Sfântul părintele nostru Ravula s-a născut în cetatea Samosata şi a primit învăţătura de la un oarecare Varipsava, care era un bărbat însemnat. Ravula vorbea limba siriană şi din vârstă fragedă dând dovadă de viaţă virtuoasă, s-a făcut monah şi, retrăgându-se prin munţi şi peşteri, petrecea ca marele Ilie şi ca marele Ioan Botezătorul. După câţiva ani, ducându-se în Fenicia, împreună cu un alt frate, şi strălucind şi mai luminat cu faptele bune, fără de vrerea lui a ajuns cunoscut tuturor. Pentru aceasta, cu ajutorul împăratului Zenon şi a lui Ioan episcopul Beritului, a făcut o mănăstire în mijlocul muntelui. Şi astfel Ravula şi cei împreună cu el, s-au aflat în mijlocul închinătorilor la idoli; pe de o parte dojenindu-i, iar pe de alta sfătuindu-i, mai pe toţi locuitorii de acolo i-au adus la cunoştinţa lui Dumnezeu. Aceasta a fost cea dintâi faptă vestită a fericitului. Iar după moartea lui Zenon, a luat sceptrul împărăţiei Anastasie. Cu ajutorul acestuia, sfântul a făcut o altă mănăstire în Bizanţ, care s-a numit Ravula, şi a mai întemeiat şi alte mănăstiri în multe locuri. Acest fericit era osârduitor întru toate, cucernic, blând, primitor, învăţător, fără de mânie, milostiv, iubitor de fraţi şi plin de milostivire către toţi. Şi cu orice fel de meşteşugire ar fi căutat vicleanul diavol, sau cu vreo patimă pe ascuns să-l supere, el fiind un foarte bun cunoscător al Scripturii celei vechi şi al celei Noi, alegând zicerile cele împotriva patimii şi aducându-le la îndeplinire, izgonea supărarea lui.

Aşa era fericitul acesta. Şi a trăit până în vremea lui Iustinian cel mare, care a zidit sfânta Sofia. Şi ajungând la optzeci de ani, şi trăind puţin după aceasta, a auzit glas de sus zicându-i: "Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi". Acest glas auzindu-l a zăcut puţin, şi s-a mutat către Domnul.