Sfîntul Apostol Petru şi Sfîntul Ioan cuvîntătorul de Dumnezeu, mai înainte de a se duce, precum s-au dus şi ceilalţi apostoli, la marginile pămîntului, pentru propovăduirea lui Hristos, propovăduiau pe Hristos prin cetăţile de prin jurul Ierusalimului. Dar cînd a fost cetatea care se cheamă Lida - iar după aceea s-a numit Diospoli - şi, petrecînd acolo un an, a adus multe popoare la Hristos Dumnezeu. Atunci a zidit acolo o biserică cu numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; pentru că atunci era linişte între creştini, încetînd prigonirea după uciderea Sfîntului Arhidiacon Ştefan.

    Cezarul Tiberiu, auzind multe lucruri despre Iisus Hristos şi despre minunile Lui, a poruncit să nu prigonească pe creştini. Despre aceasta se pomeneşte astfel în Faptele Apostolilor: Bisericile prin toată Iudeea, Galileea şi Samaria aveau pace. Acea pace a fost pînă la sfîrşitul lui Tiberiu. Deci, în acea alinare, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, zidind în Lida acea biserică s-au dus în Ierusalim şi au rugat pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu să meargă în Lida, să vadă biserica cea zidită în numele ei, să o binecuvînteze şi să o sfinţească prin venirea sa, astfel ca rugăciunile celor ce se vor ruga într-însa să fie bineprimite înaintea lui Hristos, cel ce s-a născut dintr-însa.

    Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a zis către dînşii: "Mergeţi acolo, bucuraţi-vă şi eu voi fi cu voi!" Iar ei, mergînd, au aflat în biserică pe un stîlp ce întărea clădirea, chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zugrăvit nu de mînă, ci de Dumnezeu, avînd cu totul asemănarea cinstitei ei feţe, asemenea avea şi a cinstitelor ei haine. Deci ei, văzînd-o, s-au închinat acelui chip al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nezugrăvită de mînă şi au mulţumit Cuvîntului Cel ce S-a întrupat dintr-însa. După aceea, Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a mers acolo singură şi, văzîndu-şi chipul său şi mulţimea de popor care crezuse în Hristos, s-a veselit cu duhul; iar ea a dat acelei icoane darul şi puterea facerii de minuni.

    Trecînd mulţi ani, Iulian Paravatul, luînd împărăţia grecilor şi a Romei, a ridicat mare prigonire contra Bisericii lui Hristos. Atunci s-a trimis de acel muncitor în Lida o rudenie a lui, de un nume cu el ca să şteargă acel chip făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu nişte unelte tăietoare de piatră. Dar minunii îi urma altă minune, pentru că, pe cît tăietorii tăiau şi strujeau acel chip nezugrăvit de mînă cu ciocane şi topoare, pe atît se vedea că străbăteau prin minune vopselele şi zugrăvelile în adîncul stîlpului; deci, ostenindu-se mult şi nesporind nimic, s-au dus deşerţi.

    În multe părţi se răspîndise vestea despre acel chip al Maicii Domnului, despre minunile cele mari şi fără număr, încît veneau mulţi credincioşi din toate părţile, în toţi anii, să se închine la acea icoană. După ce au trecut mulţi ani, fericitul Gherman - mai înainte de luarea arhieriei şi a scaunului patriarhiei din Constantinopol -, a mers la Ierusalim să se închine Sfîntului Mormînt al Domnului şi celorlalte locuri sfinte. Deci, cînd era în Lida, a văzut chipul cel făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, rugîndu-se cu căldură, a poruncit unui zugrav să-i zugrăvească pe o scîndură icoana aceea. Luînd el icoana cea zugrăvită, a dus-o cu sine la Constantinopol şi o avea ca pe o vistierie nepreţuită, săvîrşindu-şi toate rugăciunile sale înaintea ei.

    Deci, el a fost, cu voia lui Dumnezeu, patriarh al Constantinopolului pe vremea împărăţiei lui Artemie cel numit Anastasie. După aceea Leon Isaurul - care se numea mai înainte Conon -, luînd împărăţia, a adus eresul luptării de icoane şi a ridicat prigonire cumplită asupra celor dreptcredincioşi. Deci, a izgonit cu necinste pe sfinţitul patriarh Gherman de pe scaunul lui; iar Prea Sfinţitul Gherman, izgonindu-se din biserică şi din casa sa, a luat cu sine două sfinte icoane, a Mîntuitorului Hristos şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe aceea care în Lida o zugrăvise de pe cea făcătoare de minuni.

