Sfântul Mucenic Pavel, ucis pentru sfintele icoane şi Sfântul Cuvios Teostirict Mărturisitorul
Sfântul Mucenic Teoctirist (Teostirict) Mărturisitorul (VIII)

O istorie a scrierii paraclisului Maicii Domnului

Autorul paraclisului ‘Apa trecând-o ca pre uscat’ este considerat monahul Teostirict, care a trăit în secolul al VIII-lea. Alţii spun că autorul este Mitropolitul Teofan Mărturisitorul al Niceei, care a trăit în acelaşi secol. Unii afirmă că paraclisul a fost alcătuit chiar de Sfântul Ioan Damaschin.

În cartea de cult Ceaslov scrie: ,,Un canon al lui Teostirict monahul. Alţii îl socotesc autor pe Teofan”. Se crede şi că cele două nume aparţin de fapt aceleiaşi persoane: Teofan era numele lui Teostirict înainte de a deveni monah.

Studii recente privind cine a alcătuit paraclisul arată că el a fost scris de Sfântul Teostirict Mărturisitorul. El a folosit Canonul către Născătoarea de Dumnezeu compus de Sfântul Teofan Scrisul[1] şi alte surse liturgice şi bisericeşti pentru a alcătui paraclisul. Canonul Sfântului Teofan Scrisul era folosit ca prim canon la utrenia praznicelor sfinţilor mari. La rândul său, Teofan a folosit în canonul său fragmente din Canonul Sfântului Ioan Damaschin pe care acesta l-a scris pentru praznicul Învierii lui Lazăr. Mai precis, el a preluat irmoasele cântărilor 1, 3, 6, şi 7. Restul fie le-a compus singur, fie le-a preluat din alte surse liturgice.

* * *

Sfântul Teostirict Mărturisitorul, autorul paraclisului ‘Apa trecând-o ca pre uscat’ închinat Maicii Domnului

Teostirict Mărturisitorul, stareţul Mânăstirii Pelechitului [Pelekete] de lângă Prusa, a pătimit pentru sfintele icoane în vremea împăratului hulitor Constantin Copronim (741-775). Sfântul este prăznuit pe 29 februarie de Bisericile slave şi pe 17 martie de Bisericile greceşti. Biserica noastră, urmând sinaxarul grec, îl sărbătoreşte pe 17 martie[2].

Teostirict s-a născut în Triglia, Bitinia şi s-a făcut călugăr la o vârstă tânără în Mânăstirea Sfântului Ioan Teologul, cunoscută şi ca Mânăstirea Pelechitului, unde mai târziu el a ajuns stareţ. În timpul prigoanei împăratului Constantin al V-lea Copronim, generalul său din Asia Mică, Mihail Lachanodrakon, a pornit o persecuţie cumplită mai ales împotriva monahilor care cinsteau sfintele icoane.

În Joia Mare din anul 763, generalul a venit la Mânăstirea Pelechitului în timpul săvârşirii sfintei liturghii. Stareţul Teostirict slujea liturghia împreună cu cei 780 călugări ai săi, dintre care 70 erau ieromonahi. Pe neaşteptate, bătăi puternice în poarta mânăstirii au întrerupt atmosfera solemnă. La poartă se aflau 2.000 de ostaşi ai generalului care strigau, stârnind nelinişte şi cutremur.

Ostaşii au spart poarta cu topoarele şi gloata a intrat în curte. Generalul Mihail Lachanodrakon a dat buzna în biserică împreună cu armata lui şi s-a îndreptat spre stareţ. Generalul a smuls violent sfântul potir, l-a zdrobit de pământ şi l-a lovit pe stareţ peste faţă. Aceasta a dus la o ciocnire între monahi şi ostaşi.

Văzând aceasta, stareţul a poruncit fiilor săi să se retragă, iar generalul i-a înmânat un document, spunându-i cu mânie: ,,Ia documentul şi semnează de îndată împotriva idolilor pe care voi îi numiţi icoane, altfel vă vom măcelări pe toţi. Este un decret al evlaviosului împărat Constantin al V-lea”. ,,Mai degrabă ai spune Copronim[3]”, a răspuns stareţul. ,,Noi nu vom semna niciodată împotriva sfintelor icoane, pe care le cinstim în mod drept”.

După ce stareţul a rostit aceste cuvinte, generalul a poruncit cu mânie să înceapă măcelul. În câteva minute, 400 de monahi au căzut seceraţi de ostaşi.

