. 

   Sub imparatia rau-credinciosului Teofil s-a dezlantuit cea din urma prigoana impotriva Sfintelor icoane. Fericitul losif a indurat, din nou, grele suferinte pentru indrazneala marturisirii in cinstea Sfintelor icoane si a fost surghiunit in Cherson, de unde nu a putut sa se intoarca, decat dupa moartea imparatului Teofil (842), la chemarea Sfintei Imparatese Teodora, sotia imparatului, care, incetand prigoana, ca o dreptcredincioasa imparateasa ce era, a reasezat credinta ortodoxa in toate drepturile ei.

   Tinut in mare cinste de insusi Sfantul Ignatie, patriarhul Constantinopolei, Sfantul Iosif poetul s-a mutat la Domnul, fiind laudat prin cantari in ceruri de toti Sfintii, pe care el i-a preamarit cu credinta, cat a fost pe pamant. Dumnezeului nostru slava ! ​

***

 Patria Sfîntului Iosif a fost Sicilia, născut din părinţi dreptcredincioşi şi îmbunătăţiţi, anume Plotin şi Agatia, cărora, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu, le-a făcut parte să nască un rod ca acesta, care a fost la toată Sfînta Biserică de bună trebuinţă şi care a fost mai pe urmă scriitor de cîntări, împodobind Biserica cu cîntări şi canoane.

    Acest copil a fost crescut în buna învăţătură a cărţii şi povăţuit la obiceiul cel bun; încît chiar în obiceiurile lui copilăreşti se puteau vedea obiceiurile bărbatului îmbunătăţit, ce avea să fie desăvîrşit. Pentru că era blînd şi smerit, înstrăinîndu-se de jocurile copilăreşti, iubind postirea şi înfrînarea din copilărie; că nu căuta bucate dulci, ci numai cu pîine şi cu apă se hrănea şi acelea seara. Apoi a sporit foarte mult în învăţătura dumnezeieştilor Scripturi.

    Aşa crescînd pruncul acela cu trupul şi cu duhul, au năvălit barbarii asupra unei părţi a Siciliei şi au fost nevoiţi părinţii lui să fugă din patria lor în alte părţi. Deci a mers Iosif cu dînşii în Peloponis mai întîi, apoi, lăsîndu-şi părinţii pentru Dumnezeu, s-a dus în Tesalonic, Mitropolia Macedoniei. Aici, intrînd într-o mănăstire, s-a tuns în rînduiala monahicească, unde se deprindea bine în ostenelile pustniceşti, trecînd prin tot felul de nevoinţe ale vieţii călugăreşti, împlinind fără lenevire toată fapta bună, încît s-a făcut bărbat desăvîrşit şi monah iscusit.

    Patul lui îi era pămîntul acoperit cu o piele, îmbrăcăminte avea o vechitură netrebnică, postirea îi era aspră, hrana, o bucată mică de pîine şi apă cu măsură. Priveghea toată noaptea, se pleca în genunchi totdeauna, cînta din gură de-a pururea şi lucra mereu. Apoi se îndeletnicea cu citirea dumnezeieştilor cărţi, umplîndu-se de înţelepciune şi de înţelegere duhovnicească. El era între fraţi ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind prin chipul cinstitei şi sfintei sale vieţi, ale cărui fapte bune şi multele nevoinţe nu se pot spune cu de-amănuntul. Astfel fericitul Iosif, cu bună plăcere slujind lui Dumnezeu mai mult decît alţii, a fost silit de egumen şi de fraţi să ia rînduiala preoţiei şi a fost hirotonit preot de episcopul Tesalonicului. În această sfinţită rînduială se sîrguia spre mai mari nevoinţe şi osteneli, săvîrşind adeseori dumnezeieştile Taine, rugîndu-se cu lacrimi pentru el şi pentru toată lumea. Ducîndu-se în mănăstirea aceea Cuviosul Grigorie Decapolitul şi văzînd pe Cuviosul Iosif, a cunoscut că este un bărbat sfînt; deci l-a iubit foarte şi l-a făcut prieten şi împreună vieţuitor.

