În această zi, facem pomenirea Sfântului Cuvios Ierarh Meletie, arhiepiscopul Antiohiei celei Mari (+ 381)

Viața pe scurt a Sfântului Meletie

Acest mare şi dumnezeiesc bărbat Meletie a fost un neîntrecut tâlcuitor al Ortodoxiei şi un neînfricat apărător al ei. Viaţa toată şi-a închinat-o luptei contra ereziei ariene care nu recunoştea pe Fiul lui Dumnezeu ca Dumnezeu, hulind astfel Sfânta Treime. De trei ori a fost izgonit şi exilat Sfântul Meletie din scaunul său, în Armenia. Lupta ereticilor împotriva Ortodoxiei a fost atât de sălbatică şi de neruşinată încât odată, pe când Sfântul Meletie predica poporului în biserică despre Sfânta Treime, propriul lui diacon, un eretic, s-a repezit la el şi i-a astupat gura cu mâna. Neputând vorbi cu gura, Sfântul Meletie atunci a vorbit prin semne. El şi-a ridicat pumnul închis în sus, deschizându-şi apoi doar trei degete şi arătându-le poporului. Apoi, închizând iar mâna, a arătat spre popor doar un singur deget. Sfântul Meletie a participat la cel de al Doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol, din anul 381, la care Împăratul Teodosie i-a arătat o cinste aparte. La acest Sfânt Sinod, Dumnezeu a lucrat minuni prin ierarhul Său. Pe când Sfântul Meletie explica cu amănunţime şi în urechile lui Arie, dogma Sfintei Treimi, slujindu-se de mâna sa, arătând mai întâi unimea printr-un singur deget, iar treimea prin trei, înaintea tuturor deoadată văpaie luminoasă a ieşit din mâna ierarhului. La acest Sinod Sfântul Meletie l-a confirmat pe Sfântul Grigorie Teologul ca patriarh pe scaunul Constantinopolului. Mai înainte de aceasta el l-a hirotonit şi pe Sfântul Vasile cel Mare diacon şi l-a botezat pe Sfântul Ioan Gură de Aur*. După închiderea lucrărilor Sinodului, Sfântul Meletie şi-a încheiat această viaţă pământească la Constantinopol. Sfintele lui moaşte au fost mutate după aceea la Antiohia.

* Nota:  Aşa era obiceiul atunci printre creştini, de a primi botezul la vârsta de treizeci de ani, obicei abolit chiar de Sfântul Grigorie Teologul – vezi amănunte în cartea dedicată acestui sfânt de către un autor grec contemporan, apărută şi în traducerea românească şi intitulată „Vulturul rănit”.

Viața pe lung a Sfântului Meletie

  Sfîntul Meletie a fost de loc din Armenia cea mare, născut din părinţi creştini şi de neam, deprins în toate învăţăturile cele din afară şi în sfintele dogme ale credinţei creştineşti. Apoi s-a desăvîrşit în toate faptele cele bune, iar pentru viaţa lui îmbunătăţită, pentru dragostea lui cea înfocată şi curată pe care o avea către Dumnezeu şi către aproapele, precum şi pentru blîndeţea, nerăutatea şi smerenia sa, era iubit de toţi. De aceea a fost silit de cei dreptcredincioşi a primi ca un vrednic, păstoria oilor celor cuvîntătoare.

    Mai întîi s-a făcut episcop al cetăţii Sevastia, care este în Armenia, apoi a fost mutat în Veria Siriei. După aceea a fost ales arhiepiscop la scaunul Antiohiei în acest chip: fiind depărtat din scaun Macedonie, rău-credinciosul eretic şi mincinosul păstor al Bisericii Constantinopolului, iar Evdoxie, arhiepiscopul Antiohiei, fiind, asemenea, amăgit cu părerile ariene, a poftit scaunul Constantinopolului pentru bogăţii - deoarece în împărăţia lui Constantie, fiul marelui Consantin, Biserica Constantinopolului avea multe bogăţii, mai multe decît Antiohia şi altele. De aceea, Evdoxie, defăimînd scaunul Antiohiei, a început a-l căuta pe al Constantinopolului. De acest lucru înştiinţîndu-se antiohienii, s-au mîniat foarte pe arhiepiscopul lor Evdoxie, pentru defăimarea Bisericii sale şi l-au izgonit, iar el s-a dus şi a luat scaunul Constantinopolului.

