Viața Sfântului Cuvios Iov din Anzersk, Rusia

Acesta s-a născut în Moscova în anul 1635, primind la botez numele Ioan. Trăgându-se din familie de preoţi, primi o creştere aleasă, în toată evlavia şi buna petrecere creştinească. La vârsta cuvenită, fu hirotonit preot. În fiecare zi, săvârşea dumnezeieştile slujbe şi deseori rămânea la strană şi cânta cu adâncă umilinţă, mişcând inimile tuturor celor care îl ascultau. Slujirea sa aleasă ca preot atrăgea la Biserică mulţi credincioşi care mai apoi doreau să-l viziteze acasă, iar el, nefiind iubitor de slavă lumească, îi primea fără tragere de inimă şi arareori îi primea pe cei care doreau să îl vadă acasă. Dorind să îşi sporească nevoinţa, părintele Ioan împlinea, în afară de cele ale preoţiei, pravila călugărească şi canonul de rugăciune, simţind că duce viaţă de monah, chiar dacă se afla în lume.

Adeseori, pecetrecea în camera în post şi rugăciune de la începutul nopţii până la revărsatul zorilor. Dimineaţa, chiar înainte de a mergea la biserică, primea pe cei care veneau la dânsul pentru sfat duhovnicesc. Toate sfaturile sale le întemeia pe Sfânta Scriptură şi le întărea cu pilde şi cu vieţile sfinţilor. Dacă afla că într-o familie au izbucnit certuri şi neînţelegeri, se grăbea într-acolo şi se străduia să readucă pacea şi înţelegerea. Dacă se întâmpla ca, împăciuitor, să jignească pe cineva, el îşi recunoştea greşeala şi îşi cerea îndată iertare. Uneori, pentru binele aproapelui şi aducerea lui la credinţă, el apărea uneori în mijlocul mulţimii în haine de om obişnuit, care îl ajutau mult să vorbească cu oamenii sărmani, aflând nevoile lor şi ajutându-i după putere.

În casa sa, se afla întotdeauna întinsă masa pentru cei săraci pe care nu îi lipsea nici de hrana duhovnicească, iar înainte de a pleca le dădea fiecăruia ce putea. Dacă cineva ajungea în pragul sărăciei din pricina bolilor sau a altor nevoi, părintele Ioan îi ajuta cu milostenii. Pe timp de secetă, îi ajuta pe locuitorii săraci cu seminţe de semănat sau alte lucruri pentru gospodărie, uneori chiar mâncare gătită pentru familiile lor înfometate. Vestea faptelor sale bune se răspândi în toată capitala, vizitatori de pretutindeni se îndreptau către casa lui. Asemenea vizitatori obosindu-l, în anumite răstimpuri nu primea pe nimeni, iar pe săraci îi miluia prin slujitorii săi de încredere.

În ciuda faptului că se ferea din toate puterile de slava lumii, vestea despre dânsul ajunse până la ţarul Petru cel Mare care îl chemă mai întâi ca slujitor al bisericii de la curte, iar apoi ca duhovnic al său şi al membrilor întregii curţi imperiale. Părintele Ioan, având parte de bunăvoinţa ţarului, spori purtarea grijă de cei aflaţi în nevoi. Avea o deosebită grijă de cei întemniţaţi pentru crime şi diferite datorii. Când mergea în vizită la aceştia, se deghiza, trăsura o lăsa la oarecare depărtare, iar el venea pe jos. Intrând la ei, afla despre durerile lor, iar apoi îi povăţuia şi îi mângâia cu nădejdea în Domnul, iar la despărţire le dădea milostenie după puterile sale. Alteori le plătea datoriile pentru care erau închişi sau le ducea mâncare.

Când vestea faptelor sale se răspândi în capitală, părintele începu să îi viziteze pe deţinuţi numai noaptea, iar mai apoi iscându-se clevetiri şi păreri greşite cu privire la faptele bune ale sale, renunţă să mai cerceteze temniţele, continuând să facă bine prin oamenii cinstiţi şi de bună credinţă pe care îi cunoştea. Astfel, părintele Ioan se închise din nou în casa sa pentru a se dărui cu mai multă osârdie rugăciunii şi cugeării la cele dumnezeieşti. În afara slujbelor, nu se mai ducea nicăieri şi nici nu primea pe nimeni, nici chiar pe apropiaţi. Cu cei ce avea trebuinţă de sfatul lui, comunica în scris. Astfel, în osteneli şi făptuiri duhovniceşti, părintele Ioan atinse, pe nesimţite, o vârstă înaintată, iar starea sa de sănătate de deterioră, însă, pentru slujirea sa neobosită, Multiubitorul Dumnezeu îl tămădui pe robul Său, iar el începu să primească iară oameni pentru povaţuire, petrecându-şi astfel zile şi nopţi întregi.

La despărţirea de unii dintre ei ofta cu tristeţe, parcă ştiind că nu îi va mai revedea. Curând, bătrânul părinte fu încercat din nou căci fu denunţat dinaintea ţarului Petru că ar fi avut legături cu un tâlhar pe nume Grişca. Dând crezare pârâşilor mincinioşi, ţarul ca bătrânul de 60 de ani să fie trimis la ierarhul Atanasie, arhiespiscopul Kolmogorului, cu un act în vederea tunderii în monahism la Mănăstirea Solovăţ.