    După cîtăva vreme, ducîndu-se în Bizanţ pentru întărirea credincioşilor care erau tulburaţi de eretici în acea vreme, a rugat pe egumen şi pe fraţi să-i dea ajutor pe Iosif, pentru că nu voia să se despartă de el. Dar fraţii şi egumenul nu voiau să se despartă de un împreună vieţuitor ca acela, care era rob adevărat al lui Dumnezeu. Însă, netrecînd rugămintea marelui stareţ, socotind şi trebuinţa Bisericii care se învăluia de furtuna ereticilor, au lăsat pe fericitul Iosif să plece cu Sfîntul Grigorie Decapolitul la Bizanţ. Mergînd ei acolo, locuiau la biserica Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah şi se oboseau prin aspra viaţă, rîvnind unul altuia, dar mai ales Fericitul Iosif urmînd celui mai bătrîn nevoitor, marelui Părinte Grigorie. Pe acela avîndu-l pildă, punea în inima sa în toate zilele multe nevoinţe spre săvîrşirea faptei bune. Şi se osteneau amîndoi cu dinadinsul, învăţînd pe cei binecredincioşi să se ferească de vătămarea ereticilor, să nu se tulbure nici să se îndoiască de dogmele dreptei credinţe, ci să fie tari în mărturisirea adevărului. Căci într-acea vreme, răucredinciosul împărat Leon Armeanul, înnoind blestematul eres al luptării de icoane, ridicase asupra Bisericii mare prigonire, lepădînd sfintele icoane din bisericile lui Dumnezeu şi călcîndu-le cu picioarele, fără de cinste. Pe dreptcredincioşii păstori, izgonindu-i de pe scaunele lor îi muncea în multe feluri şi-i pierdea, iar în locul lor punea pe ereticii cei de un gînd cu el.

    Atunci Sfîntul Grigorie, împreună cu Sfîntul Iosif, îmbră-cîndu-se în platoşa credinţei, umblau pe uliţele cetăţii, prin tîrg şi prin casele credincioşilor, sfătuindu-i, îndemnîndu-i şi rugîndu-i, să nu se amăgească de vicleşugul ereticilor. Şi erau cuvintele lor ca roua cea de dimineaţă, care învia florile şi iarba ţarinii cea veştejită de zăduful zilei, pentru că înviau inimile omeneşti cele ce se mîhneau şi se îndoiau, ca şi cum se veştejeau de zăduful învăţăturilor ereticeşti.

    După aceea, Cuviosul Grigorie a fost rugat de mulţimea monahilor să trimită pe fericitul Iosif în Roma cea veche, ca pe un iscusit în cuvinte şi ca pe cel ce, cu puterea trupească, putea suferi osteneala căii celei lungi, la dreptcredinciosul Papă, care era atunci Leon al treilea, şi la toţi de acolo să le spună despre prigonirea ce se făcea în Constantinopol asupra Sfintei Biserici, doar cumva dreptcredincioşii de acolo vor putea să le ajute, fiind asupriţi şi să le surpe dogmele ereticeşti cele nedrepte, să astupe gura lor cea hulitoare.

    Deci, Cuviosul Grigorie a sfătuit pe fericitul Iosif, zicîndu-i: "Acum, o, fiule, este vremea să-ţi arăţi osîrdia dragostei tale către Dumnezeu şi rîvna pentru dreapta credinţă. Mergi la Roma cea veche, vesteşte acolo păstorului celui blînd şi tuturor celor de la Apus credinţa cea dreaptă, şi cîte primejdii a adus asupra Sfintei Biserici cel cu numele de fiară, răucredinciosul împărat la Răsărit. Cum a scuipat şi călcat icoana lui Hristos şi a Preacuratei Maicii Lui, şi cum a luat podoaba Bisericii şi a izgonit cu nedreptate pe păstorii cei buni, iar pe mincinoşii păstori, pe năimiţi şi pe ai lui lupi răpitori, i-a trimis în turma lui Hristos, încît oile lui sînt răpite şi risipite. Spune cum, în toate zilele, Biserica lui Hristos este învăluită de mincinoasa furtună a stăpînitorului, şi cum cumplitul Leon, care a venit din Armenia, răcneşte cu îngrozire şi înghite pe mulţi cu vicleşugul său cel ereticesc. Vesteşte, îndeamnă şi roagă ca să scoată sabia cuvîntului lui Dumnezeu şi să stea împotriva celor ce ne prigonesc!"