    Atunci antiohienii, adunînd sobor, făceau alegere cu judecată de obşte pe cine să pună pe scaun în locul lui Evdoxie. Atunci între dînşii erau mai mulţi arieni, care puteau mult; iar ortodocşii puteau mai puţin şi erau trecuţi cu vederea, fiind numiţi eustatieni, după numele Sfîntului Evstatie care fusese mai înainte episcop al Antiohiei şi care pătimise izgonire pentru buna credinţă. În acel sobor se purta prin gurile tuturor numele Sfîntului Meletie şi toţi voiau să-l aibă arhiepiscop, dar mai ales arienii îl doreau pentru că îl socoteau că este de un cuget cu dînşii şi nădăjduiau că va aduce la aceeaşi părere a lor şi pe eustatieni şi pe toată Antiohia o va învăţa dogmele ariene.

    Ei au întărit judecata alegerii de obşte cu iscăliturile lor şi au încredinţat-o Sfîntului Eusebie, episcopul Samosatelor, bărbatul cel dreptcredincios care a fost la soborul acela, şi trimiţînd rugăminte la Sfîntul Meletie, cu împărăteasca voie, l-a adus în Antiohia cu cinste şi întîmpinare de popor. Intrarea în cetate o descrie Teodorit, episcopul, astfel: marele Meletie, fiind chemat de împărat, şi apropiindu-se de Antiohia, i-au ieşit în întîmpinare toţi cîţi erau slujitori bisericeşti, precum şi toată mulţimea cetăţenilor. Erau pînă şi evreu şi păgîni, care doreau să vadă pe slăvitul Meletie. Astfel a fost pus Sfîntul Meletie pe scaunul arhiepiscopiei din Antiohia, ca un bărbat vrednic, înţelept şi sfînt. Pentru care, Sfîntul Epifanie, care a fost pe vremurile acelea, grăieşte, fericindu-l cu laude şi zicînd aşa: "Cu cinste mare a fost adus la noi bărbatul acela (Sfîntul Meletie), despre a cărui slavă străbătuse vestea pretutindeni. Căci viaţa lui era statornică, cinstită iar obiceiurile alese; de aceea era iubit de popor, pentru viaţa sa neprihănită, care era povestită cu laude dumnezeieşti de către toţi".

    Atît era de iubit şi atîta evlavie avea poporul pentru dînsul, încît se povesteşte despre el că la început, după ce a intrat în cetate, l-au primit antiohienii cu atîta evlavie şi credinţă, încît fiecare dintre dînşii numea pe copii după numele sfîntului, socotind că prin numirea aceea îl are pe însuşi sfîntul în casa sa. Maicile, lăsînd pe părinţi, pe moşi, pe strămoşi, puneau numele copiilor lor după al fericitului Meletie, căci biruia evlavia. Copiii născuţi, nu numai din dragostea cea firească ci şi din aşezămîntul acela, erau iubiţi de părinţii lor, pentru că chiar numele lui era podoaba rudeniei şi întemeierea păcii, iar cei ce se numeau ca dînsul, aveau mare mîngîiere. Precum cineva ar fi şezut în întuneric şi aprindea acum mai multe făclii în casa sa, tot astfel, cu adevărat, numirea aceea, intrînd ca o lumină în cetate, prin numele fericitului Meletie, dădea strălucire tuturor, mărind evlavia către sfînt. Căci, necontenit pomenindu-se numele lui, aveau şi pe sfînt în suflet, izgonitor a toată patima dobitocească şi a gîndului celui rău. Atît de mult se simţea acest lucru, încît pretutindeni, pe uliţi, în tîrg, prin ţarini şi în alte locuri răsuna numele acesta. Dar nu numai cu numele sfîntului s-a făcut aceasta, ci încă şi cu închipuirea trupului. Căci ceea ce s-a făcut cu numele, tot aşa s-a făcut şi cu icoana lui, pentru că pe peceţile inelelor, scrisorilor, pe pahare, pe pereţii camerelor, pretutindeni, mulţi au închipuit acea icoană a sfîntului ca nu numai să audă sfînta lui numire, dar şi pretutindeni să vadă închipuirea icoanei sale şi să aibă îndoită mîngîierea pentru amintirea lui. Atît era de cinstit numele lui înaintea antiohienilor şi atîta elavie aveau ei către dînsul, pentru fapta bună şi mare, precum şi pentru smerenia şi blîndeţea lui.