Blând şi nădăjuitor în pronia lui Dumnezeu, părintele Ioan se prezentă dinaintea egumenului Solovăţului spunând:

– Hristos Dumnezeu Proniatorul m-a adus la sfinţia ta, rânduind mântuirea prin tine. De aceea, îmi vei porunci mie nevrednicului ceea ce voi face. Iar egumenul, minunat de cel ce se afla dinatea sa, spuse:

– Binecuvântat este Dumnezeu, Care te întăreşte pe tine în fapte bune, iată pentru tine loc de mântuire.

Deci, la 3 aprilie 1701, îmbrăcă haina monahală cu numele Iov, fiind pus să ucenicească bătrânului monah Iona. Acesta mărturisea despre părintele Iov că nimic nu gusta afară de pâine şi apă, pricină pentru care l-au numit pe dânsul Iov „Postitorul”. Cuviosul Iov împlinea cu răbdare şi linişte ascultările de la bucătărie, spartul şi căratul lemnelor, la trapeză, precum şi alte munci mai grele. Pe când îşi săvârşea ascultarea cu smerenie, de multe ori i se arătă ispititorul cu chipul medicului său din lume îndemnându-l să se cruţe pe sine şi să îşi păzească sănătatea, însă bătrânul nevoitor le biruia pe toate prin smerenie şi credinţa neclintită că dacă Dumnezeu rânduieşte, tot El dă şi putere a împlini.

După ce trecu prin multe încercări ale vieţii de mănăstire, egumenul şi obştea recunoscu sporirea duhovnicească a cuviosului Iov şi îi îngăduiră să petreacă în liniştea chiliei sale unde se ruga neîncetat, citea Sfintele Evanghelii Apostolul, Psaltirea, viaţa cuvioşilor Zosima şi Savatie, însă nu neglija şi lucrul de mână. Vestea despre călugărul bătrân de la Solovăţ se răspândi şi ajunse până la urechile ţarului care voi să îl readucă la curte, însă gârbovit de mulţimea anilor şi a ostenelilor, cuviosul Iov ceru să i se îngăduie să rămână la Solovăţ.

În 1702, primi binecuvântare de la egumen să se mute la schitul din Anzersk. Aici, îşi spori şi mai mult nevoinţa. Socotindu-se printre ceilalţi nevoitori ca un ascultător venit de curând, el slujea tuturor, mai cu seamă se străduia să îi ajute pe cei neputincioşi. Cu toate astea, nu neglija niciodată slujbele Bisericii şi pravila de la chilie. La puţin timp după sosirea sa, se săvârşi stareţul schitului, iar egumenul Solovăţului, cunoscând viaţa smerită şi nevoinţa cuviosului Iov, îl numi pe acesta stareţ, iar dânsul, după ce se rugă, grăi către obşte:

– Vă rog pe voi, fraţii mei preaiubitori, ca împreună să ne dăm silinţa să moştenim Împărăţia Cerurilor cu post şi rugăciune, să ne îngrijim pentru mântuirea sufletelor noastre; să părăsim tot ce-i rău şi-i calea vrăjmaşului: desfrâul, hoţia, bârfele, vorbele deşarte, certurile, beţiile, îmbuibările şi ura de fraţi, ca să nu întinăm sufletele noastre, ci să mergem pe calea Domnului Care ne călăuzeşte pe noi spre Patria Cerească. Îl vom îndupleca pe Dumnezeu cu plânsete şi lacrimi, cu post şi priveghere, ca să aflăm milă la El. Cum vom fugi de chinurile veşnice, petrecând viaţa noastră în trândăvie? Nouă, fraţilor, care ne numim călugări, ni se cuvine în fiecare zi să plângem şi să ne căim pentru păcatele noastre. Pocăinţa este calea care duce către Împărăţia Cerurilor; aici nu se vor apropia cei vicleni. Drept este că această cale este plină acum de amărăciune, dar după aceea va fi veselă.

Acestea auzind fraţii, puseră cuvintele în inimile lor şi merseră la chilie. Monahul Macarie care ţinea cronica schitului l-a descris pe cuviosul Iov ca bătrân minunat care „petrecea în trupul său pe pământ ca un înger în trup”, căci: „Acest fericit Iov era cu frică de Dumnezeu şi era plin de Duhul Sfânt; el, în râvna sa, aprinzându-se în Domnul, se îngrijea să pomenească sufletele celor adormiţi la dumnezeiasca proscomidie, şi cu tragere de inimă se îngrijea să găsească cele împrăştiate şi să adune la un loc toate cele risipite. El a încercat să se încredinţeze din izvoare autentice de provenienţa tuturor lucrurilor şi a tuturor daniilor care s-au făcut în folosul Bisericii Preasfintei Treimi. Depunând multă sârguinţă, el a reuşit să reconstituie numele celor adormiţi cu mult timp în urmă care au plecat la Domnul să se facă jertfă nesângeroasă a lui Hristos, iar cei vii să fie pomeniţi pentru sănătate.”

