Dintre toţi nevoitorii pentru Hristos, o mai mare cinstire trebuie să se acorde acelora care, plini de curaj, se rup de obştea celorlalţi luptători, se avântă fără frică înainte şi se luptă cu duşmanul în singurătate. Aceşti ostaşi ai Săi însă, câteodată, prin îngăduinţa Domnului, cunosc şi mari căderi, prin retragerea harului Său, «ca să nu se trufească17 (II Cor. XII, 7)». Cu toate acestea, văzând râvna şi curajul lor, nu-i părăseşte definitiv, ci după ce-i smereşte şi-i îndrumă spre îndreptare pentru un oarecare timp, le redă comuniunea harului, făcându-i de data aceasta de neînvins în faţa demonilor. Printre aceşti viteji luptători ai lui Hristos, unul dintre cei mai luminaţi a fost şi fericitul Nichita zăvorâtul, monah al Lavrei Peşterilor.

Cuviosul Nichita era fratele mai tânăr al marelui Nikon. Când acesta din urmă a devenit stareţ la Pecerska, Nichita a început să-l roage cu insistenţă:

– Dă-mi te rog, părinte, binecuvântarea să urmez viaţa cea zăvorâtă!

– Fiul meu, îi răspunse cuviosul Nikon, nu-ţi va folosi aceasta. Nu poţi încă să faci aceasta, aşa de tânăr cum eşti acum, să te zideşti înăuntrul unei chilii şi să te dedici exclusiv rugăciunii. Nu este încă pentru puterile tale această lucrare. Vei fi mult mai în siguranţă să rămâi împreună cu ceilalţi fraţi din obşte, să faci ascultare, să lucrezi cu sârguinţă la locul în care eşti trimis, să-ţi însuşeşti toate virtuţile şi poţi să fii sigur că nu-ţi vei pierde răsplata ta cea cerească. Nu ai văzut ce a păţit fratele nostru Isaachie? A vrut să trăiască zăvorât, a fost jalnic înşelat de către demoni şi numai harul lui Dumnezeu şi rugăciunile cuvioşilor părinţilor noştri l-au izbăvit!

Dar cu toate încercările cuviosului Nikon de a-l face să se răzgândească, Nichita continua să insiste:

– Niciodată, niciodată, părinte, nu voi fi înşelat! Mă voi opune puternic vicleşugurilor diavolilor şi-l voi ruga pe iubitorul de oameni Dumnezeu să-mi dăruiască harisma vindecării bolilor, aşa cum i-a dăruit-o cuviosului Isaachie, care până astăzi face atâtea minuni. Stareţul i-a spus din nou:

– Fiul meu, dorinţa ta depăşeşte puterile tale şi ascunde o pornire către slava deşartă. Ai grijă să nu cazi chiar mai înainte de a ajunge la înălţimile către care tinzi. «Celui căruia i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă», ne avertizează sfântul apostol Pavel. Eu îţi recomand pentru ultima dată să rămâi şi să te nevoieşti împreună cu ceilalţi fraţi, cu smerenie şi ascultare, ca să primeşti de la Domnul cununa cea neveştejită. Orice altceva vei face, va fi rodul doar al voinţei tale şi de aceea va reprezenta un pericol pentru sufletul tău. Dumnezeu să te lumineze către tot lucrul bun…!

Nichita însă nu a vrut să asculte sfaturile stareţului, deoarece nu putea să-şi învingă această puternică dorinţă pentru viaţa zăvorâtă, care ardea în sufletul său. Făcu, deci, nefericitul după voia sa. Se închise în chilia sa, încuie uşa şi rămase singur, rugându-se neîncetat. A cerut numai să i se aducă câte puţină mâncare în fiecare zi. Cuviosul Nikon era neliniştit şi întristat pentru fapta fratelui său. Aştepta cu frică pedeapsa ce avea să vină pentru neascultarea sa, care din păcate, nu întârzie deloc.