    Sfîntul Meletie, ocupînd scaunul Antiohiei, mai întîi învăţă pe popor viaţa cea îmbunătăţită şi obiceiurile cele bune, netezind în inimile lor calea cea îndărătnică, spre dreapta credinţă. Căci sfîntul aştepta, ca dacă va îndrepta mai întîi obiceiurile cele rele, smulgînd spinii şi ciulinii din holdele inimilor, să semene în ele mai cu înlesnire seminţele dreptei credinţe. Atunci şi pe marele Vasile, care venise de la Ierusalim în Antiohia, l-a hirotonisit diacon. Sfîntul Ioan Gură de Aur, care pe acea vreme era încă copil, învăţînd carte şi ieşind în întîmpinarea Sfîntului Meletie, împreună cu vîrstnicii săi şi cu tot poporul, a primit Sfîntul Botez de la dînsul, iar mai pe urmă a scris despre el şi cuvînt de laudă.

    După luarea scaunului Antiohiei, la 30 de zile, sfîntul a fost izgonit din biserică de către ereticii care vrăşmăşeau asupra adevărului; pentru că tot poporul, dorind să ştie cu încredinţare de care mărturisire se ţine arhiepiscopul lor cel nou şi cu aceasta supărîndu-l mult, Sfîntul Meletie a făcut în biserică propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu către popor, preamărind credinţa cea întărită în Niceea, la întîiul Sinod ecumenic a toată lumea. Apoi a mărturisit că "Fiul este de o fiinţă cu Tatăl" şi făcător a toată făptura. Astfel învăţînd sfîntul pe popor, cu mare glas, iar arhidiaconul Antiohiei fiind amăgit cu eresul lui Arie, apropiindu-se de episcopul său, i-a astupat gura cu mîna, ca să nu mărturisească, nici să înveţe credinţa cea dreaptă. Sfîntul, avînd gura astupată cu palma arhidiaconului, a întins mîna către popor şi prin degetele mîinii a mărturisit Sfînta Treime, mai bine decît cu gura, căci a arătat mai întîi trei degete, închipuind cele trei feţe dumnezeieşti. Apoi, strîngîndu-le, a arătat numai un deget, închipuind o singură dumnezeire.

    Arhidiaconul, văzînd aceea, a lăsat gura sfîntului şi i-a apucat mîna, oprind-o de la o închipuire ca aceea a Sfintei Treimi. Iar sfîntul, avînd gura slobodă şi dreapta fiindu-i ţinută, binecuvînta Treimea într-o unime şi unimea în Treime şi sfătuia poporul care asculta ca să se ţină de mărturisirea cea întărită de Sinodul de la Niceea. Şi îi încredinţa că cel ce leapădă dogmele Sinodului din Niceea, acela cu adevărat este rătăcit cu totul. Arhidiaconul, astupînd iarăşi gura arhiepiscopului, nu-l lăsa să închipuie nici prin degete Treimea; iar arhiereul, smucindu-se, învăţa poporul, cînd cu gura, cînd cu degetele.

    Atunci, cei dreptcredincioşi, care de eretici se numeau eustatieni, s-au veselit cu bucurie negrăită, văzînd pe un arhiereu ca acela, dreptcredincios, stînd pe scaunul apostolesc şi, de bucurie strigau, ajutînd păstorului lor în dreapta credinţă. Arienii s-au mîniat, s-au mîhnit şi au izgonit din biserică pe arhiereul lui Dumnezeu şi au început a-l huli pretutindeni, numindu-l eretic Savelian. Apoi au îndemnat pe împăratul Constantie să-l izgonească pe Meletie la surghiunie, în patria lui, Armenia. Şi, cînd era să-l izgonească din cetate arienii, - căci cu cuviinţă este şi aceasta a nu o trece cu vederea, pentru folosul ascultătorilor -, şezînd ighemonul în caretă, iar pe sfînt punîndu-l lîngă dînsul, a trecut prin mijlocul cetăţii, ca să-l scoată din cetate şi să-l ducă la surghiun. Creştinii, nesuferind despărţirea de sfînt, azvîrleau asupra ighemonului pietre din toate părţile, voind mai bine să se lipsească de viaţa aceasta, decît să se despartă de sfînt. Dar ce a făcut fericitul Meletie? Văzînd azvîrliturile pietrelor asupre ighemonului, a acoperit cu hainele sale capul voievodului, ruşinînd pe vrăjmaşi, iar pe ucenicii săi îi învăţa să se arate răbdători faţă de rele şi cu nepomenire de rău către cei ce ne fac nedreptate. În locul lui, în Antiohia au ales pe oarecare Evzoie, apărător al dogmelor lui Arie, care era în rînduiala diaconiei.

