Pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae Velimirovici, Episcop de Ohrida şi Jicea

Pentru noi, creştinii ortodocşi, Episcopul Nicolae Velimirovici (1880-1956) a fost şi este un om sfânt, un înger al pământului şi un om al cerului. A fost un neostenit predicator, astfel încât am putea să-l numim un „Gură de Aur al secolului XXI”. Sfântul Episcop Nicolae este un dar deosebit de la Dumnezeu pentru noi în vremea noastră şi trebuie primit de fiecare credincios după măsura şi rodirea credinţei sale, după înmulţirea faptelor creştineşti din viaţa lui. Episcopul Nicolae s-a născut la 23 decembrie 1880, de praznicul Sfântului Naum al Ohridei, din părinţi sârbi binecredincioşi, Dragomir şi Katarina Velimirovici, în satul Lelici. El este cel dintâi fiu şi a fost urmat de alţi opt copii, care au murit cu toţii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Educaţia sa, începută în sânul familiei, a continuat la Mănăstirea Celie, el urmând, apoi, cursurile gimnaziului din Valievo. Încă de tânăr s-a arătat înzestrat cu o minte iscusită şi a dovedit o râvnă neostoită pentru învăţătură şi rugăciune. Adesea, în vacanţele de vară, Nicolae urca în clopotniţa catholiconului Mănăstirii Celie şi stătea acolo cât era ziua de lungă citind cărţi şi rugându-se. După ce a terminat clasa a şasea a gimnaziului din Valjevo, Nicolae s-a înscris pentru examenul de admitere la Academia Militară, însă nu a fost admis din motive medicale: doctorii au zis că este prea plăpând pentru o carieră militară. Cu siguranţă aceasta a fost voia dumnezeiască a Tatălui ceresc, Care a dorit ca Nicolae să meargă pe altă cale decât cea lumească. Nicolae s-a înscris pe urmă la Seminarul Sfântul Sava din Belgrad, unde a şi fost admis. În afară de disciplinele obişnuite, Nicolae a început să studieze cărţile scriitorilor faimoşi ai culturii europene: Shakespeare, Voltaire, Nietzsche, Marx, Puşkin, Tolstoi, Dostoievski şi alţii. Autorul său favorit era scriitorul muntenegrean Petru Njegoş. Când, la sfârşitul anilor de seminar, şi-a susţinut lucrarea despre viaţa şi gândirea lui Njegoş (în Mănăstirea Rakovica, 1902), i-a uimit cu cunoştinţele sale nu numai pe colegi, ci şi pe profesorii şi îndrumătorii săi. Datorită inteligenţei şi cunoştinţelor sale, precum şi activităţilor sale evanghelice, Nicolae a fost trimis să studieze în străinătate. Aici şi-a desăvârşit erudiţia. A studiat până şi spiritualitatea şi filosofia Indiei Antice. Nicolae a devenit un adevărat spirit renascentist, a cărei erudiţie şi profunzime de gândire erau recunoscute de toţi. În 1908, Nicolae şi-a susţinut teza de doctorat la Universitatea din Berna, având ca temă: „Credinţa în Învierea lui Hristos ca temelie a dogmelor Bisericii apostolice”. În anul următor, acest geniu autentic şi-a pregătit un alt doctorat în filosofie, la Oxford (Anglia), pentru ca în vara aceluiaşi an să susţină cea de-a doua sa teză de doctorat la Universitatea din Geneva, cu tema: „Filosofia lui Berkeley”. În 1909, vindecându-se în mod minunat de dizenterie, Nicolae hotărăşte să se călugărească, primind numele Sfântului Ierarh Nicolae. La 20 decembrie 1909, monahul Nicolae a fost hirotonit preot, iar la scurtă vreme, arhimandrit. Odată cu începerea Primului Război Mondial, Părintele Nicolae a fost trimis într-o misiune diplomatică oficială în Anglia în încercarea de a obţine sprijinul guvernului englez pentru poporul sârb. Pe lângă ajutorul obţinut pentru ţara sa, Părintelui Nicolae i s-a acordat şi titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Cambridge. În toată această perioadă, el nu şi-a încetat activitatea literară şi misionară, publicând numeroase articole şi tratate teologice, primind şi alte titluri onorifice (doctor în teologie la Universitatea din Glasgow, Scoţia). Spre sfârşitul verii lui 1915, Sfântul Nicolae şi-a continuat lucrarea misionară călătorind în Statele Unite. Această călătorie a fost providenţială pentru viitorul ierarh: un înger al Domnului i-a apărut în vis şi i-a descoperit că, într-o zi, se va întoarce în America şi va reorganiza comunităţile ortodoxe sârbe dispersate într-o episcopie sârbă pe pământ american, în deplină comuniune cu Biserica din patria mamă. La 12 martie 1919, Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe îl ridică pe Părintele Nicolae, în vârstă de 39 ani, la rangul de Episcop al Jicei, scaunul istoric al celui dintâi arhiepiscop al Serbiei, Sfântul Sava. Sfântul Episcop Nicolae a simţit că, pentru a ajunge la dragostea adevărată, e necesară credinţa adevărată. Această credinţă este jertfa supremă pentru un luptător autentic al credinţei ortodoxe a unui popor aflat în suferinţă, aşa cum a fost şi încă mai este în aceste vremuri poporul Bisericii Ortodoxe din Serbia. În 1921, Episcopul Nicolae a fost strămutat în Eparhia Ohridei şi Bitolei, pentru a uşura unirea dintre Biserica sârbă şi cea macedoneană. Fericitul Părinte a reuşit să îi unească pe sârbii şi macedonenii din aceste regiuni. Însă Episcopul Nicolae a fost chemat să ţină cuvântări în universităţi şi biserici din America, unde a propovăduit Ortodoxia, a strâns fonduri pentru ajutorarea celor loviţi de Primul Război