Sfîntul Sofronie s-a născut la Damasc din părinţi slăviţi. Dobîndind toată înţelepciunea ştiinţei omeneşti, el a rămas nemulţumit de ea şi a dorit mai mult, a dorit înţelepciunea cea dumnezeiască a mîntuirii sufletului. În lavra Sfîntului Teodosie el şi-a ales ca învăţător pe un monah foarte îmbunătăţit, Sfîntul Ioan Moschu. Împreună cu el a călătorit în pelerinaje pe la toate mînăstirile şi nevoitorii din Egipt care puneau în practica vieţii înţelepciunea cea duhovnicească. Dorinţa şi cuvîntul după care îşi călăuzea viaţa era: în fiecare zi învaţă tot mai mult despre înţelepciunea cea duhovnicească. Toate cele învăţate cei doi pelerini le-au scris pe hîrtie şi mai pe urmă le-au dat la iveală într-o carte numită Livada duhovnicească. Ei după aceea au călătorit la Roma, unde Sfîntul loan Moschu a şi murit, lăsînd în testament lui Sofronie ca să fie luat de acolo şi dus fie în Muntele Sinai, fie la Lavra Sfîntului Teodosie. Sfîntul Sofronie a împlinit dorinţa învăţătorului său şi i-a mutat sfintele moaşte la Mînăstirea Sfîntului Teodosie, iar el însuşi a rămas la Ierusalim care în acea vreme nu mai era sub stăpînirea persanilor. El a fost de faţă la aducerea din exilul persan a Cinstitei Cruci, pe care împăratul Heraclie a purtat-o pe umerii săi, desculţ şi în haine sărăcăcioase, în Cetatea Sfîntă a Ierusalimului. Vîrstnicul patriarh Zaharia, întors şi el din acelaşi exil, s-a mutat la scurt timp după aceea la locaşurile cele cereşti, în locul Patriarhului Zaharia a venit în scaunul patriarhal al Ierusalimului Arhiereul Modest, care a murit în anul 634, iar după el a fost ales patriarh acest Binecuvîntat Sofronie. El a păstorit Biserica lui Hristos timp de zece ani, cu multă rîvnă şi minunată înţelepciune. El s-a ridicat în apărarea Ortodoxiei pe atunci atacată de erezia monotelită, erezie pe care a dat-o anatemei la un Sinod convocat la Ierusalim, înaintea anatemizării ei mai răsunătoare de la Sinodul al Şaselea Ecumenic de la Constantinopol (din anul 680 d. Hr.). Acest Sfînt Patriarh a scris Viaţa Sfintei Măria Egipteanca, şi a alcătuit Rînduiala Sfinţirii Apei Celei Mari; el a pus de asemenea multe imne şi cîntări în diferitele slujbe ale Bisericii. Cînd califul arabilor a cucerit Ierusalimul, Sfîntul Sofronie 1-a rugat să cruţe vieţile creştinilor luaţi captivi, ceea ce Califul Omar a făgăduit în mod făţarnic. Căci el după aceea a început îndată un jaf sălbatic al Cetăţii Ierusalimului, împreună cu uciderea creştinilor ce trăiau în ea. Sfîntul Sofronie s-a rugat atunci cu lacrimi lui Dumnezeu ca să-1 ia dintre cei vii, ca să nu vadă profanarea Mormîntului Sfînt. Dumnezeu a ascultat ruga alesului Său şi 1-a luat la Sine în locaşurile cele cereşti la anul 644 după Hristos.

***

Sfîntul Sofronie, cel numit cu numele întregii înţelepciuni, s-a născut în Damasc, din părinţi dreptcredincioşi şi deplin înţelepţi, ale căror nume au fost Plintos şi Mira, şi erau cetăţeni vestiţi. Din tinereţile sale fericitul Sofronie şi-a cîştigat viaţa potrivit cu numele său, iubind înţelepciunea cea duhovnicească şi cea dinafară, păzindu-şi fecioreasca sa curăţenie, întreagă şi neprihănită din pîntecele maicii sale. Căci amîndouă acestea, adică înţelepciunea duhovnicească şi fecioreasca curăţie, se numesc întreaga înţelepciune, mai ales după cuvîntul Sfîntului Ioan Scărarul, care zice: "Întreaga înţelepciune este o numire de obşte a tuturor faptelor bune". Pe acestea şi pe toate faptele bune le-a cîştigat pe deplin înţeleptul Sofronie.