    Sfîntul Evsevie, episcopul Samosatelor, văzînd tulburarea făcută de eretici în Biserica Antiohiei şi nevinovata chinuire a Sfîntului Meletie, noul arhiepiscop, i-a fost jale. Deci, sculîndu-se, a ieşit din Antiohia, nespunînd nimănui şi s-a dus în cetatea sa. Atunci şi-au adus aminte arienii, că alegerea cea de obşte a Sfîntului Meletie a fost întărită de mîinile tuturor şi se temeau, ca nu cumva, prin aceea, să fie mustraţi cîndva la sobor, căci singuri într-un glas alegîndu-l episcop, îndată l-au şi izgonit. De aceea, au rugat pe împăratul ce era atunci în Antiohia să trimită după Evsevie, ca să facă acea judecată ce i se încredinţase lui. Împăratul îndată a trimis în urma Sfîntului Evsevie, cu cai de olac. Ajungînd trimişii pe episcopul Evsevie şi spunîndu-i împărăteasca poruncă, episcopul a răspuns: "Judecata cea de obşte ce mi s-a încredinţat o voi face, numai cînd toţi cei ce mi-au încredinţat-o se vor aduna la un loc".

    Întorcîndu-se trimişii la împărat, s-a mîniat împăratul foarte şi a trimis a doua oară, scriind cu asprime şi poruncind de nu va voi să facă aceea judecată, să i se taie mîna dreaptă. Dar aceasta a scris-o, ca să înfricoşeze pe sfîntul episcop, iar trimisului nu i-a poruncit să facă lucrul acesta. Ajungînd iarăşi trimisul împărătesc pe Sfîntul Evsevie, dîndu-i împărăteasca scrisoare cea aspră, el a citit-o îndată şi a întins amîndouă mîinile spre tăiere, zicînd: "Nu numai dreapta, ci şi stînga tăiaţi-o, iar judecata prin care se mustra răutatea şi fărădelegea ariană n-o voi face". Deci s-a întors trimisul iarăşi în deşert. Împăratul, auzind un răspuns ca acesta, s-a mirat foarte de bărbăţia şi de statornicia lui cea tare şi mai pe urmă îl lăuda înaintea tuturor.

    După izgonirea Sfîntului Meletie din scaunul său, s-au despărţit cu totul credincioşii de arieni, căci, luînd ei o biserică din afara cetăţii, la locul ce se numea Palea, acolo îşi săvîrşeau slujbele, avînd preot pe unul Paulin. După cîţiva ani a murit Constantie, împăratul, şi după dînsul a venit Iulian Paravatul. Acesta, la începutul împărăţiei sale, făţărnicindu-se că este dreptcredincios, pe toţi episcopii care au fost izgoniţi i-a lăsat liberi, poruncindu-le să se întoarcă în scaunele lor.

    Atunci şi Sfîntul Meletie s-a întors din surghiun în Antiohia, dar a găsit Biserica dreptcredincioşilor despărţită în două - pentru că o parte, mai înainte de venirea lui, alegînd la episcopie pe Paulin, preotul cel pomenit mai sus, s-au despărţit de cei ce aşteptau întoarcerea lui Meletie. Aceia se numeau paulieni, iar ceilalţi meletieni, mai ales cei ce se întorseseră de la eresul lui Arie la dreapta credinţă, prin învăţătura Sfîntului Meletie. Pe care paulienii nu-i primeau întru împărtăşirea lor din două pricini: întîi că erau botezaţi de arieni iar al doilea că Sfîntul Meletie era ales de arieni, la arhiepiscopia Antiohiei. Cu toate că amîndouă părţile acelea păstrau credinţa cea adevărată, totuşi, pentru nişte pricini ca acestea se despărţiseră. Venind sfîntul, se îngrijea pentru pacea bisericească, adică cum ar putea iarăşi să unească turma cea despărţită. Însă episcopia lui Paulin nu o lepăda, ci o cinstea, fiind acela blînd şi cu inima smerită şi singur povăţuia turma cea nouă, de la arieni, la dreapta credinţă.