    Unele şi altele ca acestea grăind Sfîntul Grigorie, iar fericitul Iosif, care din tinereţe se deprinsese bine la ascultare, nimic împotrivă n-a grăit, ci cu smerenie plecîndu-şi capul, rugăciunile părintelui şi binecuvîntare cerîndu-i de drum, s-a suit în corabie şi a plecat. Dar judecata lui Dumnezeu cea neştiută, într-alt chip a voit. Pentru că Dumnezeu, Cel ce pe toate le rînduieşte spre folos, prin cele ce nu se văd nouă a fi potrivite şi nesilnice, face uneori lucruri minunate şi preaslăvite mai presus de nădejde, spre pomenirea numelui Său Cel Sfînt. Deci şi calea spre Roma a lui Iosif, după rînduiala lui Dumnezeu, s-a întîmplat într-acest chip: Cei de un gînd cu împăratul Leon Armeanul pentru eresul acela, slujitorii şi ajutătorii tiraniei lui. Înştiinţîndu-se că mulţi din cetatea împărătească se duc în alte ţări, fugind de luptătorii de icoane, au rînduit în taină pe drumurile cele de pe apă şi de pe uscat, pîndiri tîlhăreşti, ca, prinzîndu-i pe cei ce fugeau, să-i întoarcă în mîinile luptătorilor de icoane. De aceea nu s-a tăinuit nici plecarea Cuviosului Iosif, trimis de monahii cei dreptcredincioşi spre Apus, adică la Roma.

    Deci, i-au ieşit înainte tîlharii, care pentru aceea erau rînduiţi pe mare, şi a căzut Cuviosul în mîinile potrivnicilor, care, jefuind corabia aceea şi prinzînd pe toţi cei ce erau cu Cuviosul Iosif, i-au trimis în Creta la prigonitorii de icoane. Acolo Cuviosul, fiind pus în lanţuri grele, a fost aruncat în temniţă, unde mai erau o mulţime de legaţi, pătimind împreună cu dînsul pentru dreapta credinţă. Pe toţi cei legaţi Sfîntul Iosif îi mîngîia ziua şi noaptea cu cuvinte insuflate de Dumnezeu, singur veselindu-se pentru Domnul său, şi zicea către ceilalţi:

    "Ce poate să fie mai dulce şi mai de bucurie decît lanţurile acestea, cu care, pentru dragostea lui Hristos şi pentru icoana cea sfîntă a Lui, sîntem legaţi! Deşi îndurăm nevoi în legăturile cele de puţin timp, totuşi ni se cuvine a mulţumi lui Dumnezeu pentru pătimirea aceasta, avînd pildă vie pe Sfîntul Pavel, care, socotind lanţurile ca pe nişte podoabe de aur, negrăit se bucura, că s-a învrednicit pentru numele lui Iisus Hristos a pătimi unele ca acestea. Dar mai ales singur Hristos a pătimit pentru noi, lăsîndu-ne pildă ca să urmăm Lui, Care n-a făcut păcat, şi ocări împotrivă n-a rostit şi, pătimind, nu s-a înfricoşat, precum zice Sfîntul Apostol Petru. Este cu adevărat oarecare necaz din simţitele dureri ale trupului, dar este cu neputinţă a se numi cineva purtător al jugului lui Hristos, de nu-I va urma Lui.

    Răbdînd aceleaşi pătimiri pe care El pentru noi Le-a răbdat, Dumnezeu fiind Atotputernic, Care putea şi în alt oarecare chip să mîntuiască pe om, însă bine a voit, ca din osteneli şi bucurii să se nască acea putere a faptei bune, care poate să deschidă uşa cerului, care de mult a fost încuiată. Deci nu altă cale ne-a arătat nouă spre mîntuire, ci numai aceea prin osteneli şi prin necazuri. Pentru ce dar să ne tulburăm, punîndu-ne sănătatea noastră în pătimire pentru Sfînta Icoană a Mîntuitorului şi a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu? Căci aşa împotrivindu-ne poruncii împăratului celui răucredincios, vom cîştiga darul lui Dumnezeu şi ajutorul cel în vreme bună".

    Cu aceste cuvinte şi cu altele asemenea acestora, Cuviosul Iosif mîngîia şi întărea pe cei împreună cu dînsul legaţi, care, pentru cinstea icoanelor, erau închişi în temniţă. S-a întîmplat de era aruncat acolo cu dînşii un oarecare dreptcredincios episcop, care era prigonit de asemenea pentru cinstirea sfintelor icoane. Acela, neputînd suferi nevoile temniţei, se tulbura de gînduri ca un om şi, ca o corabie învăluindu-se foarte, era aproape de înecare. Pentru că acum începea a se învoi la erezia prigonirii icoanelor, ca să se libereze din legăturile şi din primejdiile în care se afla.