Apoi, generalul a dat altă poruncă: să pună restul călugărilor în lanţuri şi să-i scoată în curte. Acolo a poruncit să fie aprins focul în toate colţurile mânăstirii pentru ca totul să se prefacă în cenuşă. Astfel, minunata mânăstire a fost mistuită de flăcări.

Monahii prinşi au fost duşi la împăratul Copronim şi puşi înaintea lui. Copronim l-a întrebat pe generalul Mihail: ,,Câţi sunt ?” Generalul i-a răspuns: ,,40 ieromonahi, 342 monahi şi stareţul”.

Cuprins de furie, Copronim s-a adresat monahilor: ,,Monahi nevrednici ! Recalcitranţi şi nesupuşi în împărăţia mea, veniţi înaintea mea ! Sunt Constantin al V-lea şi nu glumesc”. Zâmbind, un călugăr pe nume Sinesie s-a apropiat de împărat şi i-a spus: ,,Copronime ! Noi suntem fiii lui Teostirict şi am învăţat de la părintele nostru să călcăm pe capetele diavolului şi ale iconoclaştilor”. Spunând aceste cuvinte, monahul Sinesie şi-a pecetluit soarta. Împăratul a poruncit să i se taie capul de îndată.

Apoi împăratul i-a întrebat pe monahi, pe fiecare în parte, şi a poruncit ca tuturor celor care nu se lepădau de credinţa ortodoxă să li se taie capul pe dată. În timp ce inima lui Copronim sălta de bucurie, sângele zecilor de monahi curgea ca un râu.

După măcel, împăratul a poruncit să fie adus înaintea lui Teostirict. Sfântul s-a apropiat cu bucurie pentru ocazia de a-şi mărturisi credinţa, dar şi cu mâhnire şi lacrimi la vederea unei asemenea grozăvii.

Plin de mânie, împăratul a ţipat: ,,Ucigaşule ! Călăule ! Ţi-ai ucis cei 780 de fii dintr-un capriciu, ca să nu-ţi arunci idolii pe care îi numeşti icoane. Ucigaşule, vei rămâne în istorie ca ucigaşul fiilor tăi”.

Stareţul nu i-a răspuns nimic. El s-a îndreptat către perete unde atârna un tablou al împăratului, l-a aruncat la pământ şi l-a călcat în picioare. Apoi a spus: ,,Asemenea necinste meriţi, Copronime. Cinstesc sfintele icoane şi însetez de această moarte. De fapt, mă grăbesc să-mi prind din urmă aleşii şi binecuvântaţii fii, cununa şi lauda mea”.

Văzând că va urma un măcel, mulţi ostaşi şi demnitari au hotărât atunci să se revolte împotriva împăratului, şi împăratul a dat înapoi de frică. Apoi l-a chemat pe comandantul armatei să-l salveze. Comandantul şi-a ridicat sabia pregătit să taie câteva capete, când deodată ostaşul Emilios Teravinos şi-a înşfăcat sabia, şi-a făcut semnul sfintei cruci şi şi-a scos de la piept o icoană a Mântuitorului. Apoi a strigat cu glas mare: ,,Blestemat să fii Copronime, ereticule, eu mă închin sfintelor icoane. Omoară-mă”. Capul lui Emilios a căzut şi împăratul s-a retras pentru noapte.

În ziua următoare, împăratul l-a chemat din nou pe stareţ şi, primind aceleaşi răspunsuri de la el, a poruncit să i se taie nasul, urechile şi degetele. Apoi i-au smuls cu cleştii fâşii de piele de pe trup şi plin de sânge a fost aruncat într-o temniţă întunecată fără mâncare şi apă, pentru a muri acolo. Însă stareţul Teostirict a supravieţuit în această temniţă 9 ani, datorită milostivirii câtorva ostaşi care îi dădeau pe furiş pâine şi apă.

Între timp, împăratul Constantin Copronim a murit şi i-a urmat la tron fiul său, Leon al IV-lea. Deşi firav la trup, el avea un suflet milostiv. Leon i-a eliberat pe toţi cei închişi pentru cinstirea sfintelor icoane. A fost eliberat şi stareţul Teostirict şi adus înapoi la mânăstirea lui, care zăcea acum în ruină.