    După ce, însă, nelegiuitul Iulian s-a întărit în împărăţie, s-a lepădat pe faţă de Hristos şi s-a închinat idolilor. Atunci sfîntul iarăşi a fost izgonit din Antiohia, pentru că în acea vreme s-a ridicat prigonire asupra creştinilor prin toată lumea şi mai ales în Antiohia. Căci acel nelegiuit împărat, cu puterea sa ostăşească mergînd în Persia, a venit şi în Antiohia. Aici aducea multe jertfe idolului Apolon, care era în locul ce se numea Dafne, înaintea cetăţii Antiohiei, unde erau puse şi moaştele Sfîntului mucenic Vavila, cu cei trei prunci. Deci, întreba împăratul pe necuratul zeu Apolon, care dădea răspunsul la oameni: "Birui-voi pe perşi?" Însă idolul nu-i răspundea nimic. Pentru că, de cînd se adusese în acel loc moaştele Sfîntului Vavila, a fugit diavolul de acolo şi tăcea idolul cel ce grăia multe mai înainte, căci diavolul răspundea printr-însul.

    Mîhnindu-se împăratul de tăcerea zeului, s-a înştiinţat de la slujitorii cei de acolo că din cauza moaştelor lui Vavila a amuţit Apolon şi îndată a poruncit împăratul galileenilor - astfel numindu-i pe creştini - ca să ia de acolo moaştele acelea. După luarea lor, a căzut foc din cer peste capiştea lui Apolon şi a ars cu idol cu tot. De acest lucru umilindu-se necuraţii slujitori, de ruşine şi de jale, au adus năpasta asupra creştinilor, zicînd împăratului că galileenii, din ură, au aprins, noaptea, capiştea lui Apolon. Deci împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să le facă rău creştinilor şi a fost izgonit din cetate Sfîntul arhiepiscop Meletie, iar alţii, fugind, se ascundeau. Atunci şi cei doi sfinţi presviteri din Antiohia, Evghenie şi Macarie, au fost chinuiţi, precum şi Sfîntul Artemie.

    Dar, pierind cu sunet urîtorul de Dumnezeu, împăratul Iulian şi după el venind la împărăţie dreptcredinciosul şi iubitorul de Hristos Iovian, Antiohia iarăşi a avut păstor pe Sfîntul Meletie, învăţătorul credinţei. Iar împăratul Iovian îl cinstea şi-l iubea foarte mult pe sfînt; de aceea sfîntul era foarte temut de arieni. Atunci, unii din episcopii lor s-au învoit, deşi cu făţărnicie, la dreapta mărturisire, numai şi numai ca să fie plăcuţi împăratului şi lui Meletie, arhiepiscopul Antiohiei. În acea vreme s-a făcut sinodul local în Antiohia de către Sfîntul Meletie şi Evsevie al Samosatelor, la care arienii au mărturisit cuvîntul că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, precum şi credinţa cea întărită la sinodul de-a toată lumea în Niceea, însă tot cu făţărnicie, căci, murind degrab împăratul Iovian, iar după el venind Valens, ereticii iarăşi s-au întors la a lor credinţă, amăgind şi pe împărat, prin soţia sa Domnica.

    Atunci iarăşi Biserica celor dreptcredincioşi se persecuta şi păstorii ei se izgoneau. Căci petrecînd acel rău credincios împărat Valens în Antiohia nu puţină vreme şi întărind eresul arian, a izgonit pe preasfinţitul arhiepiscop Meletie, fiind îndemnat de arieni şi a fost sfîntul în izgonire pînă la pieirea lui Valens.

    După Valens a venit împărat drept credinciosul Graţian. Atunci ortodocşii arhierei au fost eliberaţi de la surghiunie, prin împărătească poruncă şi fără de opreală şi-au luat scaunele.

    Sfîntul Meletie s-a întors iarăşi în Antiohia, la scaunul său, a treia oară, iar între credincioşi se făcea dezbinare, pentru cei doi arhierei, Paulin şi Meletie, unii ţinîndu-se de cel dintîi, iar alţii de celălalt, înstrăinîndu-se unul de altul. Sfîntul însă punea multă sîrguinţă ca desăvîrşit să facă pace între dînşii. În acea vreme, drept credinciosul şi de Hristos iubitorul împărat Graţian a dat împărătească poruncă în toată stăpînirea sa, să se ia biserica de la arieni şi să se întoarcă dreptcredincioşilor. Cu acea împărătească poruncă a venit în Antiohia un boier, anume Sapor.