    El a deprins mai întîi filosofia cea din afară. De aceea a fost numit şi "sofist", adică preaînţelept, pentru că numirea de sofist în acele timpuri era foarte mult cinstită şi cei mai aleşi filosofi cu acest nume erau numiţi, precum altă dată Libaniu sofistul, prietenul Sfîntului Vasile cel Mare. După aceea fericitul Sofronie, după filosofia cea din afară vrînd să cîştige înţelepciunea cea duhovnicească, umbla prin mănăstiri şi prin sihăstrii pustniceşti, adunînd de la plăcuţii lui Dumnezeu părinţi folos pentru sufletul său.

    Mergînd şi la Sfînta Cetate a Ierusalimului şi umblînd prin mănăstirile ce erau acolo, a intrat în viaţa de obşte a marelui Teodosie. Acolo a găsit pe monahul Ioan, care se numea Moscu şi Evirat, preot cu rînduiala, bărbat îmbunătăţit şi foarte iscusit într-amîndouă înţelepciunile, şi în cea din afară şi în cea duhovnicească.

    Lipindu-se Sofronie de acela cu toată osîrdia, ca fiul de tată şi ucenicul de dascăl, îi urma lui întru toate căile, pînă la sfîrşitul aceluia, umblînd prin mănăstiri şi prin pustietăţi, împreună cu dînsul cercetînd pe sfinţii părinţi şi scriindu-le vieţile lor spre folos; precum este cartea cea scrisă de amîndoi, care se numeşte "Limonariu" sau "Grădină de flori" şi care este mărturisită de al şaptelea Sinod, în care se arată totul. În acea carte Sfîntul Sofronie adeseori se numeşte sofist de către dascălul său, ca cel asemenea cu dînsul în învăţătura filosofiei. Dar nu numai sofist numeşte acel cuvios Ioan pe fericitul Sofronie, ci în unele locuri şi domn al său, iar alteori şi părinte. Că nu-l avea ca pe un ucenic, ci ca pe un prieten şi împreună călător şi ostenitor, fiind ales cu viaţa. Pe lîngă aceasta vedea şi mai înainte cu duhul că acela avea să fie mare păstor şi stîlp neplecat al Bisericii lui Hristos.

    Cu acest cuvios Ioan a petrecut Sfîntul Sofronie mai înainte de călugăria sa mai întîi în Palestina, în aceeaşi viaţă de obşte a Sfîntului Teodosie - în pustiul Iordanului şi în mănăstirea ce se numea nouă, care era zidită de Sfîntul Sava.

    După aceea Ioan şi Sofronie, lăsînd Palestina de frica Perşilor care năvăliseră, s-au dus în părţile Antiohiei celei mari. Căci în timpurile acelea Hosroe cel tînăr, împăratul Persiei, s-a sculat cu război contra stăpînirii greceşti, pentru o pricină ca aceasta: Foca tiranul, precum scrie pe larg Nichifor Calist, istoricul grec, a ucis pe Mavrichie, împăratul grecesc (582-602) şi i-a răpit scaunul împărătesc (602-610); iar Mavrichie împăratul a fost mai înainte un mare făcător de bine a lui Hosroe al Persiei. Căci lui Hosroe, fiind izgonit de la împărăţia persană şi scăpînd în stăpînirea grecească, Mavrichie îi fusese ca un tată; şi-i ajutase cu bani împărăteşti şi cu putere de oaste de-şi luase iarăşi scaunul în Persia, şi se făcuse pace întărită între greci şi perşi. Iar cînd a auzit Hosroe de uciderea făcătorului său de bine, Mavrichie, i-a părut foarte rău de dînsul şi, stricînd toate aşezămintele de pace cu grecii, a început a cugeta să răzbune uciderea lui Mavrichie. Deci a năvălit oaste persană contra multor părţi greceşti, mai ales contra Siriei, Feniciei şi Palestinei şi le robeau.