    Acea tulburare a lui înţelegînd-o Cuviosul Iosif, cîte cuvinte n-a grăit către dînsul, cîte lacrimi n-a vărsat, rugîndu-l şi sfătuindu-l, ca pentru icoana lui Hristos, ca şi pentru însuşi Hristos să nu se îndoiască a muri. Şi nu în deşert i-au fost aceluia cuvintele cele de Dumnezeu insuflate. Pentru că atît de mult s-a întărit prin el episcopul acela, încît şi în muncile cele cumplite nu s-a lepădat de buna sa credinţă, ci cu bărbăţie şi cu mărime de suflet a răbdat pînă la sfîrşit. Căci atunci cînd l-a scos la judecată şi a văzut pe muncitori şi uneltele cele de muncă, nu s-a înfricoşat cîtuşi de puţin, ci singur desbrăcîndu-şi hainele de pe dînsul, se dădea de bună voie la bătăi, dorind de o mie de ori moartea, de ar fi cu putinţă să rabde pentru Hristos Dumnezeul Cel ce S-a întrupat, Care este închipuit prin zugrăvirea icoanelor. Deci, fiind spînzurat gol la munci şi cu săgeţi însăgetat, iar la sfîrşit fiind lovit cu o piatră mare în cap şi-a dat duhul său Domnului.

    Fericitul Iosif, înştiinţîndu-se de mucenicescul sfîrşit al episcopului, s-a bucurat foarte mult de a lui neînduplecată bărbăţie şi mulţumea lui Hristos, Cel ce a întărit la o nevoinţă ca aceea pe alesul Său ostaş, care, deşi alunecase puţin, însă, bine îndreptîndu-se, a biruit pe vrăjmaş. Încă şi pe mulţi alţii, Sfîntul Iosif, de asemenea, i-a izbăvit din sufleteasca pierzare şi la Hristos înainte i-a trimis, învăţîndu-i neîncetat spre calea mîntuirii. Şi singur el de Dumnezeu se păzea de moarte, ca spre folosul celor mai mulţi, viaţa lui să se lungească.

    Pătimind Sfîntul în temniţa aceea şase ani, a sosit cumplitul sfîrşit al răucredinciosului împărat Leon Armeanul. Că sosind noaptea praznicului Naşterii lui Hristos, a fost ucis de ostaşii săi în biserică, la cîntarea Utreniei. Şi în acelaşi ceas Cuviosul Iosif a fost înştiinţat de pierderea acelui tiran în temniţa Critului şi a fost liberat cu minune din legături, prin arătarea către dînsul a Sfîntului Ierarh Nicolae. Pentru că toată noaptea aceea petrecînd-o fără somn, Sfîntul Iosif, cîntările praznicului cîntîndu-le şi rugîndu-se, la cîntarea cocoşilor a strălucit o lumină în temniţă şi a stat înaintea lui un bărbat cu sfinţită cuviinţă şi cinstit, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, cărunt la păr, cu faţa luminoasă, grăind către dînsul: "De la Mira Lichiei am venit la tine, fiind trimis de Dumnezeu, ca degrabă să-ţi aduc veste de bucurie; pentru că vrăjmaşul cel ce a tulburat Biserica şi a risipit oile lui Hristos, s-a lipsit de împărăţie şi de viaţă, fiind chemat la judecata lui Dumnezeu. Deci, acum ţi se cade să te întorci la Constantinopol şi cu darul Sfîntului Duh care locuieşte în tine, pe mulţi să-i întăreşti". Spunîndu-i aceasta, i-a dat o hîrtie şi i-a zis: "Primeşte această hîrtie şi o mănîncă". Iar scrisoarea era aceasta: "Grăbeşte, Îndurate, şi Te sîrguieşte ca un Milostiv spre ajutorul nostru, că poţi, dacă voieşti".

    Iosif, luînd acea hîrtie şi citind-o, a înghiţit-o cu bucurie şi a zis: "Cît sînt de dulci gîtlejului meu cuvintele acestea". Şi i-a poruncit cel ce i se arătase ca să şi cînte acele cuvinte şi, cîntîndu-le cu bucurie, îndată a văzut lanţurile şi obezile sale dezlegate şi căzute de pe grumaz, de la mîini şi de la picioare şi a auzit pe Sfîntul Ierarh Nicolae, grăindu-i: "Scoală-te şi urmează-mă". Şi, sculîndu-se, a ieşit din temniţă, deschizîndu-se uşile singure de la sine, iar străjerii temniţei nu ştiau nimic de aceasta. Apoi s-a văzut că era dus prin văzduh de o putere dumnezeiască nevăzută şi în puţin timp s-a aflat la Constantinopol, pe calea cea mare care duce în cetate, slăvind pe Dumnezeu pentru o minune ca aceea preaslă-vită.