    Deci, vrînd să plutească cu corabia la surghiunie, a scris o scrisoare Prea Sfinţitului Grigorie, episcopul Romei celei vechi, înştiinţîndu-l de nedreapta sa izgonire şi de muncirea cea făcută în Constantinopol celor dreptcredincioşi de împăratul cel luptător de icoane. Şi, făcînd loc în scîndura icoanei lui Hristos, a băgat acolo scrisoarea aceea şi a pecetluit-o, însemnînd data, ceasul şi locul. După aceea, a sărutat cu lacrimi acea sfîntă icoană a Mîntuitorului, de două ori, zicînd: "Mîntuitorule, Mîntuitorule, mîntuieşte-ne pe noi!" Apoi, i-a dat drumul icoanei pe mare. Deci, acea sfîntă icoană, plutind o zi şi o noapte pe mare, a ajuns la Roma cea veche şi în acea noapte s-a făcut arătare prea sfinţitului episcop al Romei de venirea chipului Mîntuitorului.

    Dimineaţă, cînd soarele era răsărit, episcopul a luat clerul său cu lumînări şi cu cădelniţe, după aceea s-a suit într-o corabie şi plutind pe rîul Tibru spre mare, a ieşit întru întîmpinarea icoanei Mîntuitorului. Cînd a fost la gura rîului unde se vărsa în mare, a văzut icoana că umbla în preajmă pe ape şi din această pricină s-a umplut de spaimă şi de bucurie; după aceea, s-a închinat cu bună credinţă. Apoi episcopul Grigorie a grăit către icoană cu lacrimi: "Stăpîne, dacă ai venit la noi, nevrednicii, Te rugăm, precum ai umblat cu preaslăvire pe ape, aşa să Te sui şi pe mîinile noastre; pentru că nu îndrăznim să ne atingem de Tine, cu ale noastre porniri". Deci, îndată, icoana s-a ridicat din mare în văzduh şi, zburînd ca o pasăre, a venit în mîinile arhiereului.

    Episcopul, sărutînd-o cu lacrimi de bucurie şi luînd-o cu cinste vrednică, a dus-o în Roma cu cîntare de psalmi şi a purtat-o prin toată cetatea, ca acea dumnezeiească icoană să fie văzută de tot poporul. Apoi, a pus-o în biserica cea mare a Sfîntului Apostol Petru. Şi, scoţînd din scîndură scrisoarea patriarhului, care rămăsese neudată de apă, a citit-o şi a înţeles cele ce se făceau în Constantinopol de împăratul cel răucredincios. Încă şi aceasta s-a înştiinţat din scrisoare, că într-o zi şi o noapte a venit acea icoană a Mîntuitorului din Constantinopol la dînşii; deci, toţi slăveau puterea cea de neajuns a lui Dumnezeu. Pentru eresul împotriva sfintelor icoane ce se ridicase la Răsărit şi pentru izgonirea Prea Sfinţitului Gherman, episcopul Romei Grigorie se mîhnea foarte mult şi cu întristare mare se cuprindea. De aceea, a scris împăratului cu îndrăznire, mustrîndu-l pentru păgînătatea lui. La icoana Mîntuitorului se săvîrşeau în Roma multe minuni, pentru că diferite boli şi neputinţe se izgoneau de la oameni.

    Prea Sfinţitul Gherman a petrecut în izgonire pînă s-a apropiat de fericitul său sfîrşit. Deci atunci, sfintelor icoane li se făcea neîncetată necinste şi batjocură; pentru că unele erau scuipate şi sfărîmate, altele aruncate în noroi şi călcate în picioare, iar altele arse în foc. Pentru aceea el a scris o altă carte către episcopul Romei, înştiinţîndu-l de cele ce se făceau. Şi în scîndura icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aceea care se zugrăvise în Lida, făcînd loc, a ascuns într-însa cu dinadinsul scrisoarea sa, punîndu-i data şi ceasul scrisorii. Deci, sărutînd icoana şi plîngînd mult, i-a zis: "Mergi, Stăpînă şi scapă acum fugind, nu ca de Irod în Egipt, ci de vrăjmaşul cel cu nume de fiară! Mergi în Roma la cei binecredincioşi, ca să te păzeşti împreună cu cel mai înainte de veci al tău Prunc, de urîtele mîini ale luptătorilor de icoane. Treci această mare largă cu plutire fără primejdie; pentru că porţi pe Făcătorul cerului, al pămîntului şi al mării. Mergi şi scapă tu în mîinile plăcutului tău, Grigorie; iar pe noi, care pentru cinstea ta ne primejduim, în sînurile lui Avraam ne sălăşluieşte şi în cereştile curţi ne pomeneşte".