    Atunci sfinţii părinţi care petreceau viaţă pustnicească în acele părţi, lăsînd mănăstirile şi pustniceştile lor locuinţe, au fugit fiecare pe unde putea. Într-acel timp aceşti doi sfinţi, Ioan şi Sofronie, s-au dus din Palestina. Iar după plecarea lor a fost luată de perşi Sfînta Cetate a Ierusalimului, iar cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a lui Hristos a fost robit împreună cu prea sfinţitul patriarh; şi patrusprezece ani a fost ţinut în Persia în robie, nu cu puţină mîhnire şi jale pentru toată creştinătatea.

    Mai înainte de acea robie a Ierusalimului, aceşti sfinţi, trecînd prin părţile Antiohiei după obiceiul lor, precum s-a zis, asemenea albinelor ce zboară pe flori şi adună miere, înconjurau oriunde auzeau că sînt părinţi făcători de fapte bune şi, adunînd frumuseţea sufletului cea mai dulce decît mierea ca într-un singur fagure plin de miere, au alcătuit-o prin scris, în cartea ce se numeşte "Limonariu". Iar după ce şi acolo s-au apropiat aceleaşi războaie persane, s-au dus în Egipt şi Alexandria, unde, făcînd asemenea, au dobîndit multe învăţături, pe care le-au lăsat spre folos neamului creştinesc celui mai de pe urmă, scriind faptele şi vorbele multor sfinţi părinţi, pe care singuri cu ochii le-au văzut şi cu urechile le-au auzit.

    Sfîntul Sofronie era încă netuns în chipul monahicesc cînd a mers în Alexandria. Acest lucru se dovedeşte din capitolul şasezeci şi nouă al "Limonariului", unde dascălul lui Sofronie, Ioan Eviratul, zice astfel: "Am mers în Alexandria eu şi domnul Sofronie, fratele meu, mai înainte de călugăria lui, şi ne-am dus la ava Paladie, bărbatul cel îmbunătăţit şi robul lui Dumnezeu". Şi iarăşi, în capitolul o sută zece, din nou zice: Eu şi domnul meu Sofronie am mers în lavra care este departe de Alexandria de optsprezece stadii, la un foarte îmbunătăţit egiptean de neam şi am zis acelui stareţ: "Părinte, spune-ne un cuvînt, cum putem să petrecem unul cu altul, căci domnul Sofronie sofistul vrea să se lepede de lume şi să se facă monah". Atunci ne-a zis stareţul: "Bine faceţi, fiilor, că lăsaţi cele lumeşti pentru mîntuirea sufletelor voastre. Şedeţi dar în chilii, liniştiţi-vă şi, păzindu-vă mintea, rugaţi-vă neîncetat, avînd nădejdea spre Dumnezeu. Acela vă va da înţelegerea Sa şi va lumina mintea voastră".

    De aici se vede mai lămurit fapta cea bună a Sfîntului, întregului la minte, Sofronie, căci, fiind încă mirean, atît de mare osteneală a călătoriei suferea într-acele vremi pe la mănăstiri şi prin pustietăţi şi atît de multă sîrguinţă adăuga pentru cercetarea lucrurilor celor folositoare, cum ar putea să se povăţuiască la calea mîntuirii; şi, mai înainte de a se tunde în călugărie, fericitul Sofronie se arăta desăvîrşit monah, avînd viaţă monahicească, desăvîrşită în fapte bune.

    După aceea s-a călugărit de dascălul său. Apoi, întîmplîndu-se lui o boală trupească de care era gata să moară, a văzut o vedenie, precum scrie despre aceasta dascălul său, în capitolul o sută doi, zicînd: Vrînd să se sfîrşească fratele meu Sofronie înţeleptul, eu şi ava Ioan scolasticul stînd lîngă el, ne-a zis: "Mi se părea că merg undeva pe cale şi am văzut că nişte fecioare dănţuiau înaintea mea, zicînd: "Bine că a venit Sofronie! Acum s-a încununat Sofronie!" Pentru aceasta dănţuiau fecioarele acelea înaintea lui, căci el este numit cu numele întregii înţelepciuni".