    După ce Sfîntul Iosif a intrat în cetate, n-a găsit între cei vii pe iubitul său părinte, pe Sfîntul Grigorie Decapolitul, pentru că se dusese către Domnul. Dar a văzut numai pe Ioan ucenicul lui şi a plîns mult după părintele său Grigorie, că nu s-a învrednicit să-l vadă iarăşi viu; şi a stat lîngă mormîntul lui împreună cu părintele Ioan. Apoi după multă vreme s-a dus şi Ioan către Domnul şi l-a îngropat aproape de Sfîntul Grigorie. După aceea Cuviosul Iosif s-a mutat în alt loc deosebit şi liniştit, afară din cetate, nu departe de biserica Sfîntului Ioan Gură de Aur. Acolo sălăşluindu-se, a zidit o biserică în numele arhiereului lui Hristos, Nicolae şi a adus acolo moaştele la amîndoi părinţii, ale Sfîntului Grigorie Decapolitul şi ale lui Ioan. Apoi a întemeiat acolo mănăstire şi a adunat fraţi şi venea la dînsul totdeauna mulţime de oameni duhovniceşti şi mireneşti, ca să-i asculte învăţăturile lui cele însuflate de Dumnezeu; pentru că darul Sfîntului Duh izvora ca un rîu din gura lui, prin cuvintele cele grăite cu dulceaţă.

    Cuviosul Iosif, ducîndu-se o dată în Tesalia, a cîştigat o bună parte din moaştele Sfîntului Apostol Vartolomeu, pe care le-a pus cu cinste în mănăstire. Şi se învrednicea adesea a-l vedea în vedenia visului, căci avea către dînsul mare dragoste şi credinţă, dorind să împodobească prăznuirea acelui sfînt apostol cu cîntări de laude, dar nu îndrăznea, îndoindu-se de va fi plăcut sfîntului apostol acel lucru, sau nu. El se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu şi apostolului Lui, ca să i se dea înştiinţare despre aceasta şi înţelepciune să i se dăruiască de sus, ca să poată scrie bine stihirile de cîntare.

    Deci, rugîndu-se el pentru aceasta patruzeci de zile, cu post şi cu lacrimi şi apropiindu-se ziua pomenirii acelui apostol, la Vecernia praznicului a văzut pe Sfîntul Apostol Vartolomeu, arătîndu-se în altar îmbrăcat în haine albe, perdeaua altarului fiind ridicată şi îl chema la dînsul. Ducîndu-se Iosif mai aproape, Sfîntul Apostol a luat de pe dumnezeiasca masă cartea Sfintei Evanghelii şi a pus-o pe pieptul lui Iosif, zicîndu-i: "Să te binecuvînteze dreapta Atotputernicului Dumnezeu şi să izvorască de pe limba ta cereşti ape ale înţelepciunii, facă-se inima ta scaun al Sfîntului Duh, iar de cîntările tale să se îndulcească toată lumea".

    Zicînd aceasta, Sfîntul Apostol Vartolomeu s-a făcut nevăzut; iar Cuviosul Iosif, cuprinzîndu-se de negrăită bucurie şi darul înţelepciunii simţindu-l în sine, s-a umplut cu totul de mulţumire. Şi din acel ceas a început să scrie cîntări bisericeşti şi pesne de canoane, împodobind nu numai praznicul Sfîntului Apostol Vartolomeu, dar şi pe ale multor sfinţi. Dar mai ales pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu a cinstit-o cu multe canoane, asemenea şi pe Sfîntul Ierarh Nicolae, şi a umplut Sfînta Biserică de cîntările lui cele frumoase, de unde şi-a cîştigat şi numirea de scriitor de cîntări.