La numai câteva zile de la zăvorârea sa cuviosul Nichita a auzit lângă el o voce. Ca şi cum ar fi fost cineva chiar lângă dânsul şi s-ar fi rugat împreună. În acelaşi timp a simţit şi un plăcut miros de mir, care-i umplea chilia. Diavolul îşi întinsese deja cursa sa. Iar neexperimentatul Nichita căzu imediat în ea! «Înger trebuie să fie!», se gândea în sinea sa, simţind o ciudată senzaţie de teamă. «Dacă nu ar fi înger, nu s-ar ruga împreună cu mine. Şi nici nu ar mirosi atât de frumos, de vreme ce diavolii miros foarte urât. Este evident că chilia mea s-a umplut de mirul Sfântului Duh!»

Acestea gândea bietul de el şi începu din nou să se roage cu insistenţă şi cu lacrimi zicând:

– Doamne, arată-te. Te rog, ca să te văd cu ochii mei! A auzit atunci o voce care i-a spus:

– Nu trebuie să mă arăt, deoarece eşti încă tânăr! Te vei mândri şi vei cădea în greşeală!

– Nu Doamne, a răspuns plângând Nichita. Niciodată nu voi greşi, deoarece stareţul meu mi-a arătat cum să înving ispitele diavolului. Orice îmi vei spune Tu, Doamne al meu eu voi face! Atunci vicleanul satana îi spuse:

– Nichita, «nu vei putea vedea faţa mea; căci nu poate vedea omul faţa mea şi să trăiască»! Dar iată! Îţi trimit pe unul dintre îngerii mei. Va locui cu tine. Să faci tot ceea ce îţi va spune! În aceeaşi clipă a apărut în faţa monahului un demon cu înfăţişare de înger. Nichita, înşelat de acuma de-a binelea, a căzut şi i s-a închinat ca unui trimis al Domnului! Iar acela îi spuse:

– Nichita, de acum încolo tu nu mai ai nevoie deja să te rogi. Mă voi ruga eu în locul tău. Tu trebuie doar să studiezi cărţile şi să oferi cuvinte de învăţătură acelora pe care ţi-i va trimite Dumnezeu. Vei deveni un mare îndrumător al sufletelor şi un izbăvitor al oamenilor!

Desigur că Nichita a ascultat orbeşte cele spuse de „înger“. Robit deja de împăratul întunericului, a încetat să se mai roage şi a început cu mare râvnă să studieze. Îl vedea pe demon că stătea permanent în genunchi ca şi cum s-ar fi rugat şi se bucura crezând că acela se ruga la Dumnezeu pentru mântuirea sufletului său! După o vreme el a ieşit din chilie şi a început să discute cu oamenii care-l căutau despre Scriptură, despre credinţă, despre folosul sufletesc şi despre multe astfel de teme.

Nu a întârziat să devină vestit ca fiind un monah harismatic cu darul vederii înainte. Faima sa s-a răspândit pretutindeni şi cu toţi admirau împlinirea exactă a prevederilor sale profetice. Această slavă a ajuns la culme, atunci când i-a trimis într-o zi domnitorului Iziaslav următorul mesaj: «Astăzi a fost ucis la Zabolţ principele de Novgorod Gleb Sviatoslavici. Trimite-l repede pe fiul tău Sviatopolk ca să ia tronul Novgorodului!» După câteva zile a sosit într-adevăr vestea despre uciderea principelui Gleb. De asemenea Sviatopolk a reuşit să se urce pe tronul Novgorodului.

Din acea zi Nichita a devenit respectat ca fiind un puternic „profet“ de către toţi domnitorii şi boierii de la curţile lor cât şi de către popor. Stareţul Nikon era însă sceptic şi parcă tot aştepta să se întâmple ceva…Şi-a dat seama în acelaşi timp că în vreme ce Nichita ştia aproape pe de rost tot Vechiul Testament şi-l folosea cu o uşurinţă uimitoare în discuţiile sale, nu ştia însă deloc Noul Testament. Nu-l studiase niciodată şi nici nu voia să se aducă vorba despre asta!