Mai multe mânăstiri din apropiere l-au rugat pe Teostirict să vieţuiască în mijlocul lor, dar el a refuzat, preferând să trăiască în propria mânăstire, unde vieţuise cu fiii lui duhovniceşti. Într-un colţ al ruinelor, el şi-a construit singur o colibă de lemn şi a hotărât să trăiască acolo singur câte zile mai avea. Acolo, între ruinele mânăstirii lui şi după pătimirile prin care trecuse, a alcătuit paraclisul către Maica Domnului. El a început:

 

De multe ispite fiind cuprins,

Către tine alerg căutând mântuire,

O Maică a Cuvântului şi Fecioară,

De rele şi de nevoi mântuieşte-mă.

 

După 3 ani de viaţă pustnicească, noi monahi au venit la acest părinte duhovnicesc, care nu avea degete, nas şi urechi şi i-au cerut să le fie stareţ. Neîndrăznind să se opună voii lui Dumnezeu, Teostirict i-a primit şi, în câteva luni, 800 de monahi s-au adunat la mânăstire. Precum odinioară Dreptul Iov a primit de la Dumnezeu alţi 7 fii trupeşti în locul celor omorâţi din ispita vrăjmaşului, tot astfel cuviosul Teostirict a primit fii duhovniceşti în locul celor ucişi de vrăjmaşul sfintelor icoane, Constantin Copronim.

Stareţul Teostirict a mai trăit 25 ani cu obştea lui, şi Mânăstirea Pelechitului a reînviat. Pe 17 martie 807, sufletul lui Teostirict s-a întâlnit cu cele ale fiilor săi muceniciţi şi ultimele cuvinte ale Sfântului Teostirict au fost:

,,Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşalelor noastre, Hristoase Dumnezeule ...”

 

[1] Sfântul Teofan Scrisul este chiar Sfântul Teofan Mărturisitorul, mitropolitul Niceei, prăznuit de Biserică pe 11 octombrie. El împreună cu fratele său după trup, Sfântul Teodor Mărturisitorul, au fost monahi în Lavra Sfântului Sava. Patriarhul Ierusalimului i-a trimis pe amândoi la Constantinopol pentru a-l mustra pe împăratul Leon Armeanul pentru eresul iconoclast şi prigonirea credincioşilor. Acolo ei au pătimit multe munci de la împăraţii iconoclaşti, bătăi, temniţă, foame, surghiun.

Împăratul Teofil a poruncit să le fie scrisă pe feţe, pe frunte şi pe obraji, ‘fărădelegea’ lor, aceea că propovăduiau dreapta închinare la icoane. Din acest motiv, cei doi sfinţi fraţi s-au numit Teodor Scrisul şi Teofan Scrisul. Apoi au fost trimişi din nou în surghiun.

Închişi în temniţă, în surghiun, slăbind de mulţimea pătimirilor, Sfântul Teodor s-a odihnit întru Domnul pe 27 decembrie, dată la care este prăznuit de Biserică. Fratele său, Sfântul Teofan, a trăit să vadă pierderea ereziei iconoclaste, deoarece după moartea împăratului Teofil, împărăteasa Teodora cu fiul ei Mihail i-au chemat pe toţi sfinţii mărturisitori din surghiun şi au restabilit dreapta credinţă în Duminica Ortodoxiei din anul 842. Printre cei întorşi din surghiun s-a numărat şi Sfântul Teofan, care a fost ales mitropolit al Niceei. Acesta a scris un canon pentru Duminica Ortodoxiei, ca şi multe alte canoane şi cântări folositoare Bisericii lui Hristos.

[2] Uneori, apar neconcordanţe calendaristice în Biserica noastră, având în vedere că Mineiele (deci inclusiv sinaxarul) urmează tradiţia greacă, iar Vieţile sfinţilor le-am preluat după tradiţia rusă, fiind traduceri ale lucrărilor monumentale ale Sfântului Dimitrie al Rostovului.

[3] Constantin al V-lea a fost poreclit ‘Copronim’ pentru că a spurcat scăldătoarea cu fireştile neputinţe, sau, după alte surse, haina de purpură imperială cu care era înfăşat. Văzând incidentul, patriarhul Hermano, care l-a botezat, a proorocit că acest copil va aduce într-o zi o erezie groaznică asupra Bisericii, ceea ce a şi făcut, devenind iconoclast. Porecla sa ‘Copronim’ derivă de la kopros (fecale) şi onoma (nume). Acesta ar putea fi motivul pentru care el a interzis botezul pruncilor.