    După aceea, împărăţind Teofil, s-a ridicat iarăşi viforul prigonirii de icoane asupra Bisericii şi mulţi erau prigoniţi şi munciţi. Atunci şi Cuviosul Părintele nostru Iosif, scriitorul de cîntări, pentru arătata mustrare cea cu îndrăzneală a eresului, a fost izgonit în Herson, unde a petrecut în legături şi chinuri, pînă la moartea lui Teofil. Apoi, după moartea acestuia, a fost chemat la Constantinopol de împărăteasa Teodora, care împărăţea împreună cu fiul ei Mihail şi avusese dreapta credinţă împreună cu preasfinţitul patriarh Metodie. Iar după mutarea Sfîntului Metodie, luînd scaunul Sfîntul Ignatie, în acea vreme Cuviosul Iosif a fost pus de dînsul păzitor de vase al dumnezeieştii Biserici celei mari a cetăţii împărăteşti. Şi era foarte iubit de preasfinţitul patriarh, asemenea şi de toată rînduiala duhovnicească şi mirenească, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită şi pentru învăţăturile cele preaînţelepte şi de suflet folositoare care ieşeau din limba lui, prin care pe mulţi îi povăţuia la calea mîntuirii. Însă după cîţiva ani a pătimit iarăşi izgonire de la Barda, fratele împărătesei, care a fost întîi stăpînitor după împăratul, pentru mustrarea fărădelegii. Căci, izgonind de la el fără vină pe soţia sa cea după lege, a luat ca soţie pe o altă femeie, rudenia sa, silind legile bisericeşti şi netemîndu-se de Dumnezeu, nici de oameni ruşinîndu-se. Pe acela îl mustra Cuviosul Iosif, precum odată Sfîntul Ioan Mergătorul Înainte mustra pe Irod. Pentru acest lucru a fost izgonit şi chinuit de dînsul, precum şi preasfinţitul patriarh Ignatie, căci şi el a răbdat izgonire şi primejdii multe de la Barda cel fărădelege.

    Apoi, după ce Barda a fost ucis de slugile împărăteşti, pierind cu sunet, iar după dînsul şi împăratul Mihail fiind asemenea lipsit de viaţă de către ai săi, a luat împărăţia Vasile Macedon. Atunci s-au întors în Constantinopol şi Sfîntul Ignatie cu Sfîntul Iosif. Deci, Ignatie şi-a luat iarăşi scaunul său şi Iosif iarăşi cea mai dinainte cinste a păzirii de vase. Şi nu numai preasfinţitului Ignatie, dar şi lui Fotie, care a fost după dînsul la patriarhie, Sfîntul Iosif, scriitorul de cîntări, le era iubit şi cinstit. Pentru că acel patriarh toată rînduiala bisericească o încredinţase Cuviosului şi-l numea pe el om al lui Dumnezeu şi înger în trup şi părinte al părinţilor. Deci a poruncit la tot clerul său, ca pe Cuviosul Iosif să-l aibă ca părinte duhovnicesc, descoperindu-i conştiinţele lor şi mărturisind greşelile lor. Cuviosul era şi înainte văzător, văzînd mai înainte greşelile cele tăinute. Însă nu mustra pe cel greşit, ci cu cuvinte îndemnătoare îl învăţa, pînă ce, umilindu-se cel ce se mărturisea, îşi spunea singur fărădelegea tăinuită; pentru că era puternic în cuvintele cele de Dumnezeu insuflate, cu înlesnire putînd să întoarcă pe cei păcătoşi la pocăinţă.

    Iar după ce a petrecut ani mulţi şi a ajuns la adînci bătrîneţi, a slăbit cu trupul de ostenelile cele multe, în care a fost din tinereţe, pe de o parte nevoindu-se pustniceşte, iar pe de alta răbdînd pentru dreptate surghiun, legături şi temniţe. Apoi, ţinînd rînduiala bisericească şi împodobind cu cîntări praznicele şi pomenirile sfinţilor, s-a îngrijit mult şi pentru mîntuirea sufletelor omeneşti. Deci, aproape de moarte, a căzut în boală, cînd se sfîrşeau zilele Sfîntului Post de patruzeci de zile, avînd înştiinţare în somn de la Dumnezeu pentru moartea cea grabnică.

    Deci, în Sfînta Vineri cea Mare a Patimilor celor de voie ale lui Hristos, scriind toate vasele şi lucrurile bisericii cele încredinţate lui, le-a trimis la preasfinţitul patriarh Fotie şi se pregătea de ieşire, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: "Mulţumesc Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că în umbra aripilor Tale m-ai păzit în toate zilele vieţii mele. Şi acum pînă în sfîrşit păzeşte-mi duhul meu şi dă-mi parte ca fără vătămare să scap de diavolii întunericului şi de înfricoşările cele din văzduh; ca nu cîndva să se bucure de mine vrăjmaşul meu, pentru neştiinţa mea şi pentru greşelile ce am făcut în viaţa mea.