    Astfel grăia Sfîntul Gherman şi pe sfînta icoană cu lacrimi o uda şi, sărutînd-o cu dragoste, i-a dat drumul pe mare. Deci, icoana a plutit mai degrabă decît zborul vulturului şi într-o zi şi o noapte a ajuns la Roma. În acea noapte i s-a făcut cunoscut episcopului Romei de venirea împărăteştii icoane cereşti. Iar el, sculîndu-se, s-a dus înaintea icoanei lui Hristos, precum se dusese şi înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. El a ieşit în întîmpinarea ei pe rîul Tibru, cu tot clerul, cu lumînări şi cădiri; dar, cînd era la gura noianului, icoana Maicii lui Dumnezeu s-a văzut de toţi pe apă în preajmă, venind spre dînşii. Atunci, episcopul Romei, întinzînd mîinile sale spre dînsa, ea a venit în mîinile lui şi a primit-o cu mare bucurie şi, închinîndu-se ei, a sărutat-o; apoi s-a întors în cetate minunîndu-se de lucrurile cele mari şi minunate ale lui Dumnezeu. După aceea, desfăcînd tăietura din scîndura icoanei, a aflat scrisoarea Prea Sfinţitului patriarh Gherman şi, citind-o, a înţeles cum ieri de dimineaţă icoana a fost trimisă la dînşii; deci, preamărea minunile lui Dumnezeu.

    Episcopului Romei îi era jale de Sfîntul Gherman, că un luminător atît de mare al Bisericii, se stinge prin atîta îngrozire de moarte, plîngînd pentru dînsul foarte mult. Atunci el a luat icoana cea cinstită a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a dus-o prin toată cetatea ca şi pe a Mîntuitorului. Deci, intrînd în biserica Sfîntului Petru, a pus-o înăuntru Sfîntului Altar, dîndu-se la acea icoană tămăduiri de diferite boli.

    După aceasta, trecînd o sută de ani şi mai bine, de cînd împăraţii luptători de icoane au pierit cu sunet şi a împărăţit Mihail cu maica sa Teodora, iar eresul luptătorilor de icoane din Constantinopol se stinse cu totul în Roma, atunci icoana cea nezugrăvită din Lida, era zugrăvită şi trimisă de Sfîntul Gherman din surghiunie spre Roma şi pusă în altar. Ea singură a început adeseori a se mişca fără să se clatine de nimeni, privind toţi la ea. Aceasta se făcea în multe zile, uneori la cîntarea cea de dimineaţă sau de seară, alteori la Liturghie. De această minune, romanilor nu le era puţină mirare şi frică, pentru că socoteau că acesta este un semn de mînie dumnezeiască, ce are să vină asupra lor.

    În Roma era atunci episcop Serghie, şi într-un timp, fiind singur în biserică la soborniceasca cîntare, icoana aceea a început mai tare a se clătina. Acea mişcare văzînd-o toţi, s-au spăimîntat şi, încetînd din cîntare, au început a striga cu glas mare: "Doamne miluieşte!" Deci, fiind de mulţi chemată mila Domnului, icoana s-a alinat din mişcare; dar după puţin, iarăşi ridicîndu-se şi făcînd sunet prin mişcarea sa, s-a dus spre văzduh de la locul său. Aceasta văzînd-o toţi, s-au adunat în altar, vrînd să o sprijinească cu mîinile, ca să nu cadă la pămînt şi să se sfarme; dar nimeni nu putea s-o ajungă şi să se atingă de ea, pentru că se purta prin văzduh pe deasupra mîinilor omeneşti, umblînd ca pe pămînt prin biserică, nu iute, ci încet. Astfel a ieşit din biserică ca şi cum s-ar fi scos de mîini îngereşti.

    Atunci episcopul Serghie, înspăimîntîndu-se cu tot clerul şi poporul de acea preaslăvită vedere, urmau cu spaimă după icoană încotro mergea ea. Iar ea, ducîndu-se la rîul Tibru, s-a băgat în apă şi a înotat spre mare; iar poporul ce era pe mal, privea la ducerea ei şi cu ochii lăcrimînd o petreceau pe dînsa. Atunci episcopul Romei, vărsînd lacrimi, se tînguia zicînd: "O, împărăteasă, vai nouă! O, Doamnă, vai nouă! Unde te duci de la noi, dumnezeiescule sicriu? Pentru că în ce chip de demult pe ape ai venit la noi, acum tot pe aceeaşi cale te duci? De aceea ne temem, ca să nu ne ajungă şi pe noi, cei care sîntem în Roma, prigonirea luptătorilor de icoane, pentru care tu ai fugit din cetatea lui Constantin şi acum iarăşi fugi de la Roma! O, atotputernică, de ce nu alini acel vifor ereticesc, care tulbură Biserica lui Hristos?"