Curând, obştea se mări ajungând să numere 30 de fraţi. În toiul nopţii, bătrânul obişnuia să treacă pe la chiliile fraţilor şi să le amintească de privegherea de noapte. Când găsea pe cineva rugându-se, se depărta cu bucurie de la chilia aceluia, dar unde găsea pe cineva vorbind, bătea în uşă şi, depărtându-se cu mâhnire, aştepta până dimineaţa pentru a-l dojeni pe fratele acela între patru ochi. El însuşi îngenunchea toată noaptea şi se ruga în chilie, uneori până în zori, iar când se trăgeau clopotele, era primul la biserică. Cei care doreau o viaţă mai singuratică, se retrăgeau cu binecuvântarea cuviosului Iov la chiliile din pustie. De asemenea, nu părăsi până la sfârşitul vieţii sale îngrijirea aproapelui, căci pe cei bolnavi el îi îngrijea, ungându-le părţile bolnave cu ulei sfinţit, care uneori se tămăduiau.

În anul 1710, primi tunderea în schimă cu numele Iisus, în cinstea lui Iisus Navi, conducătorul evreilor. Ieroschimonahul Iisus adeseori se retrăgea pentru linişte în locuri pustii, iar uneori mergea la pustnici pentru convorbiri duhovniceşti. Mai apoi, într-un loc liniştit, aflat la 6 verste de schitul Anzersk, i se arătă Preacurata Maică a Domnului spunându-i:

– Acest munte de acum înainte se va numi Golgota; şi pe el se va zidi o mare biserică de piatră a Răstignirii Fiului Meu şi se va întemeia un schit de către tine şi doi ucenici ai tăi: schimonahul Matei şi monahul Macarie. Schitul se va numi Răstignirea; se vor aduna la tine mulţime de monahi şi se va preamări numele lui Dumnezeu. Eu Însămi voi cerceta muntele şi voi petrece cu voi în veci. Cuviosul bătrân ridică un mic paraclis, iar mai apoi întemeie schit, unde se mută definitiv dimpreună cu ucenicii săi în anul 1715.

 Din cele preaminunate ale vieţuirii fraţilor şi ale pustnicilor din împrejurimi şi din minunile săvârşite de cuviosul părinte nu vom pune, căci vom lungi peste măsură cuvântul. Numai adăugăm că regulamentul bătrânului părinte pentru fraţi era acesta: „Dacă cineva se hotărăşte să locuiască cu mine, acum, dar şi după mine, nu trebuie să consume: unt, lapte şi peşte, şi în special să nu bea vin. Masa comună trebuie să fie alcătuită din legume, iar ulei să se folosească foarte puţin. La chilie să nu se păstreze lucruri personale; femei să nu fie primite şi nici copii să se ţină în ascultare. Afară de pravila bisericească, fiecare să citească la chilie căte 5 catisme din Psaltire, de 500 de ori să zică rugăciunea lui Iisus şi să facă 300 de metanii.”

Anii scurgându-se, mult truditul bătrân, încercat în viaţa sa de multe nestatornicii, se apropie de sfârşitul său pământesc. Adeseori, când se trezea, cânta cu umilinţă:

– Suflete al meu! Suflete al meu! Pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie şi vei să te tulburi. Uneori mergea până la mormântul său săpat din vreme şi vărsa multe lacrimi oftând adânc. După 3 zile de boală grea, se ridică în chip minunat din pat, rândui stareţ pe ucenicul său Macarie şi sluji pentru ultima dată Sfânta Liturghie, iar mai apoi, căzând iarăşi în boala sa, cuprins de o bucurie neobişnuită, le spuse ucenicilor săi îndureraţi:

– Mângâiaţi-vă, iubiţii mei fii, căci eu mă despart de voi doar cu trupul, iar cu duhul voi rămâne totdeauna cu voi. Şi înălţându-şi privirea la cer, se rugă:

– Doamne, Dumnezeul meu! Îţi mulţumesc Ţie că ai privit la smerenia mea şi m-ai învrednicit să mă săvârşesc în dreapta credinţă cea întru Tine, în mărturisirea şi plinirea poruncilor Tale! Primeşte, Prea Bunul meu Stăpân, în pace sufletul meu şi pe robii Tăi pe care i-ai adunat într-o singură turmă prin mine, păcătosul, ocroteşte-i! Zicând acestea, se mută la cele veşnice, la 6 martie 1720. În anul 2000, aflându-se cinstitele sale moaşte, fu proslăvit cu sfinţii de Biserica Ortodoxă Rusă. Sporind sfinţenia acelor locuri, sfinţite mai înainte de mulţi pustnici, cu sfinţenia cinstitelor sale moaşte, revarsă bogate râuri de minuni tuturor. Pomenirea sa se săvârşeşte la 6/19 martie (ziua fericitei sale adormiri, 1720) şi la 29 mai/11 iunie (ziua aflării cinstitelor sale moaşte, 2000)