Mondial, mulţumind comunităţilor ortodoxe sârbe pentru ajutorul acordat în timpul războiului, şi a înfiinţat o Eparhie Ortodoxă Americană a Bisericii Sârbe. Sfântul Nicolae Velimirovici a rămas în amintirea credincioşilor din Statele Unite drept iniţiator, susţinător şi protector al Bisericii Ortodoxe Sârbe din America, profesor la Seminarul „Sfântul Sava” din Libertyville (Illinois), decan şi rector la Seminarul Sfântul Tihon din Zadonsk din South Canaan (Pennsylvania) şi autor al nepreţuitelor Proloage de la Ohrida, publicate în patru volume. În această perioadă, el propovăduieşte întoarcerea Europei la adevăratul ei izvor şi la adevărata temelie a întregii ei culturi şi civilizaţii, Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Sfântul a susţinut o bogată activitate socială, prin înfiinţarea de orfelinate în care mulţi copii săraci au cunoscut dragostea lui Hristos. Toate activităţile misionare, sociale şi diplomatice nu l-au împiedicat pe Sfântul Nicolae să se dedice scrisului şi păstoririi credincioşilor lui. A scris numeroase cuvântări cuprinse în lucrările: Noi predici la poalele muntelui, Omilii la Evanghelii, Gânduri despre bine şi rău, Rugăciuni pe malul lacului, Războiul şi Biblia, Semne şi simboluri, Proloagele de la Ohrida, Epistole misionare, Viaţa Sfântului Sava, Casiana, Predici, Credinţa sfinţilor, Mai presus de Răsărit şi de Apus etc. Roadele scrierilor Sfântului Nicolae se pot vedea şi în viaţa ucenicilor săi, dintre care cel mai de seamă a fost marele dogmatician aghiograf şi teolog sârb, arhimandritul Iustin Popovici († 1979). Aşa cum Sfântul Nicolae Velimirovici a luptat pentru canonizarea Sfântului Ioan din Kronstadt, la fel şi Părintele Iustin Popovici a depus tot efortul pentru canonizarea duhovnicului său – Sfântul Nicolae Velimirovici. Duhovnicul a fost de curând canonizat, iar lumea aşteaptă cu emoţie canonizarea ucenicului. Declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial îi va aduce noi suferinţe şi încercări. Cu multă nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, el a pornit la luptă împotriva forţelor naziste, atee, care au distrus sănătatea duhovnicească a poporului sârb. Este de la sine înţeles cât de mult l-a costat aceasta, căci, în anul 1941, Episcopul Nicolae a fost arestat şi condamnat la închisoare, împreună cu Patriarhul său, Gavriil Dojici, în cumplitul lagăr de la Dachau, din Germania. Nici măcar în închisoare nu a încetat a scrie lucrări care sunt ca un jurnal duhovnicesc al anilor de captivitate. În acest înspăimântător lagăr, Episcopul Nicolae a privit neîncetat, „Prin fereastra temniţei”, la Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos, Care i-a dat putere să privească în viitor. Deşi era închis între cei patru pereţi ai celulei, Sfântul Nicolae Velimirovici a propovăduit, prin întreaga sa viaţă, puterea libertăţii dăruită de Dumnezeu oamenilor. În chip proorocesc, până în amănunt, el a prevăzut cel de-Al Doilea Război Mondial şi a înfăţişat vizionar armele şi metodele folosite. A văzut şi a simţit pe pielea sa împlinirea acestor proorocii în mai multe temniţe nemţeşti, între 1941 şi 1945, unde, împreună cu Întâistătătorul Bisericii Sârbe, fericitul întru adormire Patriarh Gavriil, a fost închis de Gestapo. Maltratările zilnice la care erau supuşi întemniţaţii, spânzurătorile, crematoriile şi camerele de gazare de la Dachau erau urmările înspăimântătoare ale culturii europene, dovada până unde poate cădea omul atunci când se îndepărtează de Dumnezeu. Constatarea lui Voltaire, că omul ajunge cea mai cumplită fiară atunci când Dumnezeu pleacă de la el, s-a dovedit a fi prea blândă, căci în ultimul război au fost oameni mai răi decât fiarele. Spunea Sfântul Nicolae: „Atâta vreme cât Europa L-a urmat pe Hristos, ca pe «soarele dreptăţii», şi pe sfinţii Săi apostoli, mucenici, sfinţi şi nenumăraţi drepţi, precum şi alţi oameni care au bineplăcut Lui, Europa a fost ca o piaţă luminată de sute şi mii de lumânări, mari şi mici, arzând strălucitor. Totuşi, atunci când dorinţa umană şi înţelepciunea omenească au bătut ca două vânturi puternice, lumânările au fost stinse şi întunericul a pogorât pe pământ... Războiul pentru pământ este împotriva adevărului. Războiul împotriva adevărului este război împotriva firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti. O, amărăciune mai amară decât fierea! Cât de mult suferă oamenii, cât de mult se chinuiesc şi cât de mult jertfesc ei pentru această trecătoare şi înşelătoare împărăţie pământească”. Părintele nostru Episcopul Nicolae Velimirovici a adormit întru Domnul în ţară străină, în anul 1956, în timp ce se ruga în chilia lui modestă de la Seminarul Ortodox „Sfântul Tihon” (America). Sfântul Episcop avea 76 de ani. În anul 1991, după 25 de ani de la mutarea sa la Domnul, moaştele sale au fost aduse acasă şi puse spre închinare în mănăstirea ctitorită de el însuşi în satul natal, Lelici. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Sârbă în anul 2003. Sfinte Ierarhe Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, ca să putem urma şi noi vieţii tale, întru slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre. Amin.