    Păzeşte turma Ta, o, Cuvinte al Tatălui şi toate ale Tale zidite cu dreapta Ta, apără-le pînă la sfîrşitul veacului. Fii ajutător fiilor celor iubiţi ai Bisericii Tale. Dă miresei Tale - Sfintei Biserici - pace veşnică şi alinare neînviforată. Pe împărăteasca sfinţenie, cu ale Tale daruri lumineaz-o. Pe mîndrul Veliar supune-l sub picioarele celor ce apără credinţa cea dreaptă şi pe toate eresurile cele vătămătoare de suflet izgoneşte-le de la Biserica Ta, iar sufletului meu dăruieşte-i, ca în pace şi cu blîndeţe să se despartă de trupul acesta. Deşi nu sînt din numărul sfinţilor şi plăcuţilor Tăi în care a petrecut Duhul Sfînt, pentru că mă ştiu că sînt păcătos înaintea Ta, însă Tu, fiind bunătatea cea nemăsurată, nu căuta la greşalele mele, ci fă-mă vrednic părţii fiilor Tăi. Amin".

    Astfel rugîndu-se Cuviosul Iosif, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine şi tuturor celor ce erau lîngă dînsul dîndu-le binecuvîntare, şi-a ridicat mîinile spre cer, cu faţa luminoasă şi veselă şi şi-a dat lui Dumnezeu Sfîntul lui suflet. Şi îndată s-a adunat de pretutindeni mulţime de monahi şi mireni, dintre care mulţi plîngeau, numindu-l unii părinte al lor, unii hrănitor, alţii făcător de bine, alţii mîngîietor, iar alţii învăţător, povăţuitor şi ocîrmuitor al mîntuirii lor şi l-au îngropat cu cinste şi cu laude în mormînt.

    Dar mai cinstită şi mai slăvită i-a fost petrecerea sfîntului său suflet în curţile cereşti, de către duhurile cele fără de moarte. Acest lucru s-a învrednicit a-l vedea cu ochii un prieten iubit al lui, care nu era depărtat cu locul, fiind bărbat drept şi plăcut lui Dumnezeu. Pentru că în acel ceas, cînd iubitul lui suflet, despărţindu-se de trup, mergea spre ceruri la Dumnezeu, a auzit bărbatul acela un glas de sus, zicîndu-i: "Ieşi din casă şi vezi tainele cele minunate ale lui Dumnezeu!" Iar el ieşind şi privind în sus, a văzut crugul ceresc despărţindu-se în două şi ieşeau de acolo cetele sfinţilor. Mai întîi mergea ceata Apostolilor; după aceea a Mucenicilor, apoi a proorocilor şi după aceasta a arhiereilor.

    Nişte lucruri ca acestea minunate văzîndu-le bărbatul acela, se minuna cu spaimă şi nu pricepea ce era aceasta. Apoi iarăşi a auzit glas: "Priveşte şi ia aminte, că toate cele văzute de tine îţi vor fi arătate!" Şi îndată a văzut patru tineri unii mai luminoşi decît alţii, iar între ei mergea o Fecioară cu negrăită slavă şi cinste. Aceea era Preacurata şi binecuvîntata Fecioară Maria, Maica lui Hristos Dumnezeul nostru. Ea mergînd, poruncea cetelor sfinţilor bărbaţi să primească pe acel sfînt suflet, care le-a lăudat ale lor fapte şi pomeniri şi cu viaţă le-a urmat. Atunci putea să-i vadă pe toţi cu negrăită bucurie şi sîrguindu-se cu dragoste a primi pe o cinstită faţă ca aceasta, ce se suia la cer.

    Văzînd unele ca acestea acel bărbat, gîndea în sine, zicînd: "Cine este acesta pe care îl învrednicesc cu atîta cinste cetele vieţuitorilor cereşti?" Apoi a auzit glasul îngerilor ce duceau pe acel sfînt suflet şi cu mare glas grăiau: "Acesta este Iosif scriitorul de cîntări, împodobitorul a toată Biserica, care, învrednicindu-se de darul Sfîntului Duh, a urmat vieţii apostolilor şi mucenicilor şi faptele lor le-a dat în scris; drept aceea acum de la aceiaşi sfinţi primeşte cinste şi laudă".

