Pomenirea Sfinților Mucenici și fraţi buni: Amfian şi Edesie din Cezareea (+306)

Aceşti sfinţi au trăit pe vremea împăratului Maximian, fraţi din maică, din pămintul Lidiei. Mergînd ei la Berit, şi de mucenicul Pamfil fiind invăţaţi în dreapta credinţă, au stat înaintea stăpînitorului Urban. Şi propovăduind Amfian, în privelişte, pe Hristos Dumnezeu, a fost bătut peste obraz şi călcat de picioarele ostaşilor, apoi ungându-i picioarele cu untdelemn le ardeau cu foc, şi mai în urmă l-au spînzurat; aşa încât se vedea sfântul cu totul umflat, coastele fiindu-i zdrobite de multele lovituri ale picioarelor ostaşilor, iar carnea de pe picioare arsă de foc. Dar rămânând în credinţa şi mărturisirea lui Hristos, a fost aruncat in adâncurile mării şi acolo s-a săvârşit; iar Edesie, la Alexandria cea din Egipt, fiind judecat a se necăji la minele de aramă. Şi văzând pe guvernatorul Ieroclis că chinuieşte pe creştini, necruţîndu-se pe sine, cu însăşi mâna sa, a bătut pe acel stăpînitor, şi pentru aceasta la multe chinuri a fost dat. Şi fiind aruncat în mare, s-a săvârşit şi a luat cununa muceniciei.

***

Aceşti doi tineri erau fraţi de sînge din cetatea Patarelor, provenind din părinţi foarte nobili, dar păgîni. Pe cînd studiau ştiinţele seculare în vestitele universităţi ale cetatăţii Beirutului, ei s-au luminat cu Duhul lui Dumnezeu şi dîndu-şi seama de minciuna credinţei păgîne, au văzut limpede cu discernămîntul ochiului duhului adevărul creştin. Cînd s-au întors la casa şi în cetatea lor ei au văzut că nu mai pot să locuiască împreună cu părinţii lor şi cu rudele lor, lucru pentru care au hotărît amîndoi să plece în taină către Cezareea Palestinei, la preotul Pamfilie, bărbat vestit pentru marea învăţătură şi sfinţenia vieţii. Sub îndrumarea marelui Pamfilie ei au studiat cu plăcere şi cu rîvnă legea lui Dumnezeu ziua şi noaptea, dîndu-se pe dînşii cu dragoste şi ascezei celei trupeşti. Se spune despre Amfian că era în vîrstă de douăzeci de ani după vîrsta trupului, dar de o sută de ani după puterea înţelegerii şi generozitatea şi căldura duhului. În timpul izbucnirii persecuţiilor lui Maximian mulţi creştini au părăsit cetatea şi s-au ascuns în pustie de frica chinurilor şi a lepădării. Alţii însă s-au dat cu bucurie la chinuri pentru mărturisirea publică a Mîntuitorului Hristos, a Celui Care S-a jertfit pentru ei. Printre aceştia s-a numărat şi Amfian. Fără să se teamă, el a intrat în templul păgînesc unde cezarul Urban aducea jertfe necuraţilor draci, a apucat mîna cezarului şi i-a ţinut-o, ca să nu poată aduce jertfa cea spurcată, strigîndu-i că necuraţi sînt idolii pe care vrea să-i cinstească şi că unul este Dumnezeu, Care locuieşte în inimi. Unii dintre păgînii care erau acolo, care au văzut nemaipomenitul curaj al lui Amfian şi au auzit cuvintele lui, s-au pocăit întru acel ceas şi au îmbrăţişat credinţa creştină. Dar cezarul cel înnebunit de ură 1-a dat pe Amfian la chinuri. Printre ele s-a numărat şi acela că a înfăşurat picioarele tînărului în bumbac şi a pus foc dedesubt. Văzînd că nimic nu i se întîmplă şi că a rămas viu, 1-a aruncat în mare, după ce i-a legat o piatră de gît. Dar marea s-a mîniat şi a aruncat trupul mucenicului înapoi în cetate. Cu prilejul aceloraşi prigoane, Edesie a fost aruncat în nişte mine de cupru din Palestina, iar mai tîrziu, dus în Egipt. În Alexandria Edesie s-a aprins de focul mîniei celei dumnezeieşti cînd a văzut cum necuratul cezar Hierocle adună la un loc în piaţa cetăţii monahii, fecioare creştine şi femei virtuoase şi le pregăteşte spre batjocura desfrînaţilor în casele cele de pierzanie. Văzînd acestea şi plin de dumnezeiască mînie, Edesie a alergat în piaţă şi 1-a lovit cu putere pe ticălosul cezar. Pentru aceasta a fost torturat şi aruncat în mare ca şi fratele lui Amfian. Aşa s-au adus cei doi fraţi jertfă Stăpînului Hristos, ca şi nişte miei nevinovaţi, pe la anul 306 după întrupare, strămutîndu-se la locaşurile cele cereşti ale Stăpînului lor.