    Acestea şi multe altele grăia episcopul Serghie, tînguindu-se şi petrecînd icoana cu ochii, care, cu mai mare grabă depărtîndu-se, alerga pe apă pînă s-a făcut nevăzută de vederea lor. Atunci episcopul Romei a poruncit ca acea slăvită minune să o scrie în cărţile bisericeşti, spre aducere aminte a acelor neamuri de pe urmă, spre slava Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, care lucrează nişte minuni ca acestea. Deci, acea sfîntă icoană, a doua zi, a ajuns la Constantinopol şi s-a găsit la liman, aproape de palatele împărătesei. Ea a fost luată de nişte oameni dreptcredincioşi, care se aflau acolo şi dusă la binecredincioasa împărăteasă Teodora. Împărăteasa socotea că icoana este din acelea pe care luptătorii de icoane le aruncaseră în mare, legate cu pietre grele şi că acea icoană desfăcîndu-se de legături, a ieşit la suprafaţă.

    În acea vreme, s-a trimis din Constantinopol, de către binecredinciosul împărat Mihail şi de prea sfinţitul patriarh Metodie, nişte oameni vestiţi din rînduiala duhovnicească şi mirenească cu scrisori la episcopul Romei, înştiinţîndu-se de Sinodul Sfinţilor Părinţi ce s-a ţinut în Constantinopol, unde s-a dat anatema eresul luptătorilor de icoane, iar credincioasa cinstire a sfintelor icoane iarăşi s-a întărit. Cu nişte scrisori împărăteşti ca acestea ajungînd acei trimişi la Roma, au veselit foarte mult pe episcopul Romei şi pe toţi cei dreptcredincioşi. Deci, fiind acolo, a auzit toate despre icoanele cele făcătoare de minuni - a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu -, cum în zilele prea sfinţitului episcop Grigorie au venit la Roma şi cealaltă pe mare, trimise de prea sfinţitul patriarh Gherman; apoi cum, nu de mult, icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a dus iarăşi singură la Roma.

    Acestea auzindu-le ei, şi-au scris acele minunate povestiri, însemnînd vremea şi ziua ducerii icoanei celei preacurate din Roma. Apoi, întorcîndu-se în Constantinopol, au spus împăratului, maicii lui, Teodora, şi prea sfinţitului patriarh Metodie. Aceia îndată şi-au adus aminte de icoana găsită la limanul mării şi au grăit între ei: "Oare nu este aceasta icoana cea din Roma?" După aceasta îndată s-au trimis de către episcopul Romei soli vestiţi la împărat şi la patriarhul Constantinopolului, cărora arătîndu-le acea sfîntă icoană, care a fost găsită la malul mării, romanii îndată au cunoscut-o şi cu lacrimi au căzut înaintea ei, spunînd tuturor că aceea este icoana care a plecat de la ei din Roma. Apoi, socotind ziua cea însemnată şi ceasul plecării ei din Roma şi sosirea la Constantinopol, au găsit că într-o zi şi o noapte a mers cale depărtată şi preamăreau atotputernica tărie a lui Dumnezeu

    Atunci Prea Sfinţitul patriarh Metodie cu tot clerul şi împăratul cu toată suita luînd acea icoană din palatele împărătesei, petrecuţi de tot poporul, au dus-o în Halcopatria şi a fost pusă cu cinste în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, bucurîndu-se de atîta dăruire ce li s-a dat. Din acel timp acea icoană făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu s-a numit Romanca, pentru că venise de la Roma şi se făcea de la dînsa foarte multe minuni.

    Acestea s-au aflat despre acele două icoane făcătoare de minuni, care au fost în Constantinopol. Despre cea dintîi, care s-a numit Odighitria, zugrăvită de Sfîntul Luca şi de cealaltă care s-a zugrăvit de Sfîntul Gherman; pe cea din Lida şi mai pe urmă s-a numit Romanca. Însă, acea icoană făcătoare de minuni a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu care a mers din Constantinopol în Rusia prin văzduh, la locul ce se numeşte Tihfini, nu se ştie care este, Odighitria sau Romanca sau altă icoană oarecare izvorîtoare de darul minunilor.

    Iar noi de lucrurile cele neştiute, neiscodind cu deşartă iubire de încercare şi neispitind judecăţile cele neştiute ale lui Dumnezeu, cinstim cu bunăcuviinţă fiecare icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cădem cu credinţă la dînsa, o sărutăm cu dragoste şi cu frică, ne închinăm cu evlavie privind spre dînsa ca spre adevăratul Fiu cel Care împărăţeşte la cer împreună cu Născă-toarea de Dumnezeu. Şi slăvim şi pe Cel născut dintr-însa, Hristos, Domnul nostru, pe Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.