    Astfel sufletul Cuviosului Iosif, scriitorul de cîntări, s-a dus la cele cereşti cu dănţuire. Iar bărbatul care a văzut aceasta, s-a umplut de nespusă bucurie, într-o slăvită vedenie ca aceea. Însă de jale mare se cuprindea, căci nu s-a învrednicit să vadă mai mult slava aceea, cum acel binecuvîntat suflet a intrat înlăuntru în cele de sus cum înaintea luminii celei prealuminoase a lui Dumnezeu în Treime a stat şi s-a închinat.

    Încă şi altă înştiinţare pentru această petrecere spre cer a Cuviosului Iosif, s-a făcut în acest fel. Era în Constantinopol o biserică a Sfîntului Mucenic Teodor, care se numea Fanerot, adică arătător, căci lucrurile cele furate sau tăinuite sau pierdute, le arăta celor ce alergau la el cu rugăciune. Fugind de la un om, un rob foarte trebuitor, şi de a cărui fugire mîhnindu-se omul acela, a mers la biserica Sfîntului Teodor Fanerot şi rugăciunile îşi săvîrşea, rugînd pe mucenicul lui Hristos, ca să-i arate pe robul său. Şi petrecînd trei zile şi trei nopţi lîngă biserică şi nimic întîmplîndu-se, s-a mîhnit şi voia să se ducă. Deci era vremea Utreniei şi un cuvînt folositor de suflet se citea în biserică; iar omul acela, în vremea citirii dormind puţin, a văzut pe sfîntul arătîndu-se lui şi zicîndu-i: "De ce te mîhneşti, omule? Iosif, făcătorul de cîntări, despărţindu-se de trup, am fost pe lîngă dînsul; şi murind acela în această noapte, sufletul lui care ne-a cinstit cu canoane şi cu cîntări, a fost petrecut spre ceruri de noi toţi şi înaintea feţei lui Dumnezeu s-a dus. Pentru aceea am zăbovit de nu m-am arătat ţie. Iar acum iată sînt aici, ascultînd cererea ta. Deci du-te în cutare loc - spunîndu-i numele locului - şi acolo îl vei afla pe robul tău, pe care-l cauţi".

    Amîndouă aceste înştiinţări ne adeveresc ce fel de slavă a cîştigat Cuviosul Iosif de la Dumnezeu pentru ostenelile sale şi de la sfinţii lui Dumnezeu cinste şi laudă în cereştile locaşuri, unde acum, stînd înaintea scaunului lui Dumnezeu, cîntă cîntări îngereşti, slăvind şi lăudînd pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, în veci. Amin.

    Notă - Acest Cuvios Iosif, scriitor de cîntări a trăit în vremea împărăţiei lui Nichifor, a lui Mihail Curopalatul, a lui Leon Armeanul, a lui Mihail Valvos, a lui Teofil şi a lui Mihail fiul său, care, împreună cu maica sa Teodora au împărăţit şi s-a săvîrşit pe vremea împărăţiei lui Vasile Macedon, în anul de la facerea lumii 6391, iar de la întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu 883, în a patra zi a lunii Aprilie, în săptămîna luminată a Învierii lui Hristos, în noaptea Miercurii luminate, spre Joia cea luminată. Şi atunci era slova Pascaliei, Paştele lui Hristos.

    Se cade a şti şi aceasta, că se află doi sfinţi cu numele Iosif, scriitori de cîntări. Cel dintîi, Iosif, episcopului Tesalonicului, frate bun al Cuviosului Teodor Studitul, a cărui pomenire este în 26 Ianuarie; iar alt Iosif este Cuviosul acesta, care a fost păzitor de vase al Bisericii celei Mari. Iar canoanele cele făcute de dînşii se cunosc în acel fel. Unde la începutul canonului este scris "Facerea lui chir Iosif", să cunoşti că este Sfîntul Iosif cel dintîi, fratele Studitului, episcopul Tesalonicului, pentru că acel cuvînt "chir", este semn de mare cinste şi stăpînire, precum este episcopia. Iar unde este scris fără adăugirea "chir", să înţelegi că este cel de al doilea, Cuviosul Iosif, care n-a fost episcop, fără numai ieromonah şi egumen, păzitor de vase al Bisericii celei Mari a Constantinopolului.