    Atunci, Sfîntul Meletie a grăit episcopului Paulin, fiind de faţă acel boier: "Deoarece şi mie mi-a încredinţat Domnul grija pentru oile acestea şi tu ţi-ai separat o parte dintr-însele, deşi oile nu se deosebesc între ele, avînd dreapta credinţă, deci, să unim turma, o! prietene, şi să depărtăm gîlceava pentru întîietate. De aici încolo vom paşte împreună oile cele cuvîntătoare, purtînd grija de obşte pentru dînsele. Iar dacă scaunul naşte gîlceavă între noi, mă voi sîrgui s-o pierd, pentru că voi pune pe prestol dumnezeiasca Evanghelie şi voi face ca amîndoi să şedem de părţile Evangheliei. De voi sfîrşi eu mai întîi viaţa vremelnică, vei paşte turma tu, singur, prietene. Iar de se va întîmpla sfîrşitul tău mai întîi, eu singur, după puterea mea, voi avea grijă de oi".

    Acestea cu dragoste le-a spus înainte Sfîntul Meletie, cel mai blînd dintre toţi. Dar Paulin nu s-a învoit la aceasta. De aceea boierul Sapor a înştiinţat pe împărat şi, prin poruncă de la dînsul, a luat Biserica Ortodoxă precum şi celelalte biserici de la arieni şi le-a dat Prea sfinţitului Meletie. Paulin a rămas păstor numai pe acele oi, pe care de la început le-a deosebit pentru el.

    Luînd Sfîntul Meletie scaunul său, la care a fost ales de la început cu bunăvoirea tuturor, a cîrmuit bine păstoria sa, în pace şi în linişte, pînă la fericitul său sfîrşit, neputînd mai mult arienii să se ridice şi să facă rău Bisericii lui Hristos şi păstorilor celor buni ai ei. Mai ales Sfîntului Meletie care, prin dreapta credinţă şi prin sfînta sa viaţă, strălucea ca soarele, luminînd Biserica şi întunericul eresurilor izgonindu-l. Prin a lui povăţuire şi învăţătură şi prin chipul vieţii celei neprihănite, mulţi din Antiohia au sporit în fapte bune şi în credinţă şi s-au făcut desăvîrşiţi luminători ai Bisericii.

    Unul ca acesta era Flavian, care, după Meletie, a luat scaunul lui. Apoi Acachie, care a fost mai pe urmă episcop în Varia, Teodor al Tarsului şi Elpidie, economul lui Meletie, dar în urmă episcop în Laodicea. Şi, mai ales, Sfîntul Ioan, care s-a numit apoi Gură de Aur, fiind pus de dînsul în rînduiala diaconiei şi Vasile, prietenul lui, nu cel din Cezareia, ci altul cu acelaşi nume şi mai tînăr de ani, născut în Antiohia, de o vîrstă cu Sfîntul Ioan. Aceştia şi mulţi alţii, povăţuindu-se prin Sfîntul Meletie, împodobeau Biserica lui Hristos şi o luminau, fiecare la locul lui, fiind ca o făclie în sfeşnic.

    În zilele acestui sfînt Meletie, în părţile Siriei, în care se află şi Antiohia, a început nevoinţa şi Sfîntul Simeon, care mai pe urmă s-a suit pe stîlp. Dar mai întîi s-a urcat pe un deal înalt şi s-a ferecat cu un lanţ de fier, precum se scrie în viaţa lui. Auzind de dînsul, Sfîntul Meletie s-a dus la el şi, văzîndu-l ferecat, i-a zis: "Poate omul şi fără obezi să se stăpînească pe sine şi nu cu fiare să se lege de un loc, ci cu voia şi înţelegerea". Cuviosul Simeon, auzind acestea, s-a folosit şi, scoţînd obezile, s-a legat cu voia sa liberă, ca de bună voie să fie legat pentru Iisus Hristos.