Din acest comportament nu au întârziat părinţii să-şi dea seama că fusese înşelat de diavol. Şi de aceea au hotărât să nu-l lase să fie batjocorit de stăpânul întunericului. Astfel într-o zi stareţul Nikon a luat cu sine pe câţiva fraţi – pe viitorul stareţ Ioan, pe Pimen postitorul, pe Isaia, viitorul episcop de Rostov, pe Isaachie zăvorâtul, pe Agapie vindecătorul, pe Grigorie taumaturgul şi pe încă alţi câţiva – şi s-au dus la chilia lui Nichita. Au deschis cu forţa poarta încuiată. Atunci Nichita, fiind sub influenţa celui viclean care-l stăpânea, a început să se înfurie asemenea unei fiare sălbatice. A început să ţipe, să ameninţe şi să lovească, în vreme ce câţiva fraţi îl prinseseră strâns şi stareţul îi citea rugăciunile speciale de alungare a demonilor.

După multe străduinţe şi rugăciuni, iubitorul de oameni Dumnezeu a alungat în cele din urmă pe vrăjmaş. Chinuitul frate Nichita şi-a revenit în sine şi s-a liniştit. După aceasta fraţii l-au întrebat câteva lucruri din Vechiul Testament. Acesta însă nu-şi mai amintea absolut nimic! Şi în vreme ce fraţii îi spuneau că mai înainte îl ştiuse pe tot pe de rost, el se jura că nu l-a citit niciodată! După cum şi-au dat seama mai târziu, au văzut că uitase nu numai tot ceea ce învăţase atâta timp cât fusese în stăpânirea demonului, dar uitase chiar să citească şi să scrie! Astfel au fost nevoiţi părinţii să-l înveţe din nou aceste lucruri, ca şi cum ar fi fost copil mic!

Când Nichita a înţeles pe deplin ceea ce i se întâmplase, a căzut cu pocăinţă la picioarele cuviosului Nikon, rugându-l şi pe acesta cât şi pe Dumnezeu ca să-l ierte pentru neascultarea şi aroganţa sa, care l-au aruncat în mâinile satanei. De atunci fericitul s-a dedicat cu dăruire vieţii de obşte, prin ascultare şi tăierea voii proprii, plângând zi şi noapte pentru căderea sa. Şi dovedi o atât de mare râvnă, încât îi întrecu pe ceilalţi fraţi în practicarea virtuţilor. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, văzând această adâncă pocăinţă şi smerenie a robului Său, primi lacrimile sale asemenea sângelui martirilor şi-l iertă pentru căderea sa, aşa cum oarecând îl iertase pe apostolul Petru pentru întreita sa lepădare, în urma căreia însă s-a pocăit «plângând cu amar».

Şi după cum l-a învrednicit pe Petru, după întreita sa lepădare, să redevină apostol şi păstor al oilor Sale celor cuvântătoare, la fel şi-a arătat mila Sa şi către smeritul Nichita, pe care l-a învrednicit să ajungă episcop de Novgorod, în 1096. În plus l-a dăruit şi cu harisma vindecării bolilor, prin care a ocrotit şi a miluit pe păstoriţii săi. Multe au fost minunile pe care le-a făcut ca episcop cuviosul Nichita, prin care s-a slăvit numele lui Dumnezeu. Odată, după o secetă de câţiva ani, chinuitoare şi distrugătoare pentru locuitori, prin rugăciunile sale a pornit ploaia cea binefăcătoare şi salvatoare. Altădată, pe când izbucnise un puternic incendiu devastator în oraş, pe care nimeni nu reuşea să-l stingă, cuviosul s-a rugat îndelung şi Dumnezeu a trimis o ploaie puternică ce a salvat întregul oraş.

Acestea şi multe alte minuni a săvârşit cuviosul ierarh prin rugăciune, miluindu-i pe oamenii lui Dumnezeu, slăvind numele Său preasfânt şi întărind în credinţa ortodoxă pe cei ce se îndoiau. După o activitate bogată şi plină de bucurii duhovniceşti, fericitul Nichita s-a mutat la Domnul în anul 1109, primind cununa vieţii celei veşnice.