    Aceasta a scris dascălul său despre el. Apoi, după boala aceea, însănătoşindu-se şi fiind în chipul monahicesc, şi mai multe osteneli adăuga, îngrijind de mîntuirea sa şi de a altora, pentru că, înmulţindu-se atunci în Egipt eresul lui Sevir, se împotriveau ereticilor amîndoi, împreună cu dascălul, ca nişte înţelepţi şi iscusiţi în dumnezeiasca Scriptură, întrebîndu-se cu ei şi biruindu-i. Pentru aceea prea sfinţitului Patriarh al Alexandriei, Ioan Milostivul, îi erau foarte iubiţi şi se cinsteau mult de dînsul, ca nişte adevăraţi prieteni ai lui şi ajutători contra ereticilor şi mîngîietori în întristări.

    Se povesteşte în viaţa aceluia, scrisă de Leontie, episcopul Neapolei, că Sfîntul Ioan Milostivul avea obicei de şedea miercurea şi vinerea lîngă uşile bisericii, dînd voie tuturor celor ce voiau să vină la dînsul, ascultînd trebuinţele fiecăruia, ajutîndu-le, potolind certurile şi sfezile şi făcînd pace între oameni. Iar dacă se întîmpla cîndva, şezînd acolo, de nu venea nimeni la el şi nu cerea nimic, apoi se scula mîhnit şi cu lacrimi se ducea în casa sa, zicînd: "Acum smeritul Ioan n-a cîştigat nimic, nici a dus ceva lui Dumnezeu pentru păcatele sale". Astfel şi fericitul Sofronie, despre care ne este cuvîntul, mîngîindu-l pe prietenul lui, îi zicea: "Cu adevărat, astăzi ţi se cade, părinte, a te veseli, căci oile tale petrec în pace, fără ceartă şi fără sfadă ca şi îngerii lui Dumnezeu". De aici arătat este în cîtă cinste şi dragoste a fost Sfîntul Sofronie, împreună cu dascălul său, la acel prea sfinţit patriarh.

    La aceşti sfinţi părinţi era obiceiul şi sîrguinţa ca în fiecare zi, să se folosească cu un lucru nou, văzînd sau auzind sau învăţînd ceva. Şi li s-a întîmplat un lucru ca acesta, precum zice Ioan:

    Eu şi domnul Sofronie înţeleptul, am mers în casa lui Ştefan filosoful, care era lîngă calea ce duce spre biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zidită de fericitul Patriarh Evloghie, spre răsărit de a marelui Tetrafil. Sosind în casa filosofului, am bătut în poartă, iar portarul ne-a zis: "Încă se odihneşte stăpînul meu, mai zăboviţi puţin". Atunci a zis domnul meu Sofronie: "Să mergem la Tetrafil şi acolo vom zăbovi". Locul acela este cinstit de alexandreni, căci se zice că împăratul Alexandru Macedoneanul, aducînd din Egipt moaştele Sfîntului Prooroc Ieremia, le-a pus în acel loc cînd a zidit cetatea Alexandria în numele său.

    După ce am mers acolo, pe nimeni n-am aflat, decît numai pe trei orbi. Şi am şezut încetişor aproape de ei, avînd la noi cărţile noastre. Deci, vorbind mult între ei aceşti orbi, a zis unul către altul: "Prietene, cum ai orbit tu?" Acela i-a răspuns: "Am fost corăbier în tinereţile mele şi, plutind dinspre Africa, din multa privire spre mare, s-a făcut albeaţa pe ochii mei şi am orbit". Apoi i-a povestit şi celălalt cum a orbit, zicînd: "Am fost sticlar şi, lucrînd odată cu sticla fără pază, m-am ars şi din dogoarea focului mi-am pierdut vederea".