    Nu cu mulţi ani mai înainte de sfîrşitul fericitului Meletie, a împărăţit drept credinciosul Teodosie, care mai înainte era la împăratul Graţian, voievod cinstit şi vestit pentru vitejia sa, biruind de multe ori cu slavă oştile barbare. Acela, mai înainte de luarea împărăţiei, a văzut odată în vedenie pe arhiepiscopul Antiohiei, pe acest sfînt Meletie, pe care nu-l văzuse niciodată la arătare, ci numai auzise de dînsul. Teodosie l-a văzut stînd aproape de el, punînd pe dînsul hlamidă şi coroană împărătească. Deşteptîndu-se, a spus această vedenie unuia dintre casnicii săi şi se mira ce va să fie aceasta. Dar nu după multe zile s-a împlinit acea vedenie, căci, Graţian împăratul, văzînd că îi este cu neputinţă să cîrmuiască Răsăritul şi Apusul, pentru depărtare şi pentru multele năvăliri barbare de pretutindeni, l-a ales părtaş la împărăţie pe voievodul Teodosie, ca pe un bărbat bun, viteaz şi dreptcredincios. Şi, încredinţîndu-i lui tot Răsăritul, pe care mai înainte îl stăpînea Valens, împăratul, el s-a dus la Apus. Teodosie, luînd împărăţia Răsăritului şi biruindu-i pe goţii ce năvăleau asupra Traciei, a venit la Constantinopol şi dorea să vadă pe Sfîntul Meletie, pe care îl văzuse în vedenie încoronîndu-l la împărăţie.

    În acea vreme prin conglăsuirea sfinţilor părinţi cei mari şi după învoirea dreptcredincioşilor împăraţi Graţian şi Teodosie, a început a se aduna al doilea sobor a toată lumea, în Constantinopol; şi erau chemţi la sinodul acela episcopii din toată lumea, prin scrisori împărăteşti. Deci a venit şi Preasfinţitul Meletie, arhiepiscopul Antiohiei, şi a poruncit împăratul boierului şi casnicilor săi ca nimeni să nu-i arate pe Sfîntul Meletie, pentru că voia ca singur să-l cunoască, din vedenia în care îi văzuse faţa, şi să ştie mai cu încredinţare cine este Meletie, bunul şi blîndul arhiereu, care în vis l-a încoronat la împărăţie. Intrînd episcopi mulţi în palatul împărătesc, iar împăratul privind către dînşii, îndată a văzut şi a recunoscut pe Sfîntul Meletie, apoi lăsînd pe toţi la o parte, a alergat la dînsul, ca un fiu preaiubit, să-l vadă şi, sărutîndu-i mîinile, pieptul, capul, spunea înaintea tuturor că l-a văzut în vedenie, punînd pe dînsul împărăteasca coroană şi porfiră, apoi făcea sfîntului cinste mare, mai mult decît celorlalţi arhierei.

    În acel sinod, Sfîntul Meletie a mulţumit pe toţi prin semne ca acestea: neînţelegînd arienii Sfînta Treime şi dreapta credinţă, răzvrătiseră lumea prin păgîneasca lor învăţătură. Atunci, sculîndu-se Meletie, dumnezeiescul bărbat, le-a arătat oamenilor care cereau învăţătură de la dînsul trei degete, în chipul celor trei feţe ale Sfintei Treimi. Apoi, două degete împreunîndu-le şi pe unul îndoindu-l, a binecuvîntat pe popor şi a ieşit de la dînsul foc ca fulgerul, apoi vrednicul de laudă a strigat: "Că trei ipostasuri înţelegem, însă numai despre o fiinţă vorbim". Astfel, pe toţi minunîndu-i, a ruşinat pe eretici, iar pe cei dreptcredincioşi i-a întărit în credinţa cea dreaptă. Apoi a întărit chiar în sobor pe Sfîntul Grigorie, cuvîn-tătorul de Dumnezeu, în scaunul patriarhiei Constantinopolului.

    După puţine zile, neisprăvindu-se încă soborul, Meletie, îmbolnăvindu-se, a adormit întru Domnul, pricinuind multă plîngere împăratului, arhiereilor şi la tot poporul dreptcredincios, care îl îngropară cu cinste. Mai pe urmă l-au dus în Antiohia, aşezîndu-l aproape de Sfinţitul mucenic Vavila, pentru apărarea cetăţii şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh este slăvit în veci. Amin.

(După Nichifor Calist, cartea a IX-a, capitolul 48 şi Socrate, cartea a II-a, capitolul 34)