    Amîndoi orbii spunîndu-şi pricina orbirii lor, au întrebat şi pe al treilea, iar acela le-a răspuns: "Cînd eram tînăr, mi-a fost urît a mă osteni şi a lucra, ci am iubit lenea; dar, fiind iubitor de plăceri, nu aveam cu ce mă hrăni, de aceea am început a fura şi a face multe răutăţi. Iar într-una din zile am văzut ducîndu-se spre îngropare un mort. Şi am mers în urma celor ce-l duceau, vrînd să văd unde-l vor pune; şi a fost îngropat mortul lîngă biserica Sfîntului Ioan. După ce a înnoptat, am descoperit mormîntul, am intrat înăuntru, am luat toate hainele de pe mortul acela şi numai o cămaşă am lăsat pe el.

    Şi, ieşind din mormînt, mi-a zis gîndul cel rău: "Întoarce-te de ia şi cămaşa, căci este foarte bună". Şi eu ticălosul m-am întors, vrînd a dezbrăca şi cămaşa, ca să las mortul gol; dar, ridicîndu-se mortul, a stat înaintea mea şi, ridicînd mîinile, mi-a zgîriat obrazul cu degetele şi mi-a scos amîndoi ochii; atunci eu ticălosul, cu multă nevoie şi durere, abia am ieşit din mormînt. Aşa am orbit".

    Acestea auzindu-le noi, domnul Sofronie mi-a făcut semn şi ne-am dus de la dînşii, apoi mi-a zis Sofronie: "Cu adevărat, părinte Ioan, astăzi nu mai este nevoie să învăţăm mai mult, că ne-am folosit destul. Că oricine făcînd rău, nu poate a se tăinui de Dumnezeu". De aceea, arătat este, cum că amîndoi Sfinţii Ioan şi Sofronie, se îngrijeau de folosul lor în toate zilele. Căci zicînd el "nu este nevoie astăzi ca mai mult să învăţăm, pentru că ne-am folosit destul", dovedeşte că toată ziua se sîrguia a se folosi cu ceva.

    Petrecînd fericitul Sofronie în Alexandria, a scris minunile Sfinţilor Chir şi Ioan, dîndu-le mulţumire pentru vindecarea ochilor săi. Căci atunci cînd a căzut bolnav, a alergat la sfinţii doctori fără de arginţi cu rugăciune şi cu credinţă şi a cîştigat de la dînşii vindecarea cerută, în biserica lor din Alexandria, avînd către dînşii mare osîrdie. Dar după cîtva timp, părţile acelea ale Egiptului, unde este Alexandria, au început a fi supărate de năvălirea perşilor. Deci au fost nevoiţi Sfinţii Părinţi Ioan şi Sofronie să fugă şi de acolo, că şi prea sfinţitul Patriarh Ioan Milostivul începuse să fugă de frica barbarilor.

    Vrînd să meargă cu el la Constantinopol, au venit şi ei în corabie, nevrînd să se lase de el, căci nu suferea să se despartă de dînşii. Deci sfinţitul patriarh Ioan, căzînd în boală pe drum, a murit în cetatea Amatunta, iar viaţa lui cea înaltă şi milosteniile cele multe le-a lăudat înţeleptul Sofronie cu cuvinte alese. După îngroparea cea patriarhicească, s-a dus la Roma cea veche cu dascălul său Ioan şi cu fraţii care se întîmplaseră cu dînşii, doisprezece la număr. Acolo petrecînd cîtva timp, Cuviosul Ioan, dascălul lui Sofronie, fiind mai bătrîn, s-a dus către Domnul. Şi, cînd era să moară, a poruncit iubitului şi duhovnicescului său fiu, Sofronie, ca trupul lui să nu-l îngroape în Roma. Ci, în raclă de lemn închizîndu-l, să-l ducă în muntele Sinai. Iar dacă nu-i va fi cu putinţă să-l ducă pînă la muntele Sinai din cauza barbarilor, atunci să-l ducă în Palestina, la mănăstirea cea de obşte a Sfîntului marelui Teodosie, unde Cuviosul Ioan se călugărise şi acolo să-i îngroape moaştele. Deci, aşa s-a şi făcut.

    Căci Sfîntul Sofronie, urmînd lui Iosif cel din Legea Veche, care a dus trupul lui Iacob în mormîntul părinţilor săi, a luat din Roma trupul Cuviosului Ioan, duhovnicescul său părinte, şi, împreună cu fraţii, s-a întors în ţările greceşti. Iar după ce a ajuns la Ascalon, a auzit că nu este cu putinţă să treacă la muntele Sinai din cauza barbarilor. Atunci au mers la Ierusalim, care era stăpînit de perşi, şi au îngropat trupul părintelui lor în mănăstirea de obşte a lui Teodosie. Iar el împreună cu fraţii săi locuia în Ierusalim, avînd atunci scaunul Patriarhiei Modest, în locul patriarhului Zaharia, care, împreună cu lemnul Crucii, era în robie la perşi.

    După puţin timp de la plecarea Sfîntului Sofronie de la Roma în Palestina, Dumnezeu a binevoit ca să întoarcă din robie la Ierusalim Sfîntul Lemn al Crucii şi pe Patriarhul Zaharia. Căci voievodul Ieraclie, ucigînd pe tiranul împărat Foca şi luînd singur împărăţa grecească (610-641), s-a ostăşit asupra ţinutului grecesc şi, biruind de multe ori cetele lui Hosroe, a robit cetăţile acelea şapte ani. După aceea, Siroes, fiul lui Hosroe, ucigînd pe tatăl său şi luînd împărăţia grecească, căuta să se împace cu Ieraclie, împăratul grecesc. Iar condiţiile de pace puse de împăratul Ieraclie erau acestea: împăratul Persiei să lase grecilor Ierusalimul şi să întoarcă cinstitul lemn al Sfintei Cruci, cum şi pe Patriarhul Zaharia. Şi aşa s-a şi făcut.

    Deci, după patrusprezece ani, a fost adus din Persia lemnul Crucii cu mare cinste, pe care însuşi împăratul Ieraclie l-a dus pe umerii săi în Sfînta Cetate - precum se scrie despre aceasta în ziua de 14 a lunii septembrie -, iar fericitul Patriarh Zaharia şi-a luat iarăşi scaunul său. După cîţiva ani acel cinstit Lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos a fost dus de acelaşi împărat Ieraclie din Ierusalim la Constantinopol ca să nu se mai robească de vrăjmaşi acea mare vistierie a creştinilor. După aceea Ierusalimul a fost luat iarăşi de vrăjmaşi, după cum vom vedea mai pe urmă.

    Patriarhul Zaharia, după întoarcerea sa din robie, mai trăind puţin, s-a dus către Domnul. După dînsul Modest iarăşi a luat scaunul, dar n-a stat pe el decît numai doi ani, pentru că a murit. Apoi a fost ales Sfîntul Sofronie ca patriarh al Ierusalimului. În acel timp s-a ridicat şi eresul monoteliţilor, adică al celor ce mărturisesc o voie şi o lucrare în persoana lui Hristos, în cele două firi ale Lui - în cea dumnezeiască şi în cea omenească -, ca şi cum fiecare fire n-ar fi avut deosebită lucrare şi voie. Iar cei ce mărturisesc că Hristos nu este desăvîrşit în amîndouă firile, aceia Îl prihănesc.

    Despre acel eres s-a scris mai pe larg în viaţa Cuviosului Maxim Mărturisitorul, în ziua de 21 a lunii ianuarie. Dar pe acel eres al monoteliţilor, l-a întins mai ales Chir, patriarhul Alexandriei, adunînd sinod şi poruncind a crede ca el. Lui i-a urmat Serghie, patriarhul Constantinopolului, iar după dînsul Piros şi alţii, pentru care au pătimit mulţi din cei ce nu se învoiau cu acel eres. Acelui eres i s-a împotrivit foarte mult prea sfinţitul Patriarh al Ierusalimului, Sfîntul Sofronie. Căci, adunînd la dînsul sinod, a blestemat acel eres al monoteliţilor şi a trimis scrisori întărite ale sinodului pretutindeni. După aceea au fost citite acele scrisori la al şaselea Sinod ecumenic şi de Sfinţii Părinţi s-au mărturisit şi s-au primit ca nişte scrieri ortodoxe.

    Sfîntul Sofronie a scris şi alte multe cuvinte şi învăţături folositoare Bisericii lui Hristos, cum şi viaţa cîtorva sfinţi, printre care şi a Sfintei Maria Egipteanca, care a fost asemenea ca îngerii în pustie, mai presus de firea omenească. El, păstorind bine Biserica lui Dumnezeu, a închis gurile ereticilor, izgonindu-i departe ca pe nişte lupi, de la turma cea cuvîntătoare. Apoi iarăşi, cu voia lui Dumnezeu, s-a făcut năvălirea barbarilor asupra Siriei şi a Palestinei. Însă acum nu era a perşilor, ci a mahomedanilor, care mai întîi au luat cetatea Damasc.

    Apoi au înconjurat cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul, şi au bătut-o aproape doi ani. După ce oastea grecească s-a rănit de dînşii în Siria şi a fost ucis Serghie voievodul, prea sfinţitul Patriarh Sofronie, împreună cu creştinii din Palestina, s-au închis în Sfînta Cetate. Se află cuvîntul lui pe care l-a grăit către popor în ziua Naşterii lui Hristos, cînd s-a făcut înconjurarea cetăţii, în care, ca un alt Ieremia, plîngea cu jale risipirea şi pustiirea sfintelor locuri, ce s-a făcut cu voia lui Dumnezeu pentru păcatele poporului. Dar mai vîrtos plîngea că n-a putut să prăznuiască în Betleem ziua Naşterii lui Hristos, după obicei, de vreme ce locul Betleemului acum era în mîinile agarenilor.

    Sfîrşindu-se alt an al înconjurării, cînd creştinii erau strîmtoraţi, s-a simţit nevoia a se da pe sine vrăjmaşilor şi a le deschide cetatea. Dar mai întîi prea sfinţitul Patriarh Sofronie a trimis la voievodul agarenilor, Omar, făcînd cu dînsul aşezămînt de pace, întru care la început se cerea ca credinţei creştineşti şi Sfintei Biserici a lui Dumnezeu să nu i se facă nici un fel de silă şi de strîmbătate. Omar voievodul a făgăduit ca acel aşezămînt, precum şi altele să le păzească întregi. Şi, întărind cuvîntul acesta, creştinii au deschis porţile cetăţii voievodului agarenesc; iar el, fiind făţarnic şi viclean, s-a prefăcut blînd ca o oaie şi smerit, dar în inimă era lup răpitor.

    Îmbrăcîndu-se în nişte vechituri de păr de cămilă, a intrat în cetate pe jos şi întreba unde este biserica lui Solomon ca să-şi săvîrşească acolo rugăciunile lui cele de Dumnezeu urîte. Iar prea sfinţitul Sofronie, ieşind întru întîmpinarea lui şi văzîndu-l într-un chip ca acela făţarnic, a zis: "Iată va fi urîciunea pustiirii, cea mai înainte vestită prin proorocul Daniil, care va fi în locul cel sfînt". Deci a plîns mult cu toţi creştinii şi-l îndemna pe voievod ca, lepădînd acele vechituri, să se îmbrace în hainele boiereşti cele cuviincioase lui.

    Şi astfel Sfînta Cetate a lui Dumnezeu, Ierusalimul, s-a luat de agareni şi s-a strîmtorat creştinătatea de grea robie. Pentru că păgînul voievod al agarenilor n-a păzit aşezămîntul de pace făcut cu prea sfinţitul Patriarh Sofronie pe care făgăduise a-l păzi. Şi a început a face multe strîmbătăţi creştinilor din Ierusalim. Văzînd aceasta, Sfîntul Sofronie se tînguia de-a pururea şi ruga pe Dumnezeu să-i ia sufletul lui de pe pămînt, ca să nu vadă mai mult chinuirea creştinilor, urîciunea pustiirii şi necinstirea locurilor celor sfinte. Şi, fiind auzit, degrabă şi-a săvîrşit viaţa şi a trecut de la pămîntescul Ierusalim, cel plin de lacrimi, spre cel de sus, plin de